IULIAN BOLDEA: VRĂJIREA ŞI DESVRĂJIREA REALITĂŢII

Romanele lui Dan Lungu şi-au dobândit reputaţia unei narativităţi fundamentate pe o pregnantă inserţie în cotidian, prin explorarea unor mentalităţi şi forme de existenţă socială diverse, policrome (Raiul găinilor,-Sînt o babă comunistă!, Cum să uiţi o femeie, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu). Resursele comicului, nuanţarea carnavalescă a unghiurilor narative, expunerea spectaculară a tramei, ficţionalizarea prin prisma oralităţii a evenimentelor şi personajelor – sunt doar câteva trăsături definitorii ale acestui univers narativ debordant, pitoresc, insolit.

Pâlpâiri (Editura Polirom, 2018) e un roman cu tematică rurală, cu accente SF, despre un personaj insolit (reflector, sau alter-ego al naratorului) ce ajunge într-un sat românesc, dar e şi o satiră la adresa realităţilor postcomuniste, reprezentate prin grila grotescului şi a umorului nelipsit de accente parodice, precum în episodul calculatorului primit ca donaţie de la un american pensionar. Tuşele realiste şi irizările fantasticului se întretaie, pentru că una dintre intenţiile, mărturisite de scriitor într-un interviu, este relativizarea, redefinirea sau „destabilizarea“ realităţii („Mă tentează posibilitatea de a destabiliza realitatea, de a redefini lucrurile şi de a face lumi la limita plauzibilului, ca nişte proteze care ne ajută să vedem mai departe, să trăim mai intens, să ne înfiorăm metafizic, să ne reinventăm“.)

Un procedeu ce conduce la acest mod de relativizare a cotidianului este inserţia în economia epicului a motivului „străinului“, a celui care percepe din exterior un anumit context social, relevând detalii şi aspecte neobişnuite, tratând ceea ce este familiar din unghiul insolitului, trasând puncte de reper noi în peisajul anodin al satului, privind, cu ochi exersat, pe fereastră o lume articulată din fragmente de timp ficţionalizat, într-un limbaj cu trimiteri la spaţiile virtuale ale contemporaneităţii: „Privesc prin fereastra înaltă – atipică pentru o casă la ţară, unde iarna frigul răzbate prin suprafeţele de sticlă, reduse la minimum – ca la un ecran profesional, dar în loc de realitatea mea de linii, tabele şi cifre în permanentă derulare, reflectând situaţii din întreaga lume, pentru care îţi trebuie ochi exersat şi o panoplie de concepte şi teorii să le înţelegi dintr-o privire, să reacţionezi prompt dacă e cazul, văd orătăniile lui Manole scurmând compulsiv şi ciugulind alene, în timp ce Didina întinde rufe la uscat, chiloţei, maiouri, tricouri cu Bugs Bunny şi-Star Trek, pantofi prinşi cu cârlige de limbă, un cearşaf alb ca varul.“

Dan Lungu expune, în romanul său, o lume ce stă sub semnul impactului unor translaţii sau deconstrucţii ale mecanismelor interacţiunilor de tip multicultural care legitimează spaţii de interferenţă, zone liminale sau forme de dialog inedite, prin  care se edifică o imagine a lumii cu codificări multiple. Poate fi pusă, cu temei, în discuţie, în legătură cu romanul lui Dan Lungu, problematica translaţiei culturale, ce defineşte un orizont al întâlnirilor între diferite spaţii ale umanului, sugerând o alternativă edificatoare la conceptul dihotomic de „ciocnire a civilizaţiilor“. Translaţia culturală este, cum se ştie, un indicator al mutaţiilor antropologice survenite în era globalizării, dar şi o modalitate de repoziţionare a subiectului în context istoric şi ideologic. În fond, e vorba, cum s-a afirmat deja, de o dihotomie a codurilor culturale, de o glisare a mecanismelor şi a vocilor narative dintr-un registru stilistic în altul, dintr-o amprentă lingvistică în alta, de la pitoresc la conceptual, de la semantica unei reprezentări mimetice, la revelatoriile irizări conceptuale, cu sau fără iz parodic.

Romanul lui Dan Lungu se situează la intersecţia mai multor forme şi tipuri de scriitură şi de limbaj, de la nivelul empiriei rurale, la convenţiile teatralităţii, fantastice şi fals erudite, trecând de la conceptualizări la reprezentări realiste, de la percepţia utopică la asumarea concretului şi a fiziologiei, vizualizate în cele mai mici detalii. În fapt, romanul Pâlpâiri-sugerează în multe dintre paginile sale o anumită nedeterminare ce reiese tocmai din această permanentă mixtură a obişnuitului şi neaşteptatului, a plauzibilului şi incredibilului, pe care scriitorul o pune în scenă cu abundenţă a detaliilor, cu  pricepere a dozării unghiurilor de percepţie, cu ştiinţa transmutării şi transgresării genurilor literare, care nu e lipsită de o relevantă expresivitate a intertextualităţii şi oralităţii. De pildă, satul e perceput ca loc al întâlnirii/ ciocnirii unor civilizaţii diferite, într-o lume a globalizării, în care tradiţia şi postmodernitatea coexistă („Chipuri în buşteni mai văzuse părintele la viaţa sa, măcar vreo zece, dar acesta era cel mai reuşit, merita o fotografie pe care să o posteze pe Facebook, împreună cu un comentariu plin de poveţe“).

Roman al vieţii la ţară, cu ţărani, dar şi cu un personaj bizar, cu alură savantă, Pâlpâiri are nu puţine pasaje în care convenţia mimesisului se confruntă cu o poetică metanarativă, ce revelează disponibilitatea prozatorului la multiplele paliere ale prozei postmoderne, în care conceptul, detaliul realist, metamorfozele limbajului sunt codificate în grilă epică şi sociologică. De aceea, probabil, autorul urmăreşte, cu o anume obstinaţie, să armonizeze realităţi, convenţii sau forme de discurs. Pentru că romanul plasează în antiteză două lumi, două mentalităţi, două expresii ontologice. E, pe de o parte, lumea naratorului, în care dominante sunt logica, conceptele, strategiile ştiinţei şi controlul strict al fenomenalităţii, iar concretul e transferat în spaţiul virtualului. O astfel de ambianţă, din care pitorescul, afectivitatea şi emoţiile sunt cu totul excluse, stă în opoziţie cu lumea în care „străinul“, nemulţumit de condiţia sa, e transferat: lumea unui sat în care colcăie contradicţiile, emoţiile şi echivocurile, în care se simte cu adevărat un „extraterestru“, în care resimte cu acuitate antinomiile ce delimitează cele două lumi: virtualitate/pitoresc; destin prestabilit/arbitrariu; control/dezordine. De altfel, această ciocnire a realităţii cu virtualul, a unicităţii emoţiei umane cu figurile statistice cuantificate geometric este subliniată într-o ipostaziere metanarativă în care e surprinsă esenţa demersului epic al lui Dan Lungu: „Există mici incidente sau amănunte, de o natură aparte, care funcţionează ca adevărate macazuri. Care depăşesc stadiul de imperfecţiuni ale unei realităţi ce se regenerează şi se transformă în fisuri, prin care poţi vedea hăul sau posibilitatea unei alte realităţi. Mă interesează detaliile care destabilizează echilibre, tulbură suprafeţe, poticnelile sau tusea care desvrăjesc discursuri, pâlpirile care subminează involuntar lumi şi ne obligă să o luăm de la capăt cu întrebarea «cine suntem?». Există un punct în care realitatea basculează în iluzie, în care deciziile ies din rutina cotidiană, sunt trădate, rămân fără obiect.“

Eroul romanului poate fi perceput, însă, şi ca un revoltat nemulţumit de grilele statistice, de controlul constrângător al unui sistem alienant, previzibil, un ins ce porneşte în căutarea propriei identităţi pierdute şi regăsite în preajma umanităţii unde ajunge şi pe care o studiază cu aviditate epistemologică, sesizând, totodată, mecanismele rupturii aporetice dintre centru şi margine. Digresiunile, discursurile speculative ce se întretaie cu reprezentări şi descrieri ale lumii converg, în fond, spre configurarea unei lumi ficţionale în care ambiguitatea şi raţionalitatea se întretaie, o lume alcătuită din limbaje şi dinamici ontologice diferite, în care concretul glisează înspre iluzie, iar echilibrul între dilemele imaginarului şi detaliile aparente ale lumii este cu totul instabil, cu totul incert. Relevând aporiile adaptării şi ale nevoii de schimbare, scriitorul ne oferă un roman de mare interes, prin capacitatea de a sugera contradicţiile, disensiunile şi hiatusurile de comunicare dintre lumi diferite.