ION URCAN: COŞMARUL

Epopeea parodică şi satirică a lui Traian Ştef (Epopeea şobolanului Louse, Cluj- Napoca: Şcoala Ardeleană, 2018, 113 p.) cuprinde un Prolog, unsprezece cânturi şi un Epilog, în care se povesteşte cum un şobolan anonim, supravieţuitor al tuturor subsolurilor, canalelor, capcanelor şi otrăvurilor, rămâne până la urmă tot şobolan, dar devine, la un moment dat, şi păduchele Louse, pronunţat englezeşte [laŭs], adică o himeră din stirpea camilopardalului şi a struţocămilei, a inorogului, a finicsului, a vasiliscului şi a aspidei, „înnobilându-se“ în răspăr, printr-o metamorfoză caricaturală/ apokolokintoză folcloric-magică oficiată de poetul-narator, cel de-al doilea personaj al eposului.

Textul e un dialog al şobolanului Louse cu naratorul, care îi dă antieroului său dreptul la cuvânt, pentru a-şi construi propriul discurs existenţial, moral şi politic. Dar nu numai atât: şobolanul politic e şi un fel de Mecena al poetului epic, cu care vrea să negocieze proiectul naraţiei şi mesajul ei artistic. Desigur, naratorul deconstruieşte discursul personajului, pe măsură ce acesta e însăilat din paralogisme, minciuni, sofisme demagogice şi mituri contrafăcute.

Cânturile sunt scurte, cel mai lung având 12 pagini, dar textul este de o extremă densitate a semnificaţiei, construită prin selecţia laborioasă şi prin stăpânirea sigură a resurselor culturale/ literare şi a uneltelor artistice. Babilonia livrescă a acestei satire politice deghizate în micro-epopee parodică pune laolaltă, în proporţii bine drămuite, dar cu dezlănţuită voluptate postmodernă, antichitatea clasică, poezia de dragoste şi literatura epică a renaşterii şi a barocului, literatura română a cronicarilor şi a mitropolitului Dosoftei, a lui Cantemir şi a lui Budai-Deleanu, pe latiniştii ardeleni, pe paşoptiştii slujitori ai duhului naţional, pe combatanţii avangardelor interbelice, pe modernişti, pe neomodernişti şi Dumnezeu mai ştie pe cine. Desigur, şi pe Traian Ştef.

Epopeea beneficiază de titluri rezumative şi anticipative ale cânturilor, conform tradiţiei epice a lumii vechi, dar şi în duhul argumânturilor care deschid fiecare cântec al Ţiganiadei. De altminteri, umbra Marelui Ardelean şi a lumii lui mentale se aşterne, diafană, peste toată grădina epică a poeticului nostru.

Prologul îl înfăţişează pe poet în singurătatea odăii lui, sorbindu-şi paharul de vin – simbol al inspiraţiei, al transei creatoare – şi meditând, între veghe şi nălucire, la propria condiţie şi la năzuinţele-i artistice, la mersul lumii şi al ţării, vegheat de frasinul ancestral din faţa ferestrei şi tutelat de soarele ce străbate bolta cerului, zi de vară până-n seară. Spre amurg, într-un cotlon întunecos al încăperii se arată un guzgan care se crede trimisul lui Dumnezeu pe pământ şi îi cere poetului să devină profet şi apostol al vestirii celei rele, al anticristului parazit, al unor vremuri şi al unei lumi noi, cu reperele cosmologice, morale şi valorice invertite şi pervertite. E vremea întoartă şi păgână a sfârşitului veacurilor, dar într-o ipostază caricatural-grotescă, e o maimuţăreală de bâlci a bătăliei Armaghedonului.

Poetul nu îndrăzneşte să decline făţiş, de plano, această învestitură demonică, încercând mai degrabă să-şi convingă interlocutorul, cu argumente, că s-a rătăcit în peisajul existenţei, dar nebunia guzganului se dovedeşte mai tenace decât raţiunea poetului, care se refugiază în limbul parodic al Bătăliei şoarecilor cu broaştele. Pastişa homerică e impecabilă, dar Guzganul revendică, la rândul lui, eposul eroic autentic, recurgând, prin eschivă, la un pasaj în latină, pe care îl recomandă naratorului (devenit de acum Supleantul lui) ca fiind scena morţii lui Turnus din Eneida. Însă, cum şobolanul nu e doar impostor, ci şi farsor, vine şi aici cu o păcăleală. Iată pasajul:

10, 405

Ac uelut optato uentis aestate coortis

dispersa immittit siluis incendia pastor,

correptis subito mediis extenditur una

horrida per latos acies Volcania campos-;

ille sedens uictor flammas despectat ouantis:

10, 410

non aliter socium uirtus coit omnis in unum

teque iuuat, Palla. Sed bellis acer Halaesus

tendit in aduersos seque in sua conligit arma.

Hic mactat Ladona Pheretaque Demodocumque,

Strymonio dextram fulgenti deripit ense

10, 415

elatam in iugulum, saxo ferit ora Thoantis

ossaque dispersit cerebro permixta cruento.

În Eneida, Turnus e ucis de Enea în finalul cântului xii, şi are o moarte demnă, fiind străpuns în piept şi dându-şi sfârşitul cu un geamăt.

Pasajul transcris aici provine însă din cântul x, versurile 405-416, şi începe cu o comparaţie clasică, asemănându-l pe troianul Palas, care îşi înflăcărează tovarăşii porniţi la luptă, cu păstorul care dă foc pădurii. Se povesteşte apoi cum troienii lui Palas  năvălesc asupra rutulilor, dar iureşul lor e stăvilit de viteazul rutul Halesus, care ucide mai mulţi troieni, menţionaţi fiecare cu numele, ultimul răpus fiind Thoas, căruia Halesus îi zdrobeşte faţa cu un pietroi, amestecându-i aşchiile ţestei cu bucăţi însângerate de creier. Este o scenă de luptă de o rară cruzime, avându-şi modelul în Iliada.

În acelaşi cânt, al x-lea, Palas îl va străpunge cu suliţa pe Halesus, dar va fi ucis, la rândul lui, de Turnus, regele rutulilor (cei blonzi), care îi va scoate învinsului de pe umeri armura din curele groase de piele (balteus) ca pradă de război şi o va îmbrăca, mândru de isprava lui vitejească. Această pradă nu-i va purta însă noroc regelui rutul în luptele ce vor urma, căci, în cântul al xii-lea, Enea, văzând pe umerii lui Turnus armura lui Palas, îşi sporeşte furia cu dorinţa de răzbunare şi îşi răpune duşmanul (cf. remacle.org / Le Site de Philippe Remacle / Virgile, Eneide, x; xii).

Desigur, şobolanul nu poate fi altceva decât un oportunist al imposturii, şi în lumea litterae-lor, precum în lumea reală, politică ori în cea metafizică. Poetul îşi face curaj şi îi spune în faţă aceste lucruri: „Viclean ca nimeni altul…/ Posesiv mofturos vicios schimbător/ Arogant vanitos şi obsedat de sine/ De aceea nu ai murit/ Nici de lopată/ Nici de otravă/ Nici de foame/ Nici de cruce“. Dar şobolanul vine cu replici demenţiale, pe cât de paranoice, pe atât de articulate în perfidia lor delirantă, în care se sanctifică, se glorifică şi se autoadulează ca mântuitor al lumii şi stăpân veşnic peste sufletele omeneşti: „Cu milă mă furişez/ Milă mi-e de sufletele lor/ De sufletele lor însângerate/ De sângele căruia nu-i mai găseşte/ Nici mântuitorul/ Rost să curgă“.

Totuşi, guzganul se declară gata să renunţe la toată mărirea şi slava, la tot destinul lui grandios de cârmuitor al lumii, dacă ar putea ajunge Rege al Subsuorii. Cu această speranţă intimă în suflet, el cade la pace cu poetul şi îl invită la o libaţie amicală, răsplătindu-i bunăvoinţa cu povestea halucinantă a călătoriei sale într-un fel de tren-fantomă. Ajuns din întâmplare printre oameni, într-o gară, guzganul s-a făcut mic cât un purice de frică şi de ruşine, ascunzându-se într-o păpuşă rusească. Aici, adoarme şi are viziunea lunii din care se revarsă peste faţa pământului un fel de puf de păpădie, care la sol se transformă în miriade de homunculi de fier, ca nişte invadatori siderali. Păpuşa rusească ajunge în poşeta unei tinere, de unde e aruncată pe peronul unei gări, în peisajul hibernal al munţilor Călimani, undeva înspre Câmpulung. Păpuşa nimereşte astfel sub bocancul unui vânător de munte, crăpându-se şi eliberându-şi prizonierul, care se furişează într-un canal din apropiere şi se face nevăzut, continuându-şi aventura existenţială până la întâlnirea următoare cu poetul.

Guzganul îi cere acestuia să-i creeze un nou nume, care, la rândul lui, să prolifereze o nouă realitate, un univers nichitastănescian în care sinele să se despoaie de experienţele sale cognitive, să se retragă din concretul lor şi să permită astfel naşterea unei lumi pure a ideilor platonice, prin încordarea înţelesurilor în ele însele. Greu lucru, dar nu imposibil pentru poet şi poezie, care au mai fost cândva prin astfel de ţinuturi. Cu alte chipuri, cu alte nume, dar au mai fost în castelul de gheaţă.

Însă guzganul nu aspiră la puritatea abstracţiunii, la te miri ce Islande caste, ci la o transpunere în spirit a sângelui şi a cărnii, a voluptăţii trupeşti şi a parazitismului sublim. El vrea să devină păduche la subţioara iubitei lui, dorinţă pe care poetul i-o împlineşte în cântul al vi-lea, dându-i numele de Louse şi transformându-l într-un păduche aristocrat. Însă descântecul ameninţă să încurce şi să primejduiască iţele întregii Creaţiuni, începând cu urzeala negrăită a cuvântului şi a sensului orânduitor de lumi. Poetul se teme de rostirea magică, dar aceasta se insinuează ca de la sine, odată cu pregătirea recuzitei vrăjitoreşti şi cu formulele apotropaice menite să-l protejeze pe oficiant. Incantaţia curge apoi nestăvilită şi creşte învolburat, adunându-şi torentele de pe pripoarele tradiţiei magice a satului ancestral. Toate babele vrăjitoare din arhivele anonime ale folclorului, dar şi cele recuperate de poezia cultă, de la Brânduşa lui Budai-Deleanu la Domnişoara Hus, contribuie cu ştiinţa lor ocultă la metamorfoza sublim-grotescă a şobolanului într-o specie de păduche încă necunoscută ştiinţei, care capătă denumirea de Teleormanicus.

Acum, înnoit şi altoit existenţial, descântatul păduche îşi începe ascensiunea spre un vârf de deal, care nu poate fi altul decât măgura gemănată unde lăcuiesc musele lui Omer ş-a lui Virghil. Însă urcuşul nu-i cere păduchelui vreo trudă, vreo nevoinţă ascetică mântuitoare. El ajunge pe culme, ca orice goangă parazită, purtat în blana unor creaturi fabuloase, venite tot din bestiarul folcloric: „Şi repede-ajunge-acolo condus/ De un câine cu covrigi în coadă/ De un iepure şchiop cu copite de cal/ De un cal înaripat cu cap de taur“. Aici sunt convocate la un ospăţ homeric, împreună cu eroii care le-au iubit şi au răsturnat lumea pentru ele, toate frumuseţile eposului antic şi modern, de la Elena din Troia şi Lavinia, fiica lui Latinus, la faustica Margareta. Toţi se învârt într-o horă frenetică, pe măsura pasiunii care i-a făcut nemuritori. Louse nimereşte întâi pe piciorul Margaretei, dar aceasta chicotea în braţele unui ins bărbos şi păros, aşa că de aici s-a mutat pe trupul Elenei. Migraţia e însă lipsită de noroc, frumoasa Elena fiind, şi ea, pentru totdeauna transfigurată de iubirea vulcanică a lui Paris, prefăcută într-un fel de statuie vie, amintind mai degrabă marmura şi bronzul trecut prin foc decât carnea şi sângele fiinţelor pământeşti. Gazda neprimitoare e iarăşi schimbată, în frenezia bahică a dansului, cu Lavinia, cea promisă lui Turnus dar dată de soaţă lui Enea. Tantae molis erat Romanam condere gentem…

Ajuns în tufele de păr de sub cingătoarea Laviniei, iată că Louse e nevoit să se ia la luptă cu un purice de baştină, care-şi apără cu înverşunare teritoriul. Confruntarea începe ca o trântă mitică, amintind de Enea, Odiseu, Ahile, Aias, Turnus ori Tandaler, dar combatanţii nu se pot dovedi unul pe celălalt nici în luptă dreaptă, nici în ciocnirea gărzilor personale, aşa că sunt chemate oşti de strânsură. Sub stindardul lui Teleormanicus vin, pe uşa cea largă, fiii şi fiicele pierzaniei: „Însuşi Teleormanicus îi ducea în luptă/ Pe pripăşiţii de la stabilimentele milei/ Să-mpânzească oraşul/ S-alunge şobolanii/ În jurul lui să nu mai fie/ Nici murmur nici ecou nici păpădie/ Le vorbi avântat/ Le aruncă monede calpe/ Ei se-aruncară la picioarele lui/ Îi cerură ce-i place mai mult/ Să audă/ S-alunge judecătorii/ Să dea lege pentru hoţie/ Şi-n puşcărie să stai cu simbrie/ Mai multe femei îl însoţeau/ Roşcate călare pe cai mari/ Neîmblânzite de ale gramaticii reguli/ De nu putură nici ele ţine oştirea/ Să nu se împrăştie în admiraţia/ Pentru marile case din jur…“

Dar Erinia se abate asupra puricelui, care piere zdrobit fără milă de păduchele învingător: „Şi Louse se-ntinse sigur de el/ Singur stăpânitor/ Gata să-ntemeieze sub oblăduirea tinerei regine/ O nouă ţară latino-lituană/ Un nou neam carpatin guzgano-păduchios/ Cu forţele ascunse în peşteri secrete/ Unde se-ntretaie energiile celeste/ Şi cântec de laudă urmează/ Să-i cânte poetul“. Însă cântecul de laudă al poetului nu e decât o lamentaţie a păduchelui, veşnic temător, veşnic ameninţat de dosarele şi condicuţele agentului – şi un răspuns sibilinic al bardului, la spartul nunţii, în cămară, vestind zornăitul mărunţişului în cutia de tablă şi revenirea în spaţiul carceral din interiorul păpuşii ruseşti.

În cântul al x-lea, Louse face un pas greşit, cade şi se loveşte la cap, asemeni lui Parpangel căzut de pe cal. Parodia parodiei, păduchele ajunge cu închipuirea în raiul îmbelşugat, plin de mâncăruri şi băuturi, al zlătarului din Ţiganiada, pe care-l descrie întocmai, şi unde ar vrea să rămână pe veci, căci doar acolo se poate ”Să mănânce şi să bea tot omul/ Fără grijă şi fără plată/ Dintr-a Domnului covată”.

La rândul său, poetul se apucă să ţeasă o cămăşuţă numai din cuvinte pentru pruncul ficţional ce i-a fost dat, şi, până la urmă, iese în piaţă cu veşmântul pruncului pe mână, dar oamenii, dornici să se bucure de sărbătorile în aer liber, sunt captivaţi de un foc de artificii de la care nu-şi întorc privirile, aşa că artistul ţesător de cuvinte se întoarce acasă, unde vede că pruncul său s-a trezit şi a crescut deja mult prea mare pentru gingaşa cămăşuţă, ba chiar se pregăteşte de război. Dezamăgit, amantul ficţiunii se desparte de toate iluziile posibile, inclusiv de iluzia iubirii, şi n-ar mai putea fi fericit decât pe insula vrăjitoarei Circe, printre cei pedepsiţi de ea cu transformarea în porci. Dezamăgirea lasă loc disperării, iar în final, asistăm la plecarea ultimului tren, ai cărui călători nu se vor mai putea întoarce niciodată aşa cum au plecat, iar însoţitorilor de pe toate peroanele tuturor gărilor li se pare că pasagerii trenului-fantomă sunt tocmai cei plecaţi din gara lor.

Desigur, această epopee năşită de toată marea tradiţie epică europeană, dar şi de toţi corifeii limbajului poetic românesc, nu e altceva decât un poem liric, un cântec lung, trudit şi tânguitor al deznădejdii, al speranţelor spulberate, al unei realităţi toxice absorbite cu naivă încredere şi cu sete prin toţi porii, iar apoi împroşcate într-o răbufnire înaltă de gheizer sulfuros, în ale cărui picături diafane se arată, totuşi, curcubeul Domnului. Nu putem trăi şi supravieţui decât dând înapoi, unii pe rând, cu linguriţa, iar alţii dintr-odată, cu toptanul, cu icnete de scârbă, de regret, de umilinţă şi de jale, toată frumuseţea lumii, toată bucuria vieţuirii, toată lumina minţii, tot miracolul comunicării cu semenul, bătaia firavă din aripi a speranţei care iese  ultima din cutia nefericită a Pandorei  – dar totuşi, aşa, şi numai aşa, trăim. Existenţa, frumuseţea şi cunoaşterea au un preţ.

Vălul transparent al alegoriei, rupt uneori, pe alocuri, e alteori dat la o parte înadins, cu totul, de pe epopeea noastră parodică şi satirică, lăsând la vedere drama din ultimii ani şi din aceste zile a ţării noastre, a unei naţii luate în captivitate, cu steamătul legii, de cohortele submediocrităţii, ale imposturii, ale abjecţiei şi ale trădării celei mai josnice, încuibate în fiinţa noastră încet, de-a lungul anilor, ca o otravă insidioasă, dospită de îngăduinţa noastră vinovată, dar ieşită acum, în toată hidoşenia, la lumina zilei şi hotărâtă să ne arunce pe toţi în gura flămândă a iadului.

Nu e greu de ghicit că tema şi problematica acestei cărţi îl preocupă de ceva vreme pe poeticul nostru. El a publicat, în 2015, o carte de versuri aproape omonimă, Laus, apărută la aceeaşi editură, Şcoala Ardeleană, condusă de harnicul şi merituosul scriitor George Vasile Dâncu. Iată ce scria Gabriel Coşoveanu despre această carte, la vremea apariţiei: „Nu aş fi folosit trimiterea britanică (la numele Louse – n. n.) dacă autorul însuşi nu m-ar fi stimulat în secvenţa liminară care conţine şi explicitarea titlului pentru care a optat. Laus ar îngloba, indiscriminabil, citirea fonetică a lui louse (englezescul pentru păduche) şi termenul laudă din latină, unde un ludic incorigibil se întâlneşte cu un curajos neliniştit“ (România literară, 22/2015). Dacă, în 2015, omofonia anglo-latină a numelui Louse cu laus,-dis putea părea jocul de limbaj al unui poet ludic cu nişte margini ale fiinţei care se atrag misterios, în ianuarie 2019 vedem cu toţii că un curajos neliniştit şi-a pierdut cu totul liniştea şi nu mai încearcă să se auto-liniştească pretinzând că nu visează şi nu are coşmaruri. Traian Ştef visează şi are coşmaruri, pe bună dreptate.