ION BOGDAN LEFTER: A PATRA CARTE STRANIE A IEŞEANULUI ŞI ROMÂNO-AMERICANULUI LIVIU CANGEOPOL (I)

Un scriitor interesant şi în acelaşi timp ciudat, cu nume cunoscut şi totuşi puţin citit – probabil – ca prozator, ferm în opiniuni, dar misterios în propunerile sale vizionare e Liviu Cangeopol. Ieşean şi româno-american. Activ în mediul literar de acasă pînă în 1989, apoi ziarist peste Ocean. Revenit în ultimul deceniu la literatură, dacă o va fi părăsit vreodată.

Să le luăm pe rînd, cu detaliile necesare.

Ieşean născut în 1954 (pe 28 martie), Liviu Cangeopol se formează ca filolog la Universitatea din urbea natală şi gravitează în anii ’80 în jurul grupului de scriitori, mai ales eseişti, critici literari, teoreticieni care domină bătăioasele reviste Dialog şi Opinia studenţească. Alături de Dorin Spineanu sau Dan Alexe, face parte dintr-un soi de „val secund“, mai discret, care li se alătură lui Luca Piţu, lui Dan Petrescu şi Terezei Culianu-Petrescu, lui Valeriu Gherghel, Andrei Corbea-Hoişie, Mihai Dinu Gheorghiu, Liviu Antonesei, Sorin Antohi şi altora, susţinuţi de „prietenul mai mare“ Al. Călinescu. Rebel între rebeli, Cangeopol e poate mai boem – sau mai timid?! – în acei ani, publică mai puţin şi mai dezordonat decît ceilalţi, nu se-„adună“ ca autor. Amănunt semnificativ: nu va absolvi Universitatea, se retrage în anul al iii-lea, îşi caută în alte feluri „locul“.

În 1983, intră pe fir Securitatea comunistă. Călinescu, Petrescu, Piţu, Antonesei, Gheorghiu şi alţi colegi, în total 20 de persoane, sînt arestaţi şi anchetaţi pe 18 mai şi în zilele următoare. Redacţia Dialogului e reorganizată (dar va continua pe aceeaşi linie). Pe scurt, poliţia politică încearcă să blocheze tendinţele nonconformiste ale celor în cauză. Operaţiune nereuşită. Radicalizarea va continua. În ianuarie şi în februarie 1988, Dan Petrescu acordă un interviu şi publică un articol în cotidianul francez Libération, criticînd deschis regimul şi pe liderul maxim. Aceluiaşi ziar îi oferă în aprilie un interviu şi Liviu Cangeopol: „Fii mulţumit, domnule Ceauşescu: vei rămîne în istorie!“. Cam tot atunci începe să lucreze, împreună cu Dan Petrescu, în casa supravegheată a acestuia, bătînd alternativ la maşina de scris, fără să discute cu voce tare, încît să nu se poată afla ce fac, la cartea în tandem Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată. Termină în toamnă. Dan Petrescu o citeşte în faţa unui microfon, în casa altui prieten, şi micile benzi magnetice sînt trimise clandestin în străinătate. Vor ajunge în 1989 la Paris, la soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, faimoşii critici şi eseişti, comentatori culturali şi politici, redactori la Radio Europa Liberă. Fragmente vor fi difuzate pe undele scurte, însă regimul se prăbuşeşte şi protestul celor doi nu mai „detonează“ cum ar fi făcut-o dacă istoria comunistă s-ar mai fi prelungit. Rămîne unul dintre cele mai ample şi mai puternice, mai radicale şi mai elaborat-conceptuale texte ale dizidenţei româneşti. Transcris după benzi, textul va fi publicat în februarie 1990 în revista de limbă română Agora, pe care poetul Dorin Tudoran o editează pe lîngă Foreign Policy Research Institute din Philadelphia. Va fi publicată în ţară la sfîrşitul anului (la Editura Minerva, cu lansare pe piaţă în ianuarie-februarie 1991; reeditată în 2000, la Editura Nemira; vezi recenzia mea din Contrapunct, nr. 10, 1991, p. 5: Dialogul ca eseu politic).

Mergînd pe fir mai departe, din 1988-1989 încoace: evenimentele se precipită, finalul comunismului e aproape. După alte şi alte „şicane“ ale sistemului, după aşteptarea de rigoare, Liviu Cangeopol primeşte un paşaport şi acceptul de plecare din ţară. Emigrează în Statele Unite ale Americii în septembrie 1989, cu trei luni înainte de prăbuşirea regimului. Se stabileşte la New York. Are 35 de ani şi jumătate. Îşi găseşte imediat de lucru: experienţa scriitoricească şi revuistică, greu de fructificat în altă limbă decît cea maternă fără o prealabilă adaptare, în multe cazuri lungă şi dificilă, e pe loc utilă pentru presa românească de pe coasta de Est, difuzată printre imigranţii plecaţi de pe meleagurile noastre. La doar o lună de la aterizarea pe Coasta de Est, în octombrie 1989, începe să scrie în Lumea Liberă Românească (toate cuvintele din titlu – cu majuscule anglo-americăneşti). Va continua, va face parte din redacţie, va colabora şi la Romanian Times şi la New York Magazin. În primele articole atacă fără menajamente regimul de acasă, apoi vine revoluţia şi totul se schimbă, se „resetează“.

Vor urma ani şi ani de jurnalism reactiv la tot ce se-ntîmplă în perioada postcomunistă. Ştie bine de unde-a plecat, locurile, oamenii, felul lor de a gîndi şi de a se comporta, e sensibil – hipersensibil! – la derapajele nedemocratice, iar profesionalmente are la îndemînă deopotrivă instrumentele analitice şi un bogat „backgound“ de contexte şi referinţe politice, istorice, culturale, plus expresivitatea stilistică. Virulenţa de atitudine şi frazarea rapidă îl împing către scriitura „colorată“, pamfletară, sarcastică, necruţătoare. Categoria e pîndită de excese, de „justiţiarisme“ cînd justificate, cînd nedrepte. Cangeopol îşi trece pe răboj victime de ambe soiuri. Materia primă îl atrage, îi serveşte de minune, îl şi fură. Tranziţia de la dictatură la libertate, complicată, neocolită de confuzii, apoi reconstrucţia socială îi furnizează din plin subiecte de interpretare şi motive de delimitare: au fost după 1990 şi perioade de splendide cîştiguri, cu evoluţii spectaculoase, dar s-au înregistrat şi reculuri, hoţii, ticăloşie, corupţie. În armură de cavaler al dreptăţii, gazetarul nostru scrie hiperbolizant, dă sentinţe crîncene, seceră duşmani în dreapta şi-n stînga, acuză conspiraţii, constată apropierea Apocalipsei. Lumea exilului, şi ea specială, cu straturi istorice diferite şi cu opţiuni ideologice din tot spectrul, pînă la dreapta radicală, extremă, cu eroi şi cu oameni cumsecade, dar şi cu aventurieri, impostori, „infiltraţi“ şi alte specimene, presează, influenţează, te poate împinge de la spate, mai ales dacă eşti, la rîndul tău, iute la mînie.

N-am toate datele pentru un bilanţ al acestei învolburate cariere ziaristice. Colecţiile periodicelor vor fi cîndva citite la rece şi se va cîntări cît bine au făcut (la scara lor de acţiune) şi cît rău (la fel). În tot cazul, după circa două decenii de campanii, în 2010, Liviu Cangeopol îşi anunţă public abandonul. Se declară dezamăgit de situaţia din ţară, nu vede nici o ieşire, i se pare că tot ce-a făcut a fost o quijotescă „luptă cu morile de vînt“. Polemistul acerb s-a despărţit între timp de prieteni, de foştii colegi ieşeni, gratulaţi cu calificative vitriolante, de toată lumea. Şi-a trăit dezamăgirile, tristeţile, dramele personale. Între altele, înregistrase şi două eşecuri, în 1994 şi în 2007-2008, în tentativele sale de a publica în România selecţii de articole, respinse succesiv de mai mulţi editori. Îi demască el însuşi în alte texte ultrasarcastice. Probabil că toate la un loc, nemulţumirile, oboseala, uzura îi vor fi dat sentimentul de futilitate. Să continui să scrii la gazetă – à quoi bon?!

Între timp se mai strămutase o dată, rămînînd pe Noul Continent, dar mai la Sud, în Atlanta, Georgia, unde se va alătura unei congregaţii baptiste. Frecventase încă din juneţea ieşeană o biserică evanghelică similară. Acum, pare să se reapropie pe măsură ce realitatea „mundană“ e mai dezamăgitoare (după cum deduc din mărturii şi date biografice accesibile în Internet; în rest, sursa principală o constituie – se va fi înţeles – amintirile portretistului, coleg de generaţie cu autorul portretizat şi martor al evoluţiei sale, de la distanţă, de dincoace de Atlantic). În gazetăria politică, în pamflete, în eseurile mai divagante şi ulterior în cărţile de proză, Biblia e un reper recurent, alături de care se adună numeroase alte referinţe culturale, filosofice şi literare, indicînd preferinţa pentru gînditorii metafizici şi pentru ficţiunile speculative, absconse, oculte, cultivatoare de paradoxuri şi ambiguităţi, cu trimiteri spre abisalităţi ori spre lumi alternative, capabile să producă „epifanii“.

Şi soarta îi va mai rezerva o încercare teribilă: în 2014 va trece prin tragedia insuportabilă a morţii fiului, la care va face referire în repetate rînduri (vezi şi poemul Lidiei Cangeopol Lamento, apărut în Viaţa Românească nr. 7, 2018)…

Gazetarul – vasăzică – abandonează, lăsînd cale liberă scriitorului. Poate că, în paralel cu articleria, compusese dintotdeauna şi pagini de proză sau poate că graficul de la un punct încoace descendent al elanului jurnalistic şi celelalte date de evoluţie personală îl împinseseră, compensatoriu şi revelatoriu, către literatură. Un prim roman publicase încă din 2007, deci cu cîţiva ani înainte de abandonarea presei: Zîmbetul. Portret al ţărmului la asfinţit (Editura Humanitas), practic debutul său în genurile „clasice“ (lăsînd deoparte eseistica politică din Ce-ar mai fi de spus). Punct de pornire: uciderea lui Ioan Petru Culianu, transpusă într-o ficţiune transparentă, personajul fiind profesor de istorie a religiilor, discipol al unui magistru faimos ş.a.m.d. Mai mult, a scris şi el, victima, Gnozele dualiste ale Occidentului (cunoscutul titlu al lui Culianu). Fire narative cvasi-autonome, intersectate, iarăşi despletite, substraturi mitice, mistice, ezoterice. Opţiune clară pentru… neclarităţile sugestive, fertile.

Cărţile următoare confirmă. Al doilea roman, Calmul prelevat în furtună (Editura Cartea Românească, 2013), continuă să colecţioneze destine dramatice, absorbite într-un scenariu sofisticat, cu secţiuni şi capitole numerotate bizar, pe un traseu de la Intervalul Alpha la Punctul Omega, cu Cele şase începuturi ale sfîrşitului şi cu Şase efecte finale. Autorul îşi deconspiră intenţiile şi sursele de inspiraţie: de astă-dată a pornit de la o frază din ultimul interviu al lui Martin Heidegger, în care filosoful vorbeşte despre „calea de trecere“ dintre cele două universuri care ar coexista.

Pentru ca prozele scurte din Virtutea aparenţelor. Încercări de apropiere (Institutul European Iaşi, 2016), de facturi asemănătoare, să fie însoţite de o mărturie teribilă: „Prin plecarea lui, fiul meu mi-a pus înainte oglinda lucrurilor reale. Ierarhiile frivole şi-au pierdut meschina, egoista, nesemnificativa relevanţă. Dorinţa de a avea s-a transformat în necesitatea de a da. Căutarea coordonatelor condamnării lasă locul argumentelor pentru a ierta. Luminile strălucirii ieftine au pălit la poalele hăului căscat în eter. Pentru cîteva clipe am rămas singur cu huruitul impresionant al aştrilor, golul imensului cosmic, spaima definitivului. Un nimic pierdut la ieşirea din labirint./ Nu există linişte mai mare şi nici senzaţie de abandon definitiv mai răsărită decît în inimă. E un drum care trebuie învăţat, amintire cu amintire, geamăt cu geamăt, pentru ca nu poţi rămîne pentru mult timp acolo fără să înnebuneşti. Întoarcerea în contingent este o adaptare plină de chin. Pendularea neclară între aceste stări favorizează iluzia prezentului, balansul găsit pe marginea ezitării. Al sentimentului de apropiere. În custodia acestor încercări literare. Încercări de apropiere“ (sintagma finală fiind cea din subtitlul cărţii)…

Liviu Cangeopol, Imponderabil. Jurnal spre capătul nopţii,
Editura Integral, Bucureşti, 2018, 335 p.