LIVIU MALIŢA: TRADIŢIA CA FORMĂ DE AVANGARDĂ

Zilele trecute am făcut o scurtă vizită în Târgu Mureş. Pe Catedrala Mare ortodoxă din centru, un drapel al României de dimensiuni impresionante obturează frontispiciul. E secondat de alte două drapele mai mici. La câteva sute de metri se află Catedrala Mică ortodoxă. Situaţia e identică: un steag mare al României şi alte două la scară redusă. În schimb, imaginile televizate din Parlament, fie din birourile de lucru, fie din cele senatoriale, etalează ostentativ icoane şi crucifixe ortodoxe. Dificil de precizat din iconografie cu ce se ocupă fiecare instituţie!

Nu e singurul paradox, desigur. Aş spune că nici cu marxismul lucrurile nu stau mai bine. Am avut peste patru decenii un regim comunist, dar nu şi o tradiţie marxistă. De asemenea, nu a existat nicicând, în tot acest interval istoric, un interes real pentru Marx. Fetişizat în discursurile oficiale, acesta era necunoscut de către conducătorii Partidului Comunist Român, iar, în unele perioade, considerat chiar incomod, precum dizidenţii. Nici în cercurile intelectuale largi ale societăţii, lucrurile nu stăteau mult diferit. Generaţia mea nu a citit Marx. A existat un interes, dar nu pentru Marx, ci pentru Marcuse şi pentru alţi reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt, ce începuseră, în anii ’80, să fie traduşi parţial. Nu reinterpretarea lui Marx era, însă, punctul de atracţie, ci componenta critică acută a acestor gânditori, incisivitatea lor. Indirect, prin ea se putea face şi în România o critică oblică a regimului. Bunăoară, dacă gânditorii neo-marxişti deplorau, într-un mod ce se întâlnea cu unele tradiţii ale dreptei, decăderea culturii la statutul de „industrie“, de cealaltă parte a Cortinei noi jubilam citind (distorsionat?!) inclusiv o industrie a propagandei. Pe Marx, unii l-am (re)descoperit în anii ’90, dar simultan cu bibliografia critică (şi cu criticile, unele devastatoare), care subliniau atât limitele „ştiinţifice“ ale filosofiei sale ce-şi aroga cu insistenţă această titulatură, cât şi dimensiunea utopică a ideologiei care anima programul partidului comunist, o utopie pe care noi o experimentaserăm deja pe cont propriu în negativ. Nu am putut, de aceea, să-l citesc niciodată pe Marx decontextualizat istoric, neutru.

Nu ştiu dacă există un reviriment autentic al marxismului în politica românească, unde lucrurile sunt extrem de confuze. Politica (şi politicienii) nu s-a(u) preocupat de fundamentarea ideologică, preferând să vehiculeze clişee. Cu o recentă excepţie: Partidul democraţiei şi solidarităţii (Demos). Transformat de curând din platformă civică în partid politic, acesta îşi propune să se constituie într-o alternativă politică de stânga (inclusiv la PSD, care a compromis atât valorile stângii, cât şi pe cele ale democraţiei). Ancorat în „valorile şi principiile stângii progresiste europene“, Demos se autodefineşte drept „primul partid de stânga care nu are legătură cu totalitarismul naţional-comunist“ şi care intenţionează „o construcţie de stânga europeană“. Insistenţa cu care cuvântul „stânga“ se repetă în declaraţiile oficialilor partidului pare să indice transformarea lui în blazon. E un partid foarte nou, format, în principal, din tineri educaţi.

O revenire pare să existe, în plan ideologic. Marxismul a devenit, cred, atractiv în principal pentru garnitura de tineri (până în patruzeci de ani) şcoliţi în Occident, într-un spirit critic şi analitic incisiv. (Nu mai puţin paradoxal, unii dintre cei mai străluciţi s-au lăsat atraşi, în metropolele culturale occidentale, dimpotrivă, de fundamentalismul ortodoxist al unor vechi comunităţi de exilaţi politic.) Pentru ceilalţi, a adopta o gândire de stânga echivalează cu un certificat de apartenenţă la structurile progresiste de gândire ale Occidentului. O altă falie se întrevede, însă. Suntem/eram o cultură francofonă, iar Franţa a impus tradiţia intelectualităţii de stânga. La noi aceasta a fost, însă, mai firavă (compromisă apoi de ororile şi excesele totalitarismului, experimentat pe viu şi decenii la rând). Intelectualitatea formatoare de opinie e de dreapta, dar, de ani buni, aceasta dezamăgeşte prin conservatorism (chiar dacă e vorba despre conservatorismul unor „progresişti“), prin cantonarea în tradiţie şi cultivarea unui maniheism auto-valorizant. Toate acestea (plus comportamentul paternalist, nu doar autosuficient, ci chiar autoritarist) îi irită pe studioşii emancipaţi. Cu unele excepţii, distanţarea ideologică se suprapune peste un conflict generaţionist.

Simplificând enorm, s-ar putea spune că, într-un anume fel, resurecţia academică a marxismului în România nu e o opţiune revoluţionară, ci, mai curând paseistă: denotă (dacă nu nostalgie) o voinţă de reîntemeiere. O luăm de la capăt! Aşezăm, în secolul xxi, fundamentele care ne lipseau la sfârşitul secolului xix şi început de veac xx. Nu cred că în acest fel ne sincronizăm cu Occidentul (unde nu e nevoie de un reviriment al lui Marx, întrucât el a fost mereu prezent, adesea catalizator, în dezbateri), ci recuperăm paradoxal, cu sentimentul că ne poziţionăm în avangardă.