GIOVANNI ROTIROTI: GHERASIM LUCA

Anul în care s-a inventat iubirea

Bună ziua tuturor! Mă bucur foarte mult să fiu aici. M-a onorat invitaţia prietenului Petre Răileanu, căruia ţin să-i mulţumesc afectuos, ca de altfel şi organizatorilor acestui eveniment şi vouă, tuturor celor prezenţi.

„Regret nespus că limba în care mă exprim în mod obişnuit nu vă e cunoscută; aţi fi avut ocazia să întâlniţi în cartea mea Inventatorul Iubirii schema unui aparat teoretic şi practic de izbăvire totalitară prin iubire.

Iertaţi-mi grandomania aparentă, însă vă asigur că e pentru prima oară când Iubirea întâlneşte în mod liber Revoluţia, iar dacă mi-am permis să afirm că Iubirea a fost inventată în 1945, n-am făcut-o din simplă dorinţă de scandal. […] Lupta mitică între libertate şi contrariul ei se dă în prezent între Oedip şi Non-Oedip. Insuportabila viaţă oedipiană, descrisă feroce, dar cu exactitate, de sisteme (marxism, freudism, existenţialism, naturalism…) trebuie depăşită nebuneşte cu un salt formidabil într-un fel de viaţă în viaţă, de iubire în iubire, indescriptibilă, indiscernabilă şi ireductibilă la limbajul sistemelor. Eu vorbesc despre viaţa şi moartea non-oedipiene […], adică despre negaţia absolută a cordonului ombilical nostalgic şi regresiv, sursă îndepărtată a ambivalenţei şi nefericirii noastre“.

Acestea sunt cuvintele lui Gherasim Luca adresate lui Sarane Alexandrian, într-o scrisoare din 29 iunie 1947, despre Inventatorul Iubirii.

Nu voi zăbovi asupra biografiei lui Gherasim Luca, pseudonim literar al lui Salman Locker, deşi biografia lui e importantă, deoarece toate operele lui sunt pline de viaţa lui şi toată viaţa lui a fost consacrată integral operelor sale. Ajunge să spunem că s-a născut la Bucureşti, în iunie 1913. Asta înseamnă că, în pragul tinereţii, trăieşte vâltoarea anilor interbelici: ani marcaţi de ascensiunea mişcării naţionaliste legionare în România şi, odată cu ea, a tensiunilor antisemite.

După cum ştim, Luca şi ceilalţi suprarealişti bucureşteni, în majoritate comunişti şi de origine evreiască, nu trăiesc rupţi de lume, ci se implică declarat în politică. Şi o fac luând ca pivot al activităţii artistice dictatul lui Rimbaud din Vierge Folle: „iubirea trebuie reinventată, se ştie”.

Reinventarea iubirii constituia, în mod simultan şi indisolubil, un gest artistic, existenţial şi politic – în sens revoluţionar: între aceste dimensiuni nu exista distincţie. Reflecţia asupra iubirii reprezenta totodată şi reflecţia contra oricărei ordini constituite, contra puterii normatoare stabilite de legi obscene, ca acelea xenofobe şi naziste, alimentate în România de fanatismul religios de tip fundamentalist. Iată de ce poeţii suprarealişti de la Bucureşti se arătau profund interesaţi de iubire şi de sexualitate, înţelese ca principiul sau baza de pornire în realizarea unei revoluţii existenţiale.

Iată linia pe care a activat Gherasim Luca. Pe de altă parte, după cum bine observă Dumitru Ţepeneag, la un moment dat Luca percepe estetica suprarealistă ca fiind depăşită. În consecinţă, caută un limbaj nou, se aventurează în explorări noi.

Rod şi exemplu magnific al acestui parcurs de explorare este poemul Passionnément, o „splendidă bâlbâială“, cum îl numeşte Gilles Deleuze. Deleuze îl admira enorm pe Luca, socotindu-l un mare poet între marii poeţi, un „eveniment care nu face parte din nicio şcoală şi nicio mişcare”. Iar admiraţia lui s-a născut tocmai ascultând această „bâlbâială” la una din reprezentaţiile scenice ale poetului.

Definit pe bună dreptate poem „deleuzian“, Passionnément a fost scris în timpul războiului, direct în franceză, şi a fost publicat pentru prima oară în 1947, în Infra-Noir. Acest poem – o onto-fonie, cum îi spune Luca – e o declaraţie de dragoste universală, o mică formulă magică repetată la intervale, e performativul absolut al iubirii. Aşa că marchează intrarea lui Gherasim Luca în propria cabală fonetică.

Luca însuşi îl defineşte drept o încercare de a lua „spiritul din literă”. Cum? În limbajul care serveşte pentru desemnarea obiectelor, cuvântul n-are decât un sens sau două. Astfel, forma cuvântului „ţine prizonieră sonoritatea”. Însă dacă sfărâmăm forma în care s-a înţepenit cuvântul, apar relaţii noi. Ies la suprafaţă secrete adormite în adâncul cuvintelor. Dacă eliberăm suflul, fiecare cuvânt devine semnal. Cel care deschide cuvântul deschide materia. Cuvântul nu e decât suportul material al unei căutări ce are drept scop transmutarea realului.

Menirea poemului e, aşadar, transmutarea realului. În vederea ei, cuvântul din poem e supus unei serii de mutaţii sonore: pas pas paspaspas pas, începe Passionnément. Fiecare din aceste faţete eliberează multiplicitatea sensului purtat de aceste mutaţii, până când urechile ascultătorilor asistă, în mod miraculos, la crearea lumii: je t’aime passionnément.

Îmi pare rău că nu putem asculta chiar acum poemul, recitat de Luca însuşi, dar vă îndemn să o faceţi.

La recitalurile lui Gherasim Luca la Paris erau prezenţi Jacques Lacan şi numeroşi analişti, fascinaţi tocmai de această generare în direct a sensului. Îi captiva acest mod miraculos de a deschide cuvintele, munca plastică asupra limbii prin tăierile operate de repetiţia acustică, în stare să reveleze negânditul limbii. Tot în legătură cu această bâlbâială creatoare, Gilles Deleuze şi Félix Guattari spun că Luca reuşeşte să devină un bâlbâit al limbajului, al limbii, adică variază toate elementele lingvistice şi toate elementele nelingvistice, variabilele de expresie şi variabilele de conţinut. În opinia lui Deleuze, bâlbâitul limbajului găseşte acea linie de fugă sau variaţie ce corodează orice sistem, împiedicându-l să fie omogen. Bâlbâiala limbajului înseamnă a ne vorbi propria limbă ca nişte străini, a fi bilingvi – sau multilingvi – dar într-o singură limbă, în propria limbă. Iar asta nu cu ajutorul unui dialect ori al unui jargon. Bâlbâiala limbajului permite stilului să devină limbă. Limbajul devine intensiv, un continuu de valori şi intensitate. Iar la acest rezultat se ajunge doar prin sobrietate, printr-o operaţiune de scădere creatoare.

Însă înainte de a ajunge la „scăderea creatoare“ în limba franceză, înainte de a explora munca plastică asupra limbii, Gherasim Luca parcursese în România o traiectorie revoluţionară nebunească, trasată de Urmuz, Tzara, Sade şi Lautréamont. Cea mai extremă mărturie a acestei experienţe incandescente de scriere e conţinută chiar în Inventatorul Iubirii.

Inventatorul Iubirii, scris în plină oroare a războiului şi cu frica deportării, constituie şi azi un text scandalos şi, din multe privinţe, reprezintă subiectul pervers al istoriei.

E aproape imposibil de citit, atât datorită vigurozităţii descrierilor, cât şi a indecenţei scabrozităţii sale. Gândurile teoretice ale autorului eliberează clipă de clipă forţele iraţionale, demoniace, de care sunt legate. Concomitent, aceste forţe animă gândurile teoretice şi le deviază cu o încărcătură subversivă şi dinamitardă. Le supun unei forţe obscure, misterului unei vieţi subterane, unde excesele sunt de asemenea natură încât ar trebui să impună păstrarea secretului.

În această proză poetică, Luca acceptă exaltarea excesului, gustul macabrului, sfidarea demoniacă. Se înfăţişează sub masca transgresivă şi spectrală a vampirului. Aici, cruzimea erotică e disimulată în forme aproape transparente de scene violente, de impulsuri brutale.

Însă în ciuda acestui aparat spectaculos, Inventatorul Iubirii e în primul şi în primul rând un text alegoric.

Protagonistul absolut al Inventatorului Iubirii este „Non-Oedip“, încarnarea noului subiect iubitor care reprezintă – în fantasma ce orientează toate dorinţele – antiteza exactă a lui Oedip din psihanaliză. „Non-Oedip” se opune în mod programatic „fantasmei regresive a lui Oedip“: pentru Luca, Oedip e structura coercitivă a unui inconştient social, de tip reacţionar, sedimentat treptat de-a lungul istoriei omenirii.  Iar obiectivul declarat al Inventatorului Iubirii este de-a elibera subiectul inconştientului din verigile prea strâmte şi sufocante ale „poziţiei oedipiene“, creând astfel un scenariu inedit pentru manifestarea dorinţelor insolite.

Pentru Gherasim Luca, „Non-Oedip“ ar trebui să reprezinte noua poziţie subiectivă în contrapoziţie cu cea oedipiană, sursa tuturor obstacolelor în calea progresului emancipator şi transformator. Însă pentru a face asta, subiectul uman trebuie să accepte riscul nebuniei, să recuze, într-un anumit sens, moartea. Doar astfel, printr-un „salt formidabil“, va putea bloca definitiv mitul legendar al originilor şi consecinţa lui obscenă impusă de ameninţarea cadaverică a castraţiei.

Cu toate acestea, Luca ştie prea bine că nimeni nu se poate sustrage lui Oedip freudian. Oedip nu e doar un complex ce descrie o stare psihologică. În esenţă, Oedip desemnează o structură ce explică originea identităţii sexuale a bărbatului şi femeii. Mai mult decât atât, indică fondul enigmatic al elementelor aflate la baza afecţiunilor nevrotice. Din acest motiv, Luca afirmă că e necesar un proces dur şi trudnic de subiectivizare şi dezobiectivizare – proces capabil să inverseze, în mod suprarealist, frontierele între cunoscut şi necunoscut.

Graţie noii fantasme a lui „Non-Oedip“, subiectul iubitor ar trebui să „descopere“ din punct de vedere etic şi totodată să „inventeze o lume nouă“, o lume în care să poată trăi şi iubi liber. Aşa ceva nu e posibil decât dacă subiectul e dispus să îşi activeze resursele dialectice, negative şi doritoare – resurse capabile să producă conexiuni şi deschideri mereu noi. Astfel va realiza o revoluţie permanentă nu doar pe plan politic şi social, ci şi în mediul poetic şi artistic.

Voi aminti că Inventatorul Iubirii a fost ultimul text scris de Luca în română. Volumul a apărut în 1945 la Bucureşti şi cuprindea încă două texte ale sale, Parcurg Imposibilul şi Moartea Moartă. Este ilustrat cu cinci cubomanii.

Cubomaniile sunt rodul unei mişcări transgresive violente. Se taie reproduceri faimoase ale unor picturi sau fotografii, cu scopul de-a vedea cum din decupaje se iveşte un corp nou – ceea ce ne duce din nou cu gândul la decuparea sonoră a cuvintelor din Passionnément. Mai ales că gestul distrugător e acompaniat de o voinţă de recompunere. Se urmăreşte ca opera desfigurată, tăiată, să spună totuşi ceva, după cum în Passionnément dezintegrarea cuvintelor urmăreşte găsirea sensurilor noi.

La nivel tehnic, cubomania reia, aparent, provocarea dadaistă din Manifestul despre iubirea slabă şi iubirea amară al lui Tristan Tzara. Însă doar aparent, deoarece obiectivul cubomaniei e altul: ea doreşte să surprindă capacitatea subversivă a dorinţei sau, mai bine zis, „Dialectica Dorinţei de a dori“.

„Dorinţa de a dori“ constituie un aspect singular al suprarealiştilor români, după cum remarcă Sarane Alexandrian. Spre deosebire de suprarealismul internaţional, cel românesc nu s-a mulţumit să proslăvească Dorinţa, ci suprarealiştii români au glorificat „dorinţa de a dori“ şi ceea ce Gherasim Luca numea „dorinţa-panică de satisfacere a tuturor dorinţelor“.

Gherasim Luca rămâne fidel dictatului cubomaniei în autotraducerea făcută în franceză la Inventatorul Iubirii şi Moartea Moartă. El transformă în versuri proza poetică din română, înlocuind punctuaţia cu spaţii albe. În fapt, „taie“ spaţiul tipografic al textului şi nu include cele cinci cubomanii non-oedipiene. Ca şi cum ar lăsa pe seama cititorului sarcina de a recrea spiritul cubomaniei. În sensul că cine doreşte să citească L’Inventeur de L’Amour va trebui să se înarmeze cu un cuţit şi să taie efectiv paginile cărţii. Prin gestul tăierii, cititorul devine complicele violenţei sadice cu care protagonistul poemului taie carnea iubitei în actul lui extremist de iubire.

Pe lângă cubomanii, un alt text de o importanţă fundamentală clarifică miza din Passionnément şi Inventatorul Iubirii. Este vorba de manifestul programatic Dialectique de la dialectique, pe care Luca şi Dolfi Trost i-l adresează direct lui André Breton. Anticipând cu aproape treizeci de ani L’Anti-Œdipe al lui Deleuze şi Guattari, cei doi români impun, în interiorul câmpului freudian, necesitatea doborârii naturii şi răzvrătirii contra „complexului lui Oedip“.

Potrivit autorilor, toate mişcările revoluţionare sunt supuse circumstanţelor oedipiene şi, din acest motiv, conservă o fascinaţie inadecvată faţă de „natură“. Celor care doresc să cucerească o viaţă afectivă „non-oedipiană“, Luca şi Trost le recomandă o activitate critică permanentă faţă de inconştient, deoarece inconştientul – social, nu doar personal – e determinat istoric. Fiind determinat istoric, inconştientul reflectă aspiraţiile nepieritoare ale moralei burgheze. Conform autorilor manifestului, adoptarea viselor regresive ori a „nebuniilor religioase“ e inacceptabilă, întrucât acestea sunt, evident, reacţionare.

Obiectivul documentului reiese clar: cel de-a demola ideologia legionară şi nazistă, care dominase în România aproape două decenii. Ideologia legionară se proclama tot antiburgheză şi revoluţionară, dar, după cum se ştie, se baza în mod fundamental pe o fantezie mântuitoare de tip mistico-religios.

Clişeele şi sloganele propagandiste ale Gărzii de Fier idealizau tradiţiile şi moştenirile dintr-un trecut glorios şi legendar al României. Poporul era considerat un organism viu al cărui „suflet legendar“ se reducea în esenţă la natura sa religioasă, care-şi adâncea rădăcinile mitice într-un fond precreştin, în ciuda identificării operate de legionari între „român“ şi „ortodox“. Obiectivul declarat al ideologilor naţionalişti era formarea „omului nou“. Dar cum? Cu ajutorul forţelor telurice, iraţionale şi inconştiente de sorginte rasială şi xenofobă, care se bazau pe o mitologie regresivă şi un cult al sângelui şi morţii sacrificiale ca manifestare sacră a iubirii.

Luca şi Trost nu erau simplu comunişti, erau troţkişti. Considerau revoluţia legionară drept un eveniment fals. Nu o revoluţie autentică, ci una reacţionară, rod al maniei colective şi al fanatismului religios. Din punctul lor de vedere, acest fapt trebuia imputat „lui Oedip regresiv şi contrarevoluţionar“ care însufleţea vocaţia martirică şi teroristă a legionarilor.

Din această perspectivă, se înţelege de ce „complexul lui Oedip“ – considerat responsabil pentru aceste „nebunii religioase şi reacţionare“ – trebuie supus cu necesitate negaţiei dialectice. Ontologia sacrificială, întruchipată de creştinismul pervertit al legionarilor, trebuia profanată, negată dublu. Simpla ei depăşire, propusă de vulgata hegeliană, era ineficientă în ochii celor doi autori.

Aşadar, Luca şi Trost propun purificarea inconştientului prin negarea acestui Oedip „reacţionar“ şi fals revoluţionar prin mişcarea dialectică a „negaţiei negaţiei“.

Radicalizând astfel discursul revoluţionar de tip leninist şi troţkist, Luca şi Trost se angajau în reactualizarea marxismului într-o perspectivă critică, care împărtăşea teoretic ipoteza subversivă a inconştientului freudian. Concomitent, ei îşi propuneau să elibereze suprarealismul de o psihanaliză prea legată de vechea ei concepţie mecanicistă şi pozitivistă, care nu lua în calcul ultima contribuţie freudiană, ce consta chiar în „apusul complexului lui Oedip“.

În realitate, Luca şi Trost nu propuneau o simplă reînnoire în mediul suprarealismului internaţional, ci o ruptură epistemologică radicală. Şi o propuneau pornind de la experienţa atroce şi angoasantă trăită în România în timpul dictaturii militare, care s-a dovedit nu numai reacţionară şi conservatoare, ci şi îngrozitor de xenofobă.

Gherasim Luca scapă de masacrul evreilor în timpul dictaturii nazifasciste, dar în România sovietizată nu se mai poate exprima liber. Partidul impune progresiv directivele înguste ale „proletcultismului“ şi „socialismului real“. În 1952, el reuşeşte să fugă din ţară cu o viză pentru Israel, unde a trebuit să stea ascuns într-o grotă timp de 16 luni, înainte de a ajunge, în sfârşit, dar fără documente de identitate, în capitala franceză.

Când îl întreba cineva de ce origine e, poetul răspundea că e étranjuif – un străin-evreu, un evreu străin. Prin acest termen, Luca admitea ascendenţa evreiască, dar totodată afirma că se simţea străin de evreitatea înţeleasă ca apartenenţă religioasă, etnică sau naţională. Aşadar, apartenenţă şi, concomitent, non-apartenenţă identitară şi religioasă. A fi étranjuif nu înseamnă pentru Luca numai exil forţat, pierderea identităţii, vârtej, alunecare, cădere a Eului. Étranjuif indică, înainte de toate, o asumare a adevărului inconştient al propriei dorinţe ca semn necesar al libertăţii.

Aşadar, în timpul vieţii, Gherasim Luca a ocupat locul singularităţii, al excepţiei, al dorinţei de a dori, al miracolului cuvântului, dar şi pe cel al exilatului, al clandestinului, al celui exclus, al celui care nu a primit drept de azil şi cetăţenie. Singurul loc rezervat lui în lume era cel al poeziei.

Potrivit ziarelor pariziene, ultimul mesaj scris de Luca înainte de a se sinucide în apele Senei, la 81 de ani, a fost: „Voiam doar să părăsesc o lume în care nu mai e loc pentru poeţi“.

Într-un secol ca al nostru, marcat de teribila prăbuşire a utopiilor emancipatoare şi de presiunea crescândă a sistemului capitalist, e necesar să-i acordăm lui Gherasim Luca azil politic, să facem loc subiectivităţii lui, fără prea multe cenzurări.

Vă mulţumesc.

(Comunicare la Colocviul Internaţional exipora 2019, ediţia a doua, organizat la Craiova între 10-14 aprilie a.c. de Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman“ Dolj)