(fragmente)

Din nou câinele lătră. De data asta un lătrat adânc, aproape un urlet.

Imediat după aceasta uşa întunecată de mahon, decorată cu o scenă pastorală, se deschise şi Excelenţa Sa, Consilierul Privat Baronul Kaspar von Schirnding intră – purtând costumul său uzual de la serile de vist din Palatul Elsenwanger, pantaloni strâmţi negri şi o demodată redingotă maro deschis, croită dintr-un material excepţional de moale, care-i învelea trupul puţin dolofan. Alert ca o nevăstuică şi fără să mai piardă vremea cu vorba, îşi alese un scaun, îşi aşeză jobenul sub el, apoi sărută ceremonios mâna Contesei.

– Oare de ce mai latră?, bombăni Pinguinul gânditor.

– De data asta se referă la Brock, explică Contesa Zahradka, privindu-l preocupată pe Baronul Elsenwanger.

– ­Dar sunteţi acoperit de transpiraţie, Domnule Consilier. Să nu răciţi!, exclamă Baronul îngrijorat. Făcu o pauză, apoi deodată zbieră cu triluri ca la operă spre camera alăturată, care se lumină ca prin magie: Bošena, Bošena, Bo – şeeena, aduci te rog cina, prosim!

Grupul se mută în sufragerie, aşezându-se în jurul mesei încăpătoare.

Doar Pinguinul se plimba rigid de-a lungul paravanelor, minunându-se de scenele din bătălia dintre David şi Goliat de pe tapet, de parcă le-ar fi văzut prima dată şi plimbându-şi o mână de cunoscător pe formele magnifice ale mobilelor Maria Theresa.

– Am fost acolo jos! În lume!, exclamă Consilierul von Schirnding, tamponându-şi fruntea cu o uriaşă batistă în carouri roşii şi galbene. Şi am profitat de oportunitate ca să mă tund. Îşi plimbă degetele pe sub guler, ca şi cum l-ar fi iritat gâtul.

De patru ori pe an el făcea remarci similare, sugerând că era nevoie de măsuri disperate pentru a avea grijă de părul său, amăgindu-se că nimeni nu ştia că purta peruci – uneori cu şuviţe mai lungi, alteori tunse scurt – şi era acompaniat întotdeauna de murmure de uimire. Dar de data asta, tovarăşii lui au fost atât de uluiţi de destinaţia sa, încât au uitat de exclamaţiile tradiţionale.

– Cum? Jos? În lume? În Praga? Dumneata? Doctorul Flugbeil se răsuci cu mirare. Dumneata?

…

Fluxul luminii lunare a pătruns în cameră şi flăcările lumânărilor din candelabrele de cristal tremurară mocnit în briza răcoroasă înmiresmată de salcâmi.

Mult mai jos, pe celălalt mal al râului Moldau, Praga dormea sub o mare de ceaţă, din care o subţire peliculă roşiatecă se ridica spre stele. Pe acest fundal, un bărbat păşea, încet şi foarte drept de-a lungul parapetului îngust al zidului înalt al parcului. Ţinea mâinile întinse în faţă ca un orb – uneori părea să se scurgă din lumina scânteietoare a lunii, dispărând prin siluetele fine ale arborilor, alteori, fiind luminat strident, părea că pluteşte peste neguri.

Doctorului Flugbeil nu-i venea să-şi dea crezare ochilor: pentru o clipă se gândi că visează, apoi lătratul brusc şi furios al câinelui îl aduse la realitate – auzi un ţipăt pătrunzător, văzu cum personajul de pe parapet se clatină, apoi cum dispare, ca şi cum ar fi fost măturat de o rafală silenţioasă de vânt.

Foşnetul tufişurilor şi trosnetul ramurilor rupte îi divulgă că omul căzuse în grădină.

– Criminalul! Hoţul! Chemaţi poliţia!, ţipă Consilierul von Schirnding, care, împreună cu Contesa, sărise de pe scaun şi alergase la uşă când au auzit strigătul.

Konstantin Elsenwanger se aruncă plângăreţ în genunchi şi, îngropându-şi faţa în căptuşeala fotoliului, începu să spună Tatăl nostru, cu mâinile împreunate, în care mai ţinea o pulpă de pui fript.

La comenzile piţigăiate ale Pinguinului, care, aidoma unei păsări nocturne uriaşe cu cioturi de aripi lipsite de pene, gesticula de la balustradă spre bezna de jos, servitorii din căsuţa portarului porniră prin parc cu lanterne, inspectând boschetele întunecate, într-o larmă de nedescris. Câinele părea să-l fi încolţit pe intrus, pentru că lătra tare la intervale regulate.

– Deci, cum e? Aţi reuşit să-l prindeţi pe cazacul prusac?, se interesă tăios Contesa, care, de la început nu arătase nicio urmă de furie sau de frică, pe fereastra deschisă.

– Sfântă Născătoare de Dumnezeu, şi-a rupt gâtul, se auzi vocea tânguitoare a Bošenei, în timp ce oamenii cărau trupul fără viaţă de la poalele zidului în lumina care cădea de la fereastra sufrageriei.

– Aduceţi-l aici. Repede, înainte să sângereze până la moarte, ordonă Contesa, cu vocea ei calmă, glacială, ignorând protestele speriate ale gazdei sale, care sugera că ar trebui să-l arunce pe mort dincolo de zid, înainte să-şi vină în fire.

– Măcar aduceţi-l în galerie, propuse Elsenwanger, împingându-i pe bătrâna doamnă şi pe Pinguin şi culegând unul din candelabre. Închise uşa în spatele lui şi se îndreptară spre camera portretelor strămoşilor săi.

În afară unei mese şi a câtorva scaune sculptate cu braţe înalte şi aurite, nu era nicio mobilă în camera alungită, care semăna mai mult cu un coridor. Îţi puteai da seama de la izul de mucegai şi stratul de praf că galeria nu era niciodată aerisită şi că a trecut multă vreme de când a pus cineva piciorul acolo.

Tablourile în mărime naturală nu aveau rame, fiind integrate în lambriuri: erau portretele unor bărbaţi în veste de piele, care ţineau imperios pergamente – femei cu manşoane de dantelă şi mâneci bufante – un cavaler în mantie albă cu crucea malteză; o tânără cu păr blond cenuşiu în crinolină, cu aluniţe pe obraz şi bărbie, cu trăsături depravate şi un zâmbet crud, lasciv şi dulce, cu mâini minunate, un nas subţire, drept, cu nări delicate şi suple, sprâncene înalte deasupra unor ochi verzi albăstrui – o călugăriţă barnabită – un paj – un cardinal cu degete uscăţive, ascetice, pleoape de plumb, cu o expresie meditativă, lipsită de culoare. Fiecare stătea într-o nişă, aşa încât părea că pătrund în cameră din pasaje întunecate, treziţi din veacuri somnolente de pâlpâiala lumânărilor şi de neliniştea din casă. Uneori păreau că fac pe ascuns un pas înainte, având grijă ca veştmintele lor să nu foşnească şi să nu se trădeze, alteori păreau că-şi mişcă buzele, contractându-şi degetele şi ridicând din sprâncene, ca şi cum şi-ar fi ţinut respiraţia şi şi-ar fi oprit bătăile inimii, când unul din cei doi oameni vii din cameră îşi aţintea privirea asupra lor.

– N-o să poţi să-l salvezi, Flugbeil, spuse Contesa cu privirea îndreptată pe uşă. Va fi ca data trecută. Îţi aminteşti! Avea un cuţit în inimă. Iar vei spune: „Îmi pare rău, dar nu se poate face nimic pentru el“.

La început medicul imperial n-a înţeles ce vrea să spună. Apoi îşi dădu seama brusc. Se mai întâlnise cu asta: ea obişnuia uneori să amestece trecutul cu prezentul. Scena din trecut care o deruta pe Contesă îi reveni în memorie. Cu mulţi, mulţi ani în urmă, în palatul ei de pe Hradschin, fiul ei înjunghiat era purtat într-o cameră. Şi înainte se auzise un ţipăt din grădină şi un lătrat de câine, ca şi în seara aceasta. Ca şi acum, atârnau portretele strămoşilor pe pereţi şi pe masă era un candelabru de argint. Pentru o clipă medicul deveni atât de confuz încât nu mai ştia unde se află. Era atât de prins în amintire, că atunci când îl aduseră pe rănit şi-l aşezară atent pe masă, nu mai simţea realitatea. Instinctiv căuta s-o consoleze pe Contesă, aşa cum o făcuse acum mult timp, până când îşi dăduse seama că nu fiul ei era întins acolo şi că în locul tinerei de acum mulţi ani, o femeie cu zulufi albi stătea lângă masă.

O revelaţie, mai rapidă ca un gând şi prea iute pentru a o pricepe cu adevărat, îi trecu prin minte, lăsând în siajul ei un sentiment posomorât, care se stingea grabnic, că „timpul“ nu este nimic altceva decât o comedie diabolică, prin care un inamic atotputernic, invizibil ne induce mereu în eroare.

Îi rămase doar un rod al acestei intuiţii: pentru o fracţiune de secundă, a experimentat din interior o chestiune pe care nu fusese capabil s-o înţeleagă cu adevărat până atunci, şi anume stările ciudate, stânjenitoare ale Contesei, care considera uneori că evenimentele istorice din vremea strămoşilor ei ţin de prezent, ţesându-le inextricabil în viaţa ei cotidiană.

Traducere de Ştefan Bolea

(Carte în curs de apariţie la Editura Herg)