Niculae Gheran (II)

Virgil Raţiu: Ne luarăm cu vorba şi-l pierdurăm pe drum pe tânărul Petru Dumitriu, la 30 de ani, mare şi tare.

Niculae Gheran: Într-adevăr, în culmea gloriei, cum nu se va mai întâlni până la 72 de ani, când cu discreţie avea să plece în Împărăţia Cerului. Deocamdată, am încercat să-ţi exemplific ceva din ce m-ai întrebat. „Mai departe, scrie-n carte“ – cum se mai zice –, fiindcă în Arta de a fi păgubaş am aşternut multe şi mărunte despre evoluţia şi involuţia multor confraţi, care, parafrazând pe Sainte-Beuve, cunoscuţi de mici, nu puteai prevedea că vor ajunge statui, ori, invers, ştiindu-i uriaşi, nu poţi concepe că tineri ar fi arătat altfel. Mai ales într-o epocă de răsturnări sociale, când şi în literatură scara adevăratelor valori era bulversată, ordonanţele devenind colonei şi generali, iar aceştia, trecuţi în rezervă sau aşezaţi în dosul gratiilor. Rămânând în istorie. Sigur, existau şi excepţii, când, deja consacraţi, aveau să bată pasul pe loc sau cu opere „intrate la apă“, orbiţi de lumina venită din răsărit, ca bunicul „Nicoară Potcoavă“, din 1952, ce nu mai seamănă cu nepoţii din „Şoimii“, care, în acelaşi an, 1904, beau cu „Dureri înăbuşite“ şi „Povestiri“ la „Crâşma lui Moş Precu“. Într-un fel, de înţeles, ca avocat al Diavolului, în apărarea fostului preşedinte al „Parlamentului burghezo-moşieresc“, cu cel mai înalt grad, 33, în francmasoneria noastră, care speriat de mârâitul tancurilor, uită de „Neamul Şoimăreştilor“ şi-şi asigură liniştea în bârlogul lui „Mitrea Cocor“, decât să-şi piardă moaştele pe valea Sighetului, ca Maniu şi alţi făptuitori ai României Mari,

V.R.: Să tot înţelegi fronda unui Petru Dumitriu, după ce la rându-i mersese cocoşându-şi spinarea scriind „Drum fără pulbere“. După care la umbra răcoroasă a unei capodopere – mă refer la „Cronică de familie“ şi-a luat hamul şi praştia şi-a zbughit-o peste „Cortina de fier“. Ce-aţi mai aflat despre el, ceva mai aparte de ce se ştie, şi cum vă explicaţi relaţia bună, pe care aţi avut-o cu el la espla, atâta timp cât i se dusese buhul că era arţăgos?

N.G.: Înainte de toate e cazul să precizez că Petru era, în genere, un om manierat, politicos cu oamenii din editură, mai ales când, cu urechile ciulite, îi făceau observaţii la textele proprii. Mi-l amintesc pe regretatul Dumitru Mazilu – mai târziu redactor-şef la Editura pentru Literatură Universală –, care-i citise primul tom din „Cronică“, agrăindu-l zâmbind: „Boierule, o cam încurcaţi pe-alocuri cu neamurile Vorvorenilor: o fată, ba-i nepoată, ba-i verişoară, iar o mătuşă nu-i totuna cu altă rubedenie. Ca să mă descurc, a trebuit să întocmesc un arbore genealogic“. „Mitică, vino cu dactilograma, împreună cu observaţiile tale şi corectăm“. Or, la rându-mi, eu eram de mult al editurii, folositor în legăturile din afara instituţiei, el zbârlindu-se doar la şefii mei – ca să-şi fixeze bine locul în mentalul lor, după ce-şi asigurase spatele, putând oricând să măture cu ei în discuţiile cu mai-marii puterii. Ce să aibă cu mine? Plus că fiind, totuşi, din afara redacţiilor sale, prezent mai zilnic în editură, cu probleme decizionale ce-i reveneau ca parte integrantă a sistemului editorial, ne apropia inevitabil şi vârsta, cu lucruri comune, lumeşti, ce nu le putea discuta cu Philippide sau cu Perpessicius, din vechea generaţie, ca şi cu apropiaţii intimi „de casă“, Henriette Ivonne Stahl şi Ion Vinea – prima cu 24 de ani mai în vârstă decât el, al doilea, „colocatar“, cu 28. Pe când eu, picat din afara oricăror relaţii particulare, ci pur administrative şi, de reţinut, psihologiceşte: mai tânăr decât el, îl priveam şi-l ascultam admirativ ca pe Ioan Gură de Aur, cum sigur că observase, de unde, poate, nevoia unei confirmări tacite. Îmi ştiam rostul din copilărie, când, la 10 ani, simţeam nevoia să stau cu băieţii mai mari, de 14-15 ani, care mă trimiteau după un pachet de ţigări, mă puneau să le păzesc bicicleta, să duc bileţele unor fete de vârsta lor, să le urmăresc cu cine mai umblă – domnişoarele care, de regulă, cochetau cu tineri şi domni mai mari. Tot ei mă seminarizau la înjurături, 50 la număr, iar când repetam vreuna mă şi pocneau. Când am devenit şi eu major, domn cu vreo funcţie mai importantă, îmi plăcea să am pe lângă mine, precum un popă, şi un dascăl, mai tânăr decât mine, băiat discret, cu însărcinări speciale, purtător de secrete, cu care să vorbesc de-ale noastre. Păstrând proporţiile valorice, cu cine să discute Petru despre Irina, viitoare soţie, încă de când era căsătorită sau abia divorţată de un diplomat, consilier la o ambasadă română (căruia Ministerul de Externe îi ceruse să divorţeze de nevastă, cu origini „nesănătoase“: tatăl român, mama nemţoaică, burghezi bine înstăriţi). Exista şi o oarecare simetrie familială, între cei doi: tatăl lui Petru român, mama unguroaică. Fostul soţ refuzase propunerea superiorilor săi, ceea ce pare-se că l-a costat prin mutarea în centrală. Atare reticenţe Irina n-avea să le aibă. Îi sorbeam cuvintele ca o sugativă, de unde şi dorinţa oarbă de a-l copia, intrând o dată şi la apă.

V.R.: Adică?!

N.G.: Să-ţi spun, să nu-ţi spun? Că nu mă prea onorează ce-ar fi de zis!?! Îţi spun, totuşi, fiindcă în definitiv făcut-am prostii şi mai mari, iar de-acum încolo vârsta nu-mi permite. Să revenim la subiect. Dus la reeducare de-o iubită melomană la concertele de duminică ale Ateneului Român – în contul partidelor de fotbal, unde o căram după mine –, îmbrăcam costumul negru al tatălui meu, că şi aşa nu-i mai venea bine, folosit până atunci doar la nunţi şi la înmormântări. Mă luasem după bărbaţii de acolo, majoritatea în vârstă, cu miros de naftalină, veniţi în smoching, fracuri, redingote cu coadă până la genunchi, costume sobre, doamnele, ori în deux pièces, ori cu fuste negre şi bluze albe, dantelate, poşetă şi mănuşi, uneori până la cot, plus ce-aveau să agaţe de gât, la braţe, pe piept, şiraguri de pietre scumpe, brăţări şi broşe, de multe carate, de sticlă sau gablonţ. Printre ei, mă simţeam jenat, părându-mi-se c-arăt precum un chelner de la Athenée Palace – „unde boierii zace, plăteşte cât nu face şi mie nu-mi place“ –, la Lido sau la Ambasador, mai ales că mă strângea al dracului la gât un nasture de la o cămaşă gălbejită de vreme şi vremuri. Jenat şi pentru că prietena mea îmi ornase buzunarul de lângă rever c-o batistă de mătase, pălită şi ea de bună purtare, – jumate băgată înăuntru, jumate curgând în afară, prinsă de mine pe dinlăuntru cu un ac de siguranţă. Înţolit în această uniformă burghezo-moşierească şi compromisă de pantofii proletari – cumpăraţi de pe când se dădeau pe cartelă –, să leşin, nu altceva, când a apărut şi Petru Dumitriu cu Irina Medrea, blestemându-mi zilele că-mi alesesem locul mai spre intrare, ferit să fiu observat de cei care se vânturau în centrul marelui hol şi printre coloanele de marmură. Inevitabil ni s-au încrucişat privirile, eu panicat, el parcă mirat că mă rătăcisem unde nu mi-era locul, când până atunci mă văzuse altfel, vara cu şapcă (fetele cu bască), iarna în pufoaică. La vederea lor, stop cadru: asistenţa a îngheţat. Nu doar de statura lor, ca doi brazi – el înalt, aproape de 2 metri, ea, tot înaltă, la nivelul umărului celui ce-o însoţea la braţ –, ci prin ţinuta lor vestimentară; îndeosebi a lui, îmbrăcat fistichiu, cu un sacou viu colorat, roşu sau verde, cu pantaloni de altă culoare, contrastantă, dânsa monocolor, c-o rochie până la genunchi şi parcă dantelată. Să mă-nghită pământul, urându-mi şi acum costumul, păstrat şi azi în garderob, pe care – am mai spus –, când îl deschid şi-l văd, parcă ridic capacul propriului sicriu. Am promis cândva că atunci când voi termina ediţia critică Rebreanu, îl voi dărui unui cerşetor – angajament nerespectat. Ş-aşa nu mi se mai potrivea, deşi, recent, m-a contrazis un descurcăreţ că, la momentul nepotrivit, se pot desface cusăturile din spate de la haină şi pantaloni, ca să cadă perfect la nasturi. Asta după mintea lui, nu şi a mea, care, ajuns Dincolo, aş putea arăta bine, privit din faţă, dar caraghios din spate, în cămaşă, chilot sau izmene, după anotimp. O consoră din Iaşi e de părere să nu mă grăbesc, fiindcă, odată cu trecerea timpului, omul mai intră inevitabil la apă, totodată şi-n vechile costume.

V.R.: Asta să fie beleaua de care vorbeai?

N.G.: Ce bine-ar fi fost!!! Numai că tot de la un concert de la Ateneu mi s-a tras – unde continuam să merg, în haine obişnuite – când Petru mă întreabă, hodoronc-tronc, în cabinetul său de la editură, ce părere am despre Irina. Am rămas năuc, fiindcă atunci şi mai târziu nu mă aflam în cercul amicilor care să justifice intruziuni în viaţa fiecăruia. Nu ştiu ce-oi fi răspuns, dar cu mintea de acum înţeleg că, indiferent de ambianţă, omul simte uneori nevoia să se confeseze cuiva, să-şi justifice un gând anume, cu atât mai mult o decizie. Nu hotărârea lui de a se căsători cu Irina m-a nedumerit, ci întreaga maşinărie ce urma s-o preceadă:

– Niculae, e timpul să normalizez relaţia cu Irina, devenită publică, dar în prealabil trebuie să reglementez raporturile cu Henriette, să mă însor cu dânsa, apoi să divorţăm, ca să mă pot căsători definitiv cu Irina.

Parcă mă pălise cu leuca, nu mai înţelegeam nimic, de-a simţit nevoia să adauge:

– Gherane, nu se poate altfel; relaţia mea cu Henriette e arhicunoscută. N-o pot părăsi ca „ţiitoarea“ lui Petru Dumitriu. Amândoi suntem scriitori. Mahalaua confraţilor e mare şi imaginea asta va dăinui în veci.

În gândul meu, încerci şi mata să „reperezi“ onoarea întârziată a doamnei Stahl, cu 24 de ani mai în vârstă decât matale, gest ieşit din comun, dar cuvenit parcă să-l facă fostul ei iubit, Ion Vinea, cu care trăise 14 ani (el mai mare decât Henriette cu doi ani şi cu 26 mai în vârstă decât Petru), cu atât mai mult cu cât o vreme au locuit şi în trei, cu drepturi şi datorii amiabile (între altele, Vinea – poet remarcabil, dar „persona non grata“ – a beneficiat de traduceri din lirica universală sub semnătura lui Petru Dumitriu).

Hotărârea acestuia îmi răsturna tot ce ştiam până atunci despre amor, de la relaţii platonice la viol şi crimă, cu halte intermediare – desigilări, popasuri de zi şi de noapte, dar şi de rodaj, necontractat, culminat uneori cu logodne, căsătorii şi divorţuri, cu soţi şi amanţi ce-şi băteau femeile din te miri ce, dar şi de muieri aprige, unele firave, însă răzbunătoare, ce-i opăreau cu apă fiartă în somn, de le luaseră frica, avertizaţi că dacă mai au chef de mardeală le vor da cu gaz şi aprind chibritul. Bătaia, pileala şi amorul făceau casă bună şi cu alţi protagonişti: între masculi, pentru aceeaşi femelă, între două muieri, zgâriind şi muşcând acelaşi fante, după cum, pace sub măslini, amorul se desfăşura cu tandreţe între două sau doi, dar mai întregit în trei: o femeie şi doi bărbaţi, unde nimeni nu rămâne cu ochii în soare, fiindcă, parafrazând o zicală: unde-i unul nu-i putere, la nevoi şi la plăcere.

Or, ce-mi spusese Petru mă dăduse total peste cap. Spre nedumerirea mea, un italienist ca Balaci, un filofrancez ca Şora şi o rusofilă ca Ilca Melinescu, trei magi-şefi ai espla, din trei aşezări, de la Apus la Răsărit, ştiutori ai ambelor căsătorii programate, familişti oarecum serioşi, dar cu vederi contrarii despre lume şi viaţă, ajunseseră în comun să concentreze toată harababura într-un singur cuvânt: cavalerism, ce să mai spun?

Mi-a intrat greu în cap povestea asta, dar şi când, în afară de Petru, trei inşi, şi nu de rând, îţi dau de înţeles că eşti beat, mergi şi te culci. Şi unde m-a apucat şi pe mine pofta de-a fi cavaler, de-a face un gest nobil în favoarea unei femei ultragiate… Trebuia doar să găsesc o candidată demnă de mărinimia mea, să mă însor luni şi să divorţez sâmbătă, fără să îngroş gluma, preferând să rămân burlac.

N-a trebuit să aştept. Nu trecu mult şi, spre norocul meu, se ivi în casa familiei noastre o prietenă a surorii mele, plânsă toată. Plecase de fată din Predeal la Bucureşti, după un amor la prima vedere, cu cel sortit să facă nuntă şi, tot amânând-o câţiva ani, concubinajul n-a încurcat-o deloc, până într-o zi când, terminând o şcoală profesională de poştă şi comunicaţii, nu putea să ocupe un post repartizat, fără buletin de Capitală. Numai că, ghinion – vorba lui Iohannis –, tipul o accepta până la sfârşitul vieţii, dar fără popă şi primar, că femeia, dacă se vede cu „Isaia dănţuieşte“ şi cununiile pe frunte, şi-o ia în cap. De-atunci numai ceartă şi plânsete în casă. Or, nu puteam să pierd ocazia de-a fi cavaler, iar femeia un post în inima oraşului. Era timpul să intervin:

– Care-i problema, Neli? Ne căsătorim luni şi sâmbătă divorţăm. (Frumos zis, dar în America, pentru că la noi – valabil şi pentru Petru – învoiala presupunea, în afara unor depuneri de acte, programări, la primărie, cu solemnităţi, la poliţie, pentru schimbarea unor documente de identitate, la tribunal, cu citaţii, avocaţi şi prezenţe de împăcare etc. Pe scurt, uzură mare şi prelungiri de termene.)

La început, femeia n-a prea înţeles ce vreau, dar după ce s-a dumerit, mi-a mulţumit cu ochii înlăcrimaţi, nu şi când, în calitate de soţ temporar, am îndrăznit s-o întreb cevaşilea de noaptea nunţii, fără să-i cer un mic avans. Mai nedumerit a fost mangafaua de concubin, care, bosumflat, s-a zbârlit rău, respingând învoiala: „Nici vorbă, fetiţo, te măriţi cu mine, nu cu unul care nu ştii ce urmăreşte, că prost nu e!“

Aşa că iar am luat-o de la început. Cum frecventam Biblioteca franceză de pe Bd. Dacia, am cunoscut o studentă de la Politehnică. Ne salutam amical, fără investiţii colaterale, până când am fost informaţi că sediul intră în zugrăveală. Deloc important pentru mine – fiindcă aveam acces la depozitul lor de tipărituri, de unde puteam împrumuta cărţi –, tragic pentru dânsa; nu doar că era lipsită de anume lucrări pentru susţinerea examenelor, dar şi de liniştea studiului. Având casa în refacere, locuia înghesuit, c-o mamă şi două surori, la un unchi. Or, ce zice Biblia? „Cere şi ţi se va da, bate şi ţi se va deschide!“ Arăta prea bine să nu-i ofer cărţi luate pe numele meu de la bibliotecă şi spaţiu de citit, unde locuiam la patru staţii depărtare, decât la dracu-n praznic, unde înnopta în familie, seară de seară. La mine, linişte ca-n biserică, fără supuneri erotice, personal purtând povara unei timidităţi accentuate. Asta până-ntr-o seară, când a început să fulgere şi să trăsnească din senin, să „pllouă, pllouă, pllouă“ – cum cântă în româno-rusă Marina Voica –, de-am ascuns la repezeală umbrela, să pot regreta că nu posed o asemenea unealtă, fata telefonând mamei să nu se îngrijoreze, că-i la Mimi şi-i nevoită să rămână la ea. După care, o vreme, ne-am mărginit s-ascultăm nocturn ropotul ploii, fulgerele obligându-ne să ne strângem în braţe, de teama următoarelor trăsnete. După care, uniţi, fără voinţa de a ne dezlipi, n-am mai auzit nimic, simţind la urmă doar zvâcnetul inimilor noastre. Şi ploua, ploua, ploua, curăţindu-ne sufletele de tot ce-a fost trecător până atunci, dacă a doua zi, sub cerul senin, şi-a anunţat familia că rămâne la Mimi până la examene, unde poate studia în linişte şi combinezon, că era cald, cărţile împrumutate de la bibliotecă. Ceea ce n-o împiedica să treacă pe acasă, să se schimbe, să-şi vadă familia.

Totul bine şi frumos, până când, după vreo zece zile de amor sălbatic, se întâlneşte întâmplător mămicuţa cu Mimi, curioasă ce mai face fiică-sa. Dezastru familial, scandal într-o casă cu două surori, ambele eleve, cu un unchi şi trei veri majori, başca ce s-o fi auzit şi peste garduri. În sfârşit, mi se oferise prilejul să fiu cavaler, la 25 de ani (mai târziu şi la bătrâneţe, cum m-au şi decorat cu acest grad doi preşedinţi de stat, unul împuşcat, altul încă în viaţă).

– Dragă, după examene, tot trebuia să te întorci acasă, şi să ne vedem când şi când, că-s celibatar convins. Acum, nu există decât o soluţie: o căsătorie de convenienţă à la Petru Dumitriu: „Ne căsătorim luni şi sâmbătă divorţăm!“ Îţi aduni neamurile la Primărie şi, fără gălăgie, oficializăm relaţia.

– Şi ce le zic după o săptămână, când mă-ntorc acasă?

– Asta-i problema? În primul rând, săptămâna de care vorbim e simbolică. Durează mai mult, cel puţin vreo două, trei luni. Motive? „Nepotrivire de caracter!“ Sau, dacă insistă să explicitezi: „După serviciu, venea mai totdeauna băut leucă“; „Nu da bani în casă“; „L-am prins de două ori în pat cu aceeaşi vecină, urâtă foc; ce-avea ea şi-mi lipsea mie?“; „Era impotent. Ce să fac? Măritată să mă duc cu altul?“ Important e ca atunci când ne vor invita la judecătorie să ne împăcăm, eu să recunosc acuzele tale şi să fiu de acord cu divorţul. Că nu-i frumos ca acţiunea s-o fac eu împotriva ta, cu păcate imaginare.

Zis şi făcut. Ne-am căsătorit în cadru intim, dar, după întocmirea actelor de identitate şi să le mutăm la tribunal, a renunţat să mă acuze de nimic, preferând să nu mintă. N-are ce-mi reproşa. Pe scurt, să divorţeze, rămânând fiecare la casa lui. (Avea s-o facă târziu, mult prea târziu.) Morala fabulei? Henriette Stahl, cu toate păcatele ei, era o doamnă. Ca dânsa, destule femei de onoare, chiar şi de-o noapte. În rest? „E lumea plină de nebune!“ – cum zice cântecul!

V.R.: Nostimă mărturisire. Să înţelegem că-i o versiune literară a unor repere din realitate?

N.G.: Mai curând o versiune prescurtată, cu multe omisiuni, dictate de-o elementară decenţă, ş-aşa umbrită, dar, vorba magistrului de care m-am ocupat atâta amar de vreme, citat din memorie: un scriitor nu poate avea secrete; mai devreme sau mai târziu, vor veni unii şi alţii şi-i vor scormoni viaţa în toate măruntaiele. Mărturisiri făcute după ce buni confraţi, cândva prieteni, îl atacaseră feroce. Atunci şi-a propus să se spovedească aşternându-şi sufletul pe masă Ca mai toţi, a făcut-o pe jumătate. Mulţi, nu doar din pudoare, poate unde, în principiu, mai aveau mult de trăit.

V.R.: Apropo de asta. Ce crezi despre moarte? Ştiu că mulţi se feresc ori ocolesc această temă, mai ales aceia care se cred pe cai mari şi deasupra „fenomenului“.

N.G.: Frumos este că am fost şi am rămas copii. Grav este că murim în fiecare zi, minţindu-ne că trăim, când de fapt ne amăgim cu aceeaşi candoare infantilă. Abia la urmă se trage cortina piesei, de regulă tragi-comică. Noroc este că eu cred că repertoriul e mai bogat şi c-avem bilete de favoare asigurate. Nu cred în moarte. Dar de la această întrebare abia se poate porni. Nu sunt un habotnic, dispus să cred, legat la ochi, în cele văzute şi nevăzute. Dar mi s-a întâmplat s-asist la incredibile fenomene paranormale, care m-au convins că trăim în universuri paralele. Indiferent de credinţele teiste sau ateiste, că ne tragem din Adam şi Eva, maimuţă sau maimuţoi – fără să dau exemple, c-aş fi tentat să apelez la actualii beligeranţi ai războiului româno-român, din ambele părţi ale „pişicherului“ politic, de-o rară mediocritate – e cert că ne tragem din străbuni care au trăit în grote, trăind de pe urma pietrelor, zvârlite în capetele animalelor şi între ei – ca să trăiască mai bine – cum avea să li se ureze peste milenii –, când au descoperit arcul şi focul, sapa şi căruţa, sabia, corabia şi praful de puşcă, tunul, maşina, tancul şi aeroplanul, bomba şi pleaşca de la Deveselu, să nu păţim precum cei de la Hiroşima, Nagasaki, Doamne fereşte. Sărind ca puricele peste podoabele Greciei, Romei şi Orientului antic, peste cuceririle modernităţii – radio, telefon, internet – noroc că nu s-a găsit vreunul să le dea în cărţi la Vatican, că Giordano Bruno ar fi scăpat de rug – sărind peste valorile universale, de la Socrate, la candidaţii noştri la Premiul Nobel, nu putem ignora că suntem într-o continuă evoluţie. Or, dacă azi putem vorbi şi vedea la faţă peste mări şi ţări, învingând timpul şi spaţiul, unde vom fi peste câteva sute de ani, după treptele atâtor milenii? Dacă nu cumva vom comunica măcar energetic cu lumi paralele? Aşadar, nu cred în moarte!

V.R.: Fără nicio teamă?

N.G.: Sufleteşte sunt pregătit s-o întâmpin fără nelinişti, fără să mă laud că-i simt lipsa. Ca la toate operaţiile, de care am mai avut parte, mă tem doar de dureri. Având noroc în viaţă – de n-o fi înger păzitor –, mă rog de-un subit.

V.R.: Domnule Gheran, ce este talentul, cum îl consideraţi dumneavoastră?

N.G.: Har şi povară. Te naşti cu el – scăldat în aur, precum Charles D’Orléans, rege şi poet, ori în sărăcie, ca poetul Walt Whitman sau Panait Istrati, zugrav şi prozator – o zestre magică, mai bine zis demiurgică, pe care degeaba o posezi, dacă n-o cultivi cu perseverenţa unei continue şlefuiri. Nu toţi munţii sunt auriferi, după cum nu toate scoicile-s perlate. Posesia în sine a valorilor în cauză nu înseamnă mare lucru, dacă nu este exploatată prin muncă acerbă. Altminteri, metaforizând, sterilitatea se impune, ca în cazul zăcămintelor aurifere de la Roşia Montana, unde locuitorii din zonă, şomeri, trag pisica de coadă, într-o ţară bogată, frumoasă, nefiresc înrobită, cu milioane de români obligaţi s-o părăsească, porniţi să slugărească la alţii, pentru pâinea lor de toate zilele.

M-am despărţit de autorul ediţiei critice de „Opere – Rebreanu“, în 23 de volume – singura integrală din cultura secolului xx, rara avis între multele începute şi abandonate –, dar şi al tetralogiei „Arta de a fi păgubaş“, frescă satirică a ultimelor decenii – cărţi mult elogiate, care, din păcate, circulă în regim de samizdat, din cauza tirajului infim, din afara librăriilor, cu sentimentul comun că discuţia abia urma să înceapă, pe un alt palier de actualitate. Cele 28 de interviuri, publicate la finele celor două volume din „Rebreniana“ – pentru care a primit în 2018 premiul special al Uniunii Scriitorilor, precum, în 2017, la Cluj şi Iaşi – plus şi alte convorbiri apărute în varii reviste literare, îmi întăresc convingerea că, adunate, aceste convorbiri tind să se transforme într-un roman epistolar, ce merită continuat.