OLIVIU CRÂZNIC: REVENIREA MARXISMULUI

Motto: „De-abia plecaseşi…“ (T. Arghezi)

Marxismul a exercitat permanent o explicabilă fascinaţie asupra tinerilor în general, asupra tinerilor scriitori în special: deseori frustraţi, predispuşi la idealism, pradă viziunilor utopice şi avânturilor revoluţionare, lipsiţi de experienţa de viaţă şi trăind doar un îngust segment al istoriei, este posibil (nu pot spune totuşi „normal“) ca mulţi dintre aceştia să îşi simtă sufletul vibrând la îndemnurile „luptei de clasă“ ori derivatelor (post)moderne ale acesteia. Mai mult, pe lângă spiritul de frondă, marxismul satisface, fără mari eforturi, şi ambiţia de lider – nefiind, în fapt, altceva decât arta demagogică a asmuţirii maselor populare, uşor de realizat odată ce acestora le este indicat un „duşman“ (uneori real, dar, de obicei, fabricat).

Singurul regres real suferit de marxism în Europa (de scurtă durată, de altfel) a avut loc în ultimii ani ai secolului trecut, odată cu prăbuşirea comunismului şi cu triumful democraţiilor liberale occidentale, având ca model absolut SUA (SUA s-au opus vehement marxismului, de-a lungul timpului, considerându-l „Teroarea Roşie“ şi ajungându-se până la excesele McCarthismului, născute din chiar această frică de pierdere a libertăţii sub influenţa ideologiei); nu punem la socoteală perioada nazisto-fascistă care, deşi declarat anticomunistă, a fost tot o perioadă de victorie a mişcărilor de inspiraţie marxistă, înlocuind „lupta de clasă“ cu „lupta de rasă“ (să ne amintim faptul că „Partidul Nazist“ era prescurtarea denumirii „Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist German“).

Însă, după anul 2000, marxismul a revenit treptat nu doar la modă, ci şi la putere: în prezent, în întreaga Europă, statele cele mai influente sunt conduse de guverne (declarat sau mascat) de Stânga, principalii lideri europeni fiind, de altfel, membri ai unor partide socialiste, muncitoreşti („Labour Party“) sau chiar ai unor foste partide comuniste. Ca să dăm un singur exemplu edificator, însuşi preşedintele Comisiei Europene, dl. J.-C. Juncker, a participat (Trier, 2018), cu un discurs care poate fi considerat admirativ la adresa lui Marx, la dezvelirea statuii şi la sărbătorirea (!) a 200 de ani de la naşterea celui care a scris Manifest der Kommunistischen Partei, ceea ce a atras critici severe din partea unor republicani americani (repede respinse în Internet drept „conservatorisme“ fără fundament).

În acest context, putem presupune că, pe lângă „idealism utopic“, există şi alte resorturi care animă marxismul literar, resorturi destul de străine culturii şi artei, dar tipice politicii:

– adoptarea unei ideologii la modă îl poate ajuta pe scriitor să fie publicat mai uşor şi să vândă mai mult. Contestarea acesteia sau, dimpotrivă, adoptarea unei ideologii „vetuste“, „reacţionare“, în schimb, pot însemna sfârşitul carierei;

– un scriitor marxist poate obţine sprijin politic, fonduri, sponsorizări, poate atrage atenţia binevoitoare a unor persoane/organizaţii influente;

– neopunându-se unui curent aflat la modă şi la putere, scriitorul nu riscă cenzură, sancţiuni pentru opiniile sale (există în acest moment în întreaga UE acte normative care restrâng libertatea de exprimare) ori anatemă („stigmă“) socială;

– un marxist va găsi cu mai multă uşurinţă aliaţi/colaboratori în lumea intelectualilor postmodernişti decât un antimarxist ori un nonmarxist;

– eticheta de „justiţiar social“ conferă un aer „actual“ şi, totodată, „haiducesc“, capabil să suscite admiraţia cititorilor;

– apartenenţa la marxism poate justifica anumite critici la adresa scriitorului ca fiind motivate politic, atacuri ale „elementelor duşmănoase“ (strategie extrem de utilă, în special atunci când trebuie înfruntaţi critici consacraţi şi, deci, mai în vârstă);

– caracterul social al unei scrieri va implica întotdeauna personal pe cititorul-ţintă, transformându-l, nu rareori, în admirator înfocat (ori chiar în adept);

– destui condeieri urmează pur şi simplu, fără să cugete prea mult asupra problemei, regulile trasate în mass-media, în sistemul educaţional (evident subordonat politic), ori recomandate de alţi scriitori aflaţi „pe val“.

Lista nu este exhaustivă. Chiar şi faptul că această ideologie rezistă de două secole este o explicaţie suficientă pentru adoptarea de către noile generaţii: cu toţii ne dorim să fim parte a unui proces literar care şi-a dovedit capacitatea de a înfrunta Timpul.

Ce fel de proces, însă? În trecut, marxismul s-a dovedit nociv, inspirând control extrem şi fapte extreme, substituind egalitatea – dreptăţii, clădind o societate a ipocriziei, a falsului; în prezent, este în primul rând anacronic, în ciuda adaptărilor (neomarxism ş.a.), putând fi chiar mai nociv decât ieri, pentru că are la îndemână mijloace de propagandă mult mai eficiente.

„Joaca de-a marxismul“ riscă să conducă o democraţie liberală, pe nesimţite, către opusul acesteia. Vrem, într-adevăr, noi, scriitorii, să fim, iarăşi, parte dintr-un asemenea proces?

Mai este aceasta artă?