Gelu Teampău

Nu, nu asistăm la o revenire a marxismului, deoarece el nu a plecat nicăieri.

Dacă am putut crede la un moment dat aşa ceva a fost pentru că, apucând să respirăm, cât de cât, după maratonul de peste patru decenii de bocanci ideologici în gură, ne-am cufundat în oceanul opţiunilor nou (re)găsite. Magazinele doldora de produse la care doar visaserăm, canalele TV dedicate filmelor ori muzicii, îmbrăcămintea variată şi în primul rând cărţile la care aveam acces după jumătate de secol de prohibiţie, au oferit căi ideale de refugiu din calea politicii. După perioada în care nu puteai cumpăra Shogun decât dacă cumpărai şi cărţi de propagandă, ori, în cel mai bun caz, cărţi de colorat, cine poate fi condamnat că s-a interesat mai puţin de politică ori că a perceput-o prin prisma euforiei redobândirii unei presupuse libertăţi cu care nu ştia prea bine ce să facă? Un om care iese la suprafaţa apei după o perioadă îndelungată, în care era să-şi dea duhul, nu are ca primă grijă evaluarea critică a discursurilor candidaţilor pe posturi de care a fost obişnuit să se teamă ori să-şi bată joc.

Dar marxismul, sau mai degrabă ideile şi reflexele marxiste nu au dispărut niciodată. O spun acum, înainte de orice altceva: nu toate aceste idei sunt automat distructive. Nu este nimic blamabil într-o abordare marxistă a istoriei ori a artei, tot aşa cum nu e nimic blamabil într-o abordare freudiană ori kantiană. Nimic blamabil din punct de vedere moral, fiindcă în cheie profesională, fiecare disciplină ori curent de gândire poate contesta integral ori parţial instrumentarul alteia. Şi nimic blamabil atâta timp cât se respectă şi se urmăreşte adevărul, chiar şi atunci, ori mai ales atunci, când se dovedeşte incomod şi devorator de teorii aparent infailibile.

Din păcate, marxismul s-a dovedit a fi nu doar o teorie, ci o ideologie puternică şi persuasivă, dacă nu chiar subversivă, şi un adevărat mod de viaţă. Nu am întâlnit auto-declaraţi marxişti care să se mulţumească cu o interpretare prin această prismă a faptelor istorice, culturale sau economice, ci s-au dovedit întotdeauna îndeajuns de trufaşi şi de impertinenţi încât să susţină că deţin adevărul unic şi soluţia tuturor problemelor. Nu exista niciun aspect al realităţii ori al imaginarului pe care să nu aibă pretenţia de a-l cunoaşte în totalitate şi îşi arogau cu de la sine putere autoritatea de a emite sentinţe mergând până la organizarea vieţii celorlalţi în cele mai mici detalii, uitând că cea mai mare virtute este de a-i lăsa pe oameni în pace. Marxismul se plasează, prin proiecţiile totalizante şi prin fanatismul soldăţeilor lui, mai aproape de doctrinele religioase decât de sistemele filosofice ori politice.

Din alte păcate, violenţa îi este parte integrantă, atât teoretică, cât şi practică. De câte ori s-a încercat transpunerea sa în realitate politică, s-a lăsat cu munţi de morţi. Dar, cum ni se tot spune cu obrăznicie, adevăratul marxism nu a fost niciodată realizat. Aşadar, aceşti corifei ai marxismului sunt mai inteligenţi, mai abili şi mai eficienţi decât Lenin, Mao, Stalin sau Castro, de vreme ce din spusele lor deducem că tot ce a lipsit până acum a fost implicarea lor directă şi la vârf în treburile politice. Marxiştii nu vor înlăturarea elitelor, ci pur şi simplu înlocuirea lor, adică ale „lor“ cu ale „lor“. De câte morţi mai e nevoie pentru ca lucrurile să fie clare şi să înţelegem odată că ideile proaste sau de-a dreptul criminale nu merită mai mult decât o notă de subsol în istoriile viitorului? Dacă ar fi fost vorba de o teorie matematică sau fizică infirmată din nou şi din nou, atât teoretic cât şi empiric, am fi aruncat-o demult şi ne-am fi orientat atenţia spre chestiuni serioase şi decente. Dar ce se poate spune despre cineva care vizionează un film în care are loc o cursă de cai şi care pariază mereu pe calul care pierde, sperând de fiecare dată să se încheie altfel?

Argumentele lor sunt în proporţie covârşitoare de natură emoţională. Teoria sună bine şi, prin urmare, trebuie să fie posibilă. Nu, nici măcar nu sună bine. Pe cât se consideră de ştiutori, este uimitor în ce fel sunt certaţi cu bazele economiei (poate că înainte de Capitalul, ori măcar după acesta, ar fi bine să consulte şi Basic Economics, a lui Thomas Sowell). În acelaşi timp, aleg să ignore realităţi biologice care dezvăluie absurditatea multor puncte vitale ale şubredei arhitecturi argumentative (îmi permit o nouă recomandare, şi anume The Better Angels of Our Nature a lui Steven Pinker, pentru a vedea că nu-i deloc aşa cum ne tot spun că e).

De fapt, meseria de marxist e una dintre cele mai simple, mai ales în societăţile capitaliste: nu trebuie decât să îi numeşti pe toţi cei care nu se simt obligaţi să fie stupizi de dragul teoriei cu care te-ai căsătorit, bigoţi, fascişti, rasişti, şi vei fi aplaudat la scenă deschisă de către toţi cei care se tem de tine. Căci, după ce marxismul a fost contrazis de realitatea materială încă din timpul vieţii lui Marx, i-au fost redefinite elementele de bază în cheie culturală, în laboratoarele Şcolii de la Frankfurt. Şi de ce în societăţile capitaliste? Deoarece doar în acestea, deocamdată, îţi poţi permite să rămâi în adolescenţă întreaga viaţă. Marxismul este pretextul perfect pentru cei care refuză maturizarea şi responsabilizarea. E perpetua stare de nemulţumire infantilă în care considerăm că ni se cuvin tot felul de lucruri în mod natural. De altfel, nu am întâlnit marxişti săraci (eu, de exemplu, nu-mi pot permite să fiu marxist pentru că sunt prea sărac). Şi nici muncitori (aceştia, de regulă, au de lucru). Am întâlnit însă unii putred de bogaţi, care se prezentau ca salvatorii categoriilor sociale defavorizate în numele cărora vorbeau (de cele mai multe ori fără ca cineva să-i fi rugat şi cu vanitatea de a susţine că doar lor le pasă). Ei nici nu au interesul ca aceste categorii să-şi îmbunătăţească situaţia, deoarece le-ar dinamita posibilitatea de a depune proiecte europene pe ’jde mii de euro pentru a le studia; acestea au devenit micile lor văcuţe de muls. Iar când încerci să le verifici rezultatele, te poţi lua cu mâinile de cap. Unul dintre liderii intelectualităţii marxiste europene, bineînţeles un profesor olandez boem şi milionar, ne explica într-o prelegere cum boşii companiei Phillips au colaborat cu taţii olandezi pentru a le exploata fiicele, angajându-le în firmă. Ce poţi să spui? Îi respecţi alegerea şi pasiunea, dar nu înţelegi de ce îţi cere să fii idiot.

În miezul acestei ideologii se găseşte un sâmbure masiv de ipocrizie. Dacă nu le accepţi premisele ori concluziile, îţi dau peste cap cu ciocanul dialectic al „fascismului“ şi al „rasismului“ (termen conceput de către Troţki), păstrând tăcerea despre rasismul lui Marx însuşi. Eşti vivisecţionat în numele „corectitudinii politice“ (sintagmă concepută de către Mao), deşi aceasta îşi schimbă parametrii de la o zi la alta, căci categoriile sociale pe care le apără pot intra în conflict unele cu altele. Şi să-i ferească Dumnezeu (ori Marx) pe unii dintre membrii acestor categorii de a le contrazice discursul, căci asupra lor se va abate întreaga furie nestăvilită a discipolilor lui Alinsky. Rasismul esenţial inerent marxismului izbucneşte la adresa african-americanilor care au convingeri conservatoare, să zicem. În sinea lor, probabil că marxiştii ştiu că sunt ei înşişi ceea ce susţin că urăsc (altfel cum se explică atâtea resurse de ură anti-umanistă?).

Şi cum de nu-şi dau seama că singurul efect pe care îl are non-strategia lor este resuscitarea celeilalte monstruozităţi, extrema dreaptă? Ei militează pentru distrugerea capitalismului, a naţiunilor, a religiei (de fapt, doar a unora, în timp ce altele sunt ridicate în slăvi pe exact aceleaşi coordonate), a conceptelor, a istoriei, însă inventează probleme care nu există, ori şi mai rău, le readuc în scenă pe cele de care credeam că am scăpat. Urmăriţi doar cum creşte din nou anti-semitismul în Europa. Cu alte cuvinte, când credeam că nu mai avem decât să vindecăm cancerul, să eradicăm foametea sau să colonizăm alte planete, datorită contribuţiilor marxiste inestimabile suntem nevoiţi să redefinim şi să renegociem (de fapt, nu, căci ei nu negociază, însuşindu-şi recomandările lui Marcuse) categoriile elementare ale vieţii sociale şi culturale.

Iar în ceea ce priveşte influenţa marxismului în artă şi în literatură, el dăunează operelor de artă în cel mai înalt grad: le face previzibile.

Şi încă un lucru: dacă un om care spune adevărul de o sută de ori şi minte o dată îşi pierde, în mod logic, din credibilitate, cum poate fi crezut cineva care minte de o sută de ori, dar o dată spune adevărul? Iar adevărul absolut este libertatea de expresie. Fără „dar“, fără „totuşi“, fără „deci“! Cine atentează la libertatea de expresie astăzi este nu doar imoral, ci criminal.

Ce păcat că marxismul omoară stânga! Deşi, cine mai pune azi problema în termeni de „stânga“ şi „dreapta“ e doar un leneş intelectual.