Radu Ţuculescu

Alice Valeria Micu: Cel mai proaspăt volum, Uscătoria de partid, a fost lansat la Cluj cu ocazia împlinirii a 70 de ani. În primul rând, La mulţi ani, Radu Ţuculescu! E momentul potrivit pentru o privire în rândul cititorilor. Cum au fost primite cărţile dumneavoastră în ţară şi în străinătate? Cine vă sunt cititorii?

Radu Ţuculescu: De la o fetiţă de 9 ani am primit recent următoarele rînduri : „Citesc acum a doua oară Ina şi ariciul Pit, aventuri în aparatul de fotografiat al bunicului. Îmi place tare mult pentru că nu moare nimeni. Ina sînt eu!“ Nimic mai măgulitor pentru un autor. Sinceritatea fetiţei e dezarmantă. Ina sînt eu….seamănă uluitor cu declaraţia lui Flaubert, Emma sînt eu. Fetiţa, sînt convins, încă nu l-a citit pe marele autor francez. Mulţi cititori, în timp ce lecturau romanul Povestirile mamei bătrîne îmi spuneau (telefonic ori direct) că doresc să nu se mai termine. După ce a apărut tradus în Franţa, am primit scrisori entuziaste şi din Canada. Cititorii îmi scriau cît de mult seamănă satul Petra cu satul bunicilor lor, ce mult le place împletirea realismului magic cu frusta realitate. În urmă cu trei ani, romanul a apărut şi în Ungaria. Pe internet s-a făcut un sit special dedicat romanului unde şi acuma se comentează, se dau citate, sînt anunţaţi cîţi citesc la această oră romanul şi cîţi sînt în aşteptare. Criticii din ţara vecină au comentat cu entuziasm cartea, e mai bună decît ce s-a scris la noi pe aceeaşi temă, au afirmat unii. Deasemenea, versiunea în limba sîrbă a aceluiaşi roman a fost dezbătută, viu, la televiziunea naţională. Nu mă pot plînge că la noi nu îmi sînt comentate cărţile. Cu entuziasm, cînd exploziv, cînd mai moderat, cu atenţie ori în grabă, cu aplicaţie ori superficial. În funcţie de… starea vremii.  Uneori au apărut şi texte care seamănă cu un soi de bîrfe de cafenea, miştocăreşti, cu citate trunchiate etc. Există „tabere“ care-şi promovează doar membrii ori simpatizanţii. În străinătate, am avut parte de comentarii făcute strict la cartea tradusă, fără alte influenţe. În spaţiul german mi-au apărut pînă acum două cărţi. Cuptorul cu microunde (Austria) şi, recent, Stalin, cu sapa-nainte! (Germania ) S-a scris despre ele în cele mai importante cotidiene şi reviste literare: Frankfurter Allgemeine Zeitung, Neue Zurcher Zeitung, Neues Deutschland, Orte, Ossietzky etc. Cîteva fragmente: „Dacă literatura română contemporană este la nivelul romanului Stalin, cu sapa-nainte!, merită toată atenţia noastră.“ „Un roman Pulp Fiction , ce aminteşte de Pop-cultura americană, în care se amestecă revolta, sexul, poezia cu semnificaţii pentru o fostă şi actuală realitate.“ „Un roman fascinant, despre o copilărie petrecută în epoca stalinistă şi despre cea mai proaspătă democraţie.“ „ Romanul lui Radu Ţuculescu, scris într-un stil impecabil, de-o fină muzicalitate, este un roman de talie internaţională în cel mai bun înţeles al cuvîntului“ etc. În 2008, romanul Cuptorul cu microunde a fost pus pe lista celor mai bune şapte cărţi străine traduse în spaţiul german, iar în 2012 am intrat în Dicţionarul de literatură universală (Kindle, Berlin). La Universitatea din Calabria, Stalin, cu sapa-nainte (tradus în italiană)  se află în bibliografia studenţilor. Am avut întîlniri deosebite cu cititori, cu studenţi la Budapesta, Praga, Paris, Torino, Rende, Haifa, Tel Aviv etc. Nu în ultimul rînd, din 2008 am intrat în repertoriul permanent al teatrului Orfeus din Praga unde, cea mai recentă comedie a mea, O balegă în mijlocul drumului, se joacă deja de două stagiuni, lunar cu sala plină. La finele anului trecut, mi-a apărut o piesă de teatru în sua, în The Mecurian, importantă revistă dedicată exclusiv literaturii dramatice Aceasta este o succintă dare de seamă, am făcut-o nu ca să mă laud ci…ca să se mai ştie şi pe la noi.

A.V.M.: Sunteţi mereu între sosirea de la Basel şi întoarcerea acolo unde scrieţi în ultima vreme. De obicei nu vorbiţi despre cartea la care scrieţi, oare faceţi o excepţie azi?

R.Ţ.: De un an şi jumătate lucrez la o carte absolut nebună. Am scris deja primele părţi, iar ultima se petrece în Basel şi precum a observat un critic, şi de această dată în cartea mea este un mort. În Povestirile mamei bătrâne e o crimă neelucidată, în Mierla neagră e o crimă, se moare şi în Stalin cu sapa-nainte, aşa că nu mă dezmint nici de data asta.

A.V.M.: Cum vă vedeţi la 70 de ani?

R.Ţ.: Foarte bine. Am auzit o replică minunată pe holul unui teatru: El îi spunea ei, înainte de a intra la spectacol: „De-abia aştept s-ajung la 70 de ani, să pot mânca grătare şi cartofi prăjiţi în neştire, fără să îmi mai pese!“

A.V.M.: Şi totuşi, ce aţi aşteptat de la aceşti 70 de ani?

R.Ţ.: N-am aşteptat nimic, voi spune şi eu ca alţii că e doar o cifră.

A.V.M.: Nu v-aţi ascuns până acum în spatele unor clişee.

R.Ţ.: Nu m-am ascuns niciodată, deşi câteodată ar fi trebuit. Îţi voi spune că mă simt ca şi cum aş fi la debut. Sper să nu aştept 8 ani, cum s-a întâmplat cu adevărat, că nu mi-ar plăcea să ajung la 78 până apare o nouă carte, dar important e să scrii şi să simţi că nu te repeţi. Eu încă simt că nu mă repet şi îi sunt recunoscător pentru acest fapt muzicii, pe care am studiat-o. Cum bine ştii, în muzică, tema este cea care dă forma, deci nu te poţi repeta, pentru că dacă ai diverse teme, atunci forma nu seamănă cu o alta. Eu folosesc diverse tonalităţi, altfel aş face o manea. Lucrul acesta m-a ajutat şi abia acum ajung să înţeleg asta, formaţia mea de muzician m-a salvat. Muzica e arta supremă, o înţelege oricine, precum arta plastică, depăşirea barierelor nu doar lingvistice, pentru că în muzică e cuprins totul, şi teatrul, şi scenografia, şi filosofia, de aceea unii muzicieni au fost adoptaţi de dictatori. Puterea muzicii e extraordinară, dar pe mine m-a influenţat construcţia şi tot mai multe voci critice descoperă asta, iar pe mine mă încântă. Nu am intenţionat asta, dar nu suport să păstrez mereu acelaşi ritm, care devine la sfârşit penibil, obsedant. Nu îmi place să uzez de aceeaşi armonie, de aceleaşi acorduri, deşi în muzică unora le-a ieşit, dacă ne gândim la Bolero-ul lui Ravel, o lucrare excelentă, construită în această manieră, dar care, dacă se prelungea, publicul ar fi ieşit din sală.

A.V.M.: A terminat-o în momentul în care publicul poate spune „Aş mai asculta-o o dată!“ Asta faceţi cu cititorii?

R.Ţ.: Am păţit-o cu un roman stufos, Povestirile mamei bătrâne, când un cititor mi-a telefonat şi mi-a mărturisit că îi pare atât de rău că s-a terminat romanul. Cred că ceva mai frumos nu poate veni din partea unui cititor.

A.V.M.: Şi pentru următorii zece ani ce vă propuneţi?

R.Ţ.: În primul rând, la această vîrstă îmi doresc să fiu sănătos, să nu fiu ipohondru, să am putere de a mai iubi ca-n prima tinereţe. Şi să-mi păstrez curiozitatea mereu vie, să mă bucur de lucruri simple, să pot scrie fără a mă repeta şi …să fac ocolul pămîntului, cum visez încă din copilărie. Sunt obsedat de apă, de mare, de ocean, de corăbii, dar nu am ajuns să fac o călătorie în jurul lumii. Visez să mă lipesc de-o expediţie, de un grup de oameni de ştiinţă, iar eu să fiu cel cu jurnalul şi eventual cu camera de filmat, pentru că eu am filmat mult, chiar pe trei continente. Să termin noul roman, să scriu încă o piesă de teatru, am agenda plină.

Interviu realizat de Alice Valeria Micu