Marxismul critic şi Europa de Est: Memorie culturală şi troglodiţi xenofobi

Acesta a fost titlul primului meu articol în limba engleză: „Marxismul critic şi Europa de Est“. A apărut în revista Praxis International în octombrie 1983. Co-editorul revistei, Richard J. Bernstein, pe atunci profesor la Haverford College, apoi la New School, m-a invitat să scriu pentru acel număr. Concluzia era: „Împotriva birocraţilor machiavelici, ataşaţi visceral de prejudecăţile lor mărginite şi dogmele obtuze, marxiştii critici vor trebui fie să adopte o critică generală a societăţilor despotice de tip sovietic, o poziţie rezultată din respingerea radicală a presupuselor lor potenţialităţi «socialiste» şi «democrate», fie să persevereze în discursul lor generos umanist, fiind în cele din urmă integraţi în tehnologia manipulativă a sistemului“. Spre meritul lor, membrii Şcolii de la Budapesta au mers în direcţia ideilor şi valorilor liberal-democratice. Este şi motivul pentru care asemenea gânditori (Leszek Kołakowski, Zygmunt Bauman, Bronislaw Baczko, Karel Kosík, Agnes Heller, Ferenc Fehér, Ljubomir Tadić etc.) au fost detestaţi deopotrivă de leninişti şi de fascişti, veşnic ataşaţi de ale lor prejudecăţi absurde şi dogme asfixiante .

L-am citit prima oară pe Georg (György) Lukács când aveam 18 ani. Era o colecţie a scrierilor sale despre literatură şi artă, tradusă în româneşte, cu o prefaţă de N. Tertulian. Ca student, am citit „Istorie şi conştiinţă de clasă“ în „fondul special“ al Bibliotecii Centrale Universitare. Pentru a face acest lucru, aveam nevoie de o recomandare de la un profesor, mai ales pentru că acest volum era considerat subversiv. La un anumit moment, Lukács era privit drept marea speranţă a filosofiei neo-kantiene. Convertirea lui la marxism a rezultat în scrierea amintitei Geschichte und Klassenbewußtsein, publicată în 1923, o carte imediat atacată de preşedintele Cominternului, vanitosul Grigori Zinoviev, şi a rămas anatemizată vreme de decenii. Este, fără îndoială, una din cele mai influente opere scrise vreodată în câmpul marxismului filosofic de la Ideologia germană şi Manuscrisele economico-filosofice din 1844.

Aşa cum spunea cândva Kostas Axelos, a fost „le livre maudit du marxisme“ (blestemata carte a marxismului). Apoi am citit Sufletul şi formele, Teoria romanului şi multe alte lucrări. Unele din primele mele articole publicate în „Revista de filosofie“ s-au concentrat asupra lui Lukács ca exponent, alături de Gramsci, Karl Korsch şi Şcoala de la Frankfurt, al mult prea ignoratului şi adesea criticatului marxism occidental. Ulterior, am citit critica usturătoare a lui Leszek Kołakowski în capodopera sa Principalele curente ale marxismului. Am avut lungi conversaţii despre Şcoala de la Budapesta cu discipolii lui Lukács, Ágnes Heller, Ferenc Fehér, György Márkus şi Mihály Vajda. Briliante, neuniforme şi adesea exasperante, contribuţiile lui Lukács la ceea ce Alvin Gouldner a numit cândva celălalt marxism nu pot şi nu trebuie să fie ignorate.

Troglodiţii xenofobi ai Ungariei lui Viktor Orbán duc acum un război dizgraţios împotriva memoriei culturale şi integrităţii intelectuale. Permiteţi-mi să o citez pe istorica Marci Shore de la Yale: „Predau atât Lukács, cât şi Ágnes Heller în acest semestru. Eseul Ce este marxismul ortodox? rămâne unul din cele mai eficiente texte care îi ajută pe studenţi să înţeleagă relaţia dintre hegelianism şi marxism, seducţia nu doar a teleologiei, ci şi a totalităţii, depăşirea prăpastiei dintre subiect şi obiect, năzuinţa spre totalitate“.

Aş sfârşi prin aceste rânduri recente ale profesorului de sociologie de la Brown University, Michael Kennedy: „Îmi amintesc că citeam Lukács în timpul facultăţii sub îndrumarea lui Craig Calhoun (l-am luat chiar cu mine în timp ce îndeplineam obligaţia de jurat la Chapel Hill). Este esenţial să ne amintim că în vreme ce anumiţi oameni celebrează acum relevanţa filosofiei pentru umanitate, există alţii care încearcă să o sugrume“.

Nu pot decât să fiu de acord cu profesorul de ştiinţe politice de la Universitatea Rutgers, Stephen Eric Bronner, atunci când spune: „Nu cred că există cineva printre cei pe care Martin Jay i-a denumit «generaţia ’68» care să nu fi fost profund influenţat de Istoria şi conştiinţa de clasă a lui Lukács. Opera sa timpurie a cristalizat viziunea modernismului european, iar opera sa târzie a înfuriat adesea, dar a provocat mereu cititorul să gândească cu propriile lui idei. Metoda critică este moştenirea lui Lukács, una pe care până şi golanii fascişti ai lui Orban nu o pot elimina“.   La fel, exaltarea stafiei lui Marx fără a cunoaşte în adâncime ceea ce Maurice Merleau-Ponty a numit aventurile dialecticii, a ignora dimensiunea autoritară percepută de Proudhon, Bakunin şi Lassale,  nu poate fi o cale regală a unei hermeneutici menită să ilumineze, nu să oculteze.