Poeme de Simona-Grazia Dima

Maternitate

 

Ne-au spus că suntem doi: mamă şi fiu,

dar nu-i aşa. Suntem acelaşi, revelat – de dincolo de lupte,

şi alb – tu încă nu ştii asta, eu te-aştept. De secole m-ai tot vândut

neştiind că hrănitoarea noapte-a mea eşti tu.

De-ndată ce te-am primit între misterioase viscere,

te vei pacifica, încet, înţelegând cum izbutesc să diger

trădarea, delirul şi-ameninţările. Crucificată mamă sunt,

căci tu abia din întâmplare ţi-aduci-aminte

că-mi eşti fiu. Senină, totuşi, nu mă îndoiesc,

aştept trezirea ta, în agonie, căci nimeni nu ştie teroarea

unor trepte ce-au fost de marmură, dar s-au topit

sub paşi de-oţet şi vin, nimeni n-a bănuit freamătul

undei strangulate, şuierul secret al culoarelor

de termite, unde gâfâie semne groteşti,

aproape şterse, mâncate de istorie, pe care le-am văzut.

Nu e nevoie să intri în proscenium, nu te voi chema

în lumina letală a rampei, nici în colcăiala şerpilor de bâlci,

atinşi de moarte, ori în mulajul umed, rămas, după tortură,

mărturie, o, niciodată n-am să te umilesc cu descrierea

probelor neapărat de trecut, doar la festin să vii,

atunci când toate crucile se vor fi mistuit. Atunci vei străluci

în toată splendoarea ta de fiu. Să-ntindem mesele, voi spune.

Va mai sosi cineva la ospăţ şi nu va fi al treilea. De bună seamă

încă se vor afla cu noi convivi, îngânduraţi pe când zdrobesc

în dinţi grăunţele ca de-amintire înălbăstrite sau ridicate

în dungă de presimţiri. Dar vom cunoaşte dorinţa lor de înălţare,

aprigă, şi vom zări încorporarea ca un nimb, până la zbor.

 

 

Pact

 

În marea-mi mimată umilinţă,

îţi sărut botforul brodat

cu smoală de iad, mâna de iască,

fruntea de înger căzut.

Arhanghelul cu sabia negricioasă

veghează să nu mă-ncred în joc,

însă nici pactul să nu-l calc.

Tu eşti puterea lumii,

deşănţatul ei vis,

pumnul de noroi azvârlit în tărie,

căzut apoi şi uitat, balta aburind

în soare. Iar eu văd totul şi tac,

şi îmi aplec spre tine ochiul,

ars pe dinăuntru de luciditate,

în falsă, prefăcută adorare.

 

 

Coacere

 

Închizi ochii cu gândul

că ninge sălbatic, ninge urât.

Când îi deschizi, e primăvară.

Şi simţi aroma fructului de aur

dinspre o toamnă ce încă nu s-a

petrecut. Fereşte-te să ţipi. Dar poate

o vei face totuşi, din greşeală.

Atunci el va cădea, mistuit.

Iar tu va fi nevoie să te-apleci

peste scrum, să descoperi, mocnit,

fulgerul coacerii, să-l pui deoparte,

la rece, sub frunţi de sticlă, gânditor.

Îşi va preface-n undă străvezie înţelesul

şi va străbate veri şi ierni, până la capăt,

ca să-l găseşti intact, când ieşi şi tu

din copca gheţii la lumină, hrănind

pământul unor ţări mai însorite.

Mireasma lui, aceeaşi, te va izbi,

trandafirie, din anotimpul proaspăt.

 

 

Nava de argint

 

Voci răzleţe, în praful oraşului.

Cineva te-a zărit cu faţa adumbrită

de frunze, când contemplai ospăţul

unui graur epicureu, altul te-a surprins

pe când te-ncruntai metafizic, odată

ai scăpat un măr pe jos şi-n acea clipă

ai fost înregistrat, răstălmăcit, judecat.

Dacă vorbeai, cete întâmplătoare de porumbei

gureşi ţi-acopereau glasul, spre bucuria

pândarilor tăi, care se scuzau astfel pentru-a

nu te fi auzit. Îţi simţeai oasele răsfirate

pe-un câmp şi nimeni nu se ostenea să le-adune.

De aceea, ţi-ai împachetat deodată trupul şi aripile,

planul gânditei catedrale, ai schiţat un amplu salut

şi ai plecat spre-o nouă vamă. Depărtarea

va steriliza trecutul, vechii actori vor urca sfioşi

treptele de marmură ale unei speranţe nemeritate,

inaccesibile. Se vor ciorovăi mai departe, peste urma

navei de-argint ce s-a ridicat lăsând după sine

tiparul ciudat şi sever, nervurile proaspete încă

şi dâra de vis a uriaşilor contraforţi.

 

 

Cel mai puternic dintre noi

 

Pe-aproape îl simţim, poate

la colţ de stradă, calm, nevăzut

în umbră, nesufocat de strigăt

şi confuzie. Proptit de zidul

igrasios, cutează să mănânce

monstruosul mic dejun, prânzul

demonic, la care nici nu putem privi.

Fără a-şi pune problema gustului,

are puterea să înghită, mut, culori

şi-arome în devălmăşie, îmbucă demn

şi lent, acceptă în tăcere, dinainte,

răbdător, savoarea subtilă

din finalul mesei s-o dăruie

din sine. Vrăjiţi, ne-alegem

fiinţa-n el, ca într-un Iov

providenţial, liman al nostru,

liniştitoare albie de-ntuneric.

Asemeni ceţii şi la datorie zilnic,

în faţa porţilor Infernului,

transmută-n aur hălcile smolite,

necunoscut şi fără nume,

o boare şi atât, un vânt heracleitic

topind metalul subteran ce n-are preţ

deasupra. În ceară violetă îl desface,

în viorele înflorite pe gingaşul

tărâm al Hadesului, totuşi neofilite

când sunt aduse graţie lui în aer

pământean. Nu-i nicio trâmbiţă

s-anunţe perpetua victorie,

sfârşirea cu bine a festinului.

Doar mintea, sătulă-acum, străbate

bucuroasă vastul canal lăuntric

şi, darnic, el tresare, mângâiat.