MARTA PETREU: TREI FILOSOFI DIN ANII TREIZECI LA UNIVERSITATEA DIN CLUJ

Trei au fost marii profesori de filosofie ai Universităţii „Regele Ferdinand I“ din Cluj în anii 1930 (nu şi-n deceniile următoare, pentru că totalitarismul comunist i-a marginalizat instantaneu la instalarea lui): Liviu Rusu, D.D. Roşca, Lucian Blaga. I-am numit în ordinea angajării lor în Facultatea de Litere şi Filosofie. Liviu Rusu a fost angajat din 1923, încă de cînd era student, e drept că numai preparator, de către Fl. Ştefănescu-Goangă; el a început ca psiholog, pentru ca apoi, după stagii de pregătire filosofică în Germania şi Franţa, să devină estetician, autor al unui valoros şi original sistem de estetică filosofică. D.D. Roşca a fost angajat în primăvara anului 1930 – nu fără împotrivirea unui profesor din facultate, şi anume Virgil Bărbat. Iar Blaga a fost angajat începînd cu 1 octombrie 1938, după 18 ani de aşteptare (în naivitatea lui, a crezut că va fi angajat imediat după doctorat) şi după 15 ani de la prima încercare de a ocupa un post didactic prin concurs; şi, sigur, a fost angajat numai după ce Gh. Bogdan-Duică, unul dintre potrivnicii lui, a murit, altul, Fl. Ştefănescu-Goangă, a renunţat să se mai împotrivească, iar sprijinitorul său, profesorul Sextil Puşcariu, a reuşit, pe o cale ultracomplicată, să-l aducă pe filosof în universitate prin „chemare“. După atîţia ani, angajarea lui la Universitatea „Regele Ferdinand I“ din Cluj i s-a părut de necrezut: „Ascultă, e în adevăr adevărat că sunt numit profesor la Cluj? După toate cele întîmplate mi se pare o simplă glumă. Ciudată-i viaţa! A trebuit să ajung de două ori ministru şi să se schimbe legea universitară, şi chiar constituţia, ca să mă văd «profesor»“, s-a minunat el într-o scrisoare către Breazu.

De la Liviu Rusu a rămas un sistem de estetică filosofică a creaţiei, în care accentul cade pe autor şi pe dinamica actului de producere/naştere a operei de artă. A diagnosticat şi a subliniat însuşirea cea mai nobilă pe care o are poezia lirică: aceea de a purta mesajul speciei umane înseşi, căci ea revelează „însăşi esenţa primordială a existenţei umane“. Poetul, spune esteticianul cu înţelegere şi cutremurată pietate, scrie nu de la nivelul sentimentelor lui, ci din singurătatea eului său originar (diferit de „eul empiric“, căci mai profund decît acesta), care păstrează, precum inconştientul colectiv descris de Jung, tezaurul de probleme şi esenţe al speciei; iar la adîncimea eului originar, „individualitatea sa se aliază cu celelalte individualităţi, deci cu colectivitatea“, depăşind nu doar solitudinea insului, ci şi înţelegerea strict personală a lumii, spre o înţelegere dată de colaborarea şi acordul eurilor. Prin asta, esteticianul clujean a reuşit un aliaj insolit între fenomenologia husserliană şi psihologia analitică a lui Jung. Nimeni nu a elogiat poetul liric la nivelul de înţelegere pe care l-a avut el. A murit în 1985, cu cîţiva ani înainte de a-i apărea prima traducere a tezei lui de doctorat din Franţa, Eseu despre creaţia artistică (1935, Paris; 1989, Bucureşti), în care pune bazele sistemului său estetic.

De la D.D. Roşca avem „încercarea de sinteză filosofică“ numită, existenţialist, Existenţa tragică (1934). Frumoasa lui soluţie etică pentru situaţia tragică a omului în existenţă – să acceptăm existenţa aşa cum este, şi cu sens, şi fără sens, ştiind că binele, adevărul, frumosul, dreptatea pot adesea să piardă şi că nu există speranţa unei reparaţii după moarte; să acceptăm lumea aşa cum este şi să acţionăm perpetuu pentru întemeierea şi reîntemeierea universului nostru de valori – a fost formulată încă o dată de Camus, în Mitul lui Sisif (1942). Iar D.D. Roşca a ştiut asta. Şi a regretat că, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, nu a reuşit să îşi publice în Franţa traducerea Existenţei tragice. „Am toate motivele să cred că, dacă această carte (Existenţa tragică, n.m.) ar fi apărut în 1938 sau în 1939 la Paris şi Albert Camus ar fi putut lua cunoştinţă de ea, poate faptul l-ar fi bucurat, gîndindu-mă că, pe neaşteptate, s-ar fi întîlnit în împărăţia spiritului cu un tînăr intelectual român“, spunea meditativ filosoful român într-un interviu din 1976. Hm.

Iar Blaga – Blaga, vorba unui istoric al filosofiei, a scris, în totuşi scurta sa viaţă, cît un Institut de Filosofie. Dar la nivelul cel mai înalt. Sistemul lui filosofic e larg cît Zidul Chinezesc şi, la fel ca acesta, neterminat, dar nu din lenea filosofului, din cauza instalării totalitarismului socialist real, a cărui nelibertate, ca să nu o numesc altfel, l-a împiedicat pe filosof să îşi scrie plănuita sa etică. Crearea unei etici este un act al libertăţii, imposibil în condiţii de teroare. Despre Eonul dogmatic (1931), prima lucrare din sistemul filosofic blagian, I. Negoiţescu afirma că este, „în sensul perfecţiunii, cea mai pură operă a spiritului românesc, aşa cum pură este o tragedie de Racine, o fugă de Bach“. Ca prima operă din sistem, Eonul dogmatic revarsă asupra cititorului o cascadă de termeni filosofici de Blaga inventaţi sau atraşi în sfera filosofiei: dogmă, mister, intelect enstatic, intelect ecstatic, cunoaştere enstatică, cunoaştere ecstatică, eon dogmatic. Pe baza unei „mutaţii funcţionale“, pe care o teoretizase încă în teza de doctorat, Blaga extrage ideea de dogmă din spaţiul teologic şi îi dă o funcţie nouă, pur filosofică: aceea de-a postula afirmaţii de un tip aparte, afirmaţii care, contrazicînd logica, sugerează ceva din misterul incomprehensibil al lumii şi-l numesc în pofida faptului că înţelegerea sensului lipseşte. De ce nu le-a numit axiome, s-a întrebat nu fără părere de rău Noica, pentru că axiome sînt. La fel de axiome ca materia neagră pe care o postulează astrofizicienii, fără să ştie dacă ea există şi cam cum ar fi ea; la fel de axiome ca energia neagră, adaugă tot ei, încercînd să explice viteza de expansiune a cosmosului tot mai accelerată. Iar pentru că Blaga a postulat ideea – dogmatică, fireşte, în sensul pe care-l dă el termenului – de cenzura transcendentă, să vedem ce spuse Roger Penrose despre cenzura cosmică. Raţionamentul celebrului fizician sună aşa: singularitatea din interiorul găurii negre se sustrage legilor cunoscute ale ştiinţei; însă nimeni de dinafara găurii negre nu este afectat de acest fapt, deoarece din singularitate şi din gaura neagră în general nu iese afară niciun semnal, aşa că exteriorul rămîne neafectat. Roger Penrose a numit această situaţie cenzură cosmică şi a parafrazat-o – astrofizicienii au şi umor – astfel: „Dumnezeu detestă o singularitate nudă“. Aşa o fi.