ALEXANDER BAUMGARTEN:ISTORIA FILOSOFICĂ A UNUI PRINCIPIU DE DREPT MEDIEVAL

Quod omnes tangit. Le problème du consentement politique: xiiie-xive siècles (ed. Universităţii din Bucureşti, 2018) este cartea Mirunei Tătaru-Cazaban rezultată din teza ei de doctorat din 2008 privitoare la o problemă a istoriei gândirii politice medievale: consimţământul politic la o serie de gânditori de la finele secolului al xiii-lea şi până în secolul al xiv-lea. Un concept care a aparţinut iniţial dreptului canonic şi a contribuit la soluţiile medievale date raportului dintre puterea sacră şi cea temporală, precum şi problemei legitimităţii guvernării. Importanţa unei asemenea cercetări este dublă: pe de o parte, clarificarea traseului conceptual al principiului consimţământului în gândirea politică medievală şi, pe de altă parte, ridicarea acestui principiu la nivel de obiect al unei arheologii conceptuale a ideilor moderne de cultură parlamentară, popor suveran şi legitimitate consensuală. Dedicată mai degrabă primului aspect decât celui de-al doilea, cartea studiază primele formulări ale principiului quod omnes tangit ab omnibus tractari debet şi sesizează, trecând de la un autor la altul, progresiva extindere a aplicării principiului de la spaţiul strict clerical la cel laic, până la valorizarea lui ca sursă de legitimare a puterii laice în faţa principiului plenitudinii de putere a pontificatului roman, pentru a reveni în cele din urmă la o aplicare a aceluiaşi principiu iarăşi în spaţiul clerical, ca argument în favoarea conciliarismului. Autorii aleşi ilustrează această evoluţie conceptuală: Toma din Aquino, Jean de Paris (alias Jean Quidort), Bartholomaeus din Sassoferata, William Ockham, Marsilio din Padova. Alegerea lor permite un curs interior al cărţii care devine un cumul de atribute pe care principiul consimţământului le adună trecând de la un autor la altul. Acest fapt este posibil datorită permanenţei unor întrebări pe care doctoranda le adresează tuturor autorilor studiaţi, chiar dacă ele sunt enunţate explicit abia în final: în ce măsură principiul consimţământului este aplicat univoc în evoluţia sa medievală? Ce rol a avut el în formarea unei gândiri politice? Ce vocabular politic a putut el dezvolta în succesivele sale ipostaze?

Primele ocurenţe ale principiului indică originea lui în dreptul roman, prezenţa lui în codul lui Iustinian şi funcţionarea lui în interiorul sistemului de impozite aplicat lumii clericale. Din caracterul neuniform al sensurilor studiate, reiese tripla sa semnificaţie din Codex Iuris Canonici: unul constituţional (conform căruia majoritatea deliberează), unul procedural (cei pe care ceva îi priveşte pot decide asupra acestui punct de interes comun) şi unul juridic (dreptul membrilor singulari ai comunităţii în deliberările majorităţii). Chiar dacă din această tripartiţie lipseşte încă ideea că principiul consimţământului poate fi sursă de legitimitate politică, autoarea îşi îngăduie totuşi afirmaţia că acest principiu funcţionează şi în această perioadă drept o cauză şi nu un efect al deciziei. Principiul consimţământului este utilizat abia de Toma drept sursă de legitimare a protestului politic al majorităţii la adresa tiranului, mai ales în De regno, I. Aici sunt vizibile sursele teologice creştine ale principiului studiat: faptul că orizontul existenţei creştine este eschatologic permite disocierea dintre misiunea de salvare a sufletelor şi asigurarea mijloacelor necesare vieţii optime a lui homo viator, dar obligă, simultan, la raportul necontradictoriu dintre acestea. De aici, legitimitatea revoltei supuşilor contra tiranului, care ar putea instaura un raport de contradicţie între cele două domenii amintite. Preluând aceste premise ale funcţionării principiului consimţământului din contextul lor tomist, cartea prezintă formulări şi evoluţii ale lui la doi autori ulteriori. Astfel, pe de o parte, dominicanul Jean de Paris reaplică principiul consimţământului în spaţiul clerical, afirmând posibilitatea depunerii papei de către colegiul cardinalilor (De potestate regia et papali), dar păstrează funcţia lui laică, inventată de Thoma, în paralel cu noua lui funcţie clericală; de aici rezută un fapt extrem de interesant în evoluţia conceptului studiat, şi anume afirmarea puterii legitime a poporului de a înlătura şi tiranul, şi papalitatea abuzivă. (Un asemenea aspect nu trebuie, credem, neglijat, deoarece el se află la evidenta origine a conceptului modern de popor suveran). Pe de altă parte, Bartholomaeus de Sassoferata, care foloseşte principiul consimţământului mai degrabă în tratatele juridice decât în cele politice, subliniază unitatea legitimatoare a colectivităţii care suportă efectul puterii şi care pronunţă eventuala dorinţă de înlăturare a tiranului: aici principiul consimţământului devine concept al unităţii voinţei populare (cuius regio eius religio). În alte două cazuri, cel al lui Marsilio şi al lui Ockham, conceptul creşte în determinaţii. Astfel, Marsilio accentuează ponderea laicatului în viaţa publică şi în decizia administrării lumii temporale, elogiul regalităţii făcut de el şi fixarea drept scop ultim al lumii temporale asigurarea păcii, pentru a putea pune în evidenţă, pe bună dreptate, legătura dintre conceptul voinţei publice, lege şi principiul consimţământului. Apariţia conceptului voinţei aduce în scena gândirii politice un actor care până acum fusese invocat impersonal: poporul. De aici, în celebra tripartiţie a puterilor în stat, principiul consimţământului este asociat părţii legislative, pregătind astfel gândirea politică modernă.

Dacă am glosa foarte liber în jurul cărţii Mirunei Tătaru Cazaban, ne-am putea permite o reflecţie care nu mai aparţine doar medievistului, ci ne poate fi comună tuturor: a admite că principiul „ceea ce îi priveşte pe toţi trebuie tratat de toţi“ este o construcţie medievală care ne obligă să mutăm acest principiu din spaţiul valorilor de la sine înţelese ale omului contemporan în spaţiul unei moşteniri culturale construite dificil şi care trebuie cultivată, chestionată, apărată, fortificată.