Marxismul cultural: factori favorizanţi

De multe ori, pasiunea pentru marxism nu exprimă doar o orientare spre recuperarea şi întrebuinţarea academică, culturală, ştiinţifică a lui Karl Marx ca autor, acel Marx „utilizabil“ şi „inocent“, teoretician social, istoric, economist şi filosof. Dacă ar fi vorba doar despre acest gen de înclinaţie – oricum discutabilă pentru mulţi intelectuali est-europeni trăitori sub regim comunist – ea nu ar fi neapărat de condamnat într-un cadru pluralist şi democratic. Această orientare ar fi ridicat cel mult o problemă morală şi poate fireşti încruntări din sprâncene mai ales din partea celor care au avut de suferit sub regimul marxist-leninist autohton sau a urmaşilor lor, eventual nedumeriţi de folosirea unui autor-ideolog care – chiar dacă nu poate fi făcut responsabil direct pentru Gulag şi pentru universul concentraţionar est-european – a propovăduit inclusiv violenţa pentru schimbarea unui regim social-politic. Numai că problemele cu adevărat majore apar atunci când acest marxism, pe lângă dimensiunea lui culturală, se transformă în elogiere deşănţată a lui Karl Marx ca ideolog, ca doctrinar ale cărui principii s-ar cuveni aplicate în practică până la ultimele consecinţe: dictatura proletariatului; lupta de clasă; schimbarea regimului politic prin instituirea violenţei.

Doar aparent paradoxal, în spaţiul românesc postdecembrist, marxismul a (re)apărut şi ca urmare a influenţei occidentale. În multe universităţi din Vest, teoriile marxiste din ştiinţele socio-umane sunt asumate pe scară largă; or, destul de mulţi tineri de după 1990 s-au aflat la studii în Occident şi au fost cuprinşi de această direcţie, majoritară în domenii precum socioantropologia. Formaţi în acel spaţiu şi reveniţi în ţară, unii tineri marxizanţi au rămas nişte simpli epigoni ai profesorilor şi au acţionat strident şi tezist, chiar în răspăr cu prudenţa metodologică şi cu erudiţia maeştrilor. Vădind precaritate istoriografică, au devenit nişte virulenţi anti-anticomunişti monomani, fără a stăpâni în vreun fel un subiect sensibil precum trecutul postbelic românesc. Pentru unii dintre ei, „revoluţia arhivistică“ de după 2006-2007, de care au beneficiat toţi istoricii şi, în general, cercetătorii în ştiinţele socio-umane, pare să fi fost doar o „împroprietărire pe arhive“ a unor privilegiaţi.

Marxismul din presa culturală şi-a făcut apariţia, uneori, probabil şi ca reacţie faţă de perspectiva necritică şi exaltată asupra interbelicului, care a dus la dezvoltarea unui adevărat cult pernicios pentru autori precum Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia ş.a., ignorând complet orientarea lor politică spre mişcări şi partide totalitare, spre antisemitism şi extrema dreaptă fascistă. (Nu pun aici în discuţie necesitatea recuperării şi editării operei lor filosofice, scriitoriceşti etc., ci doar ocultarea derapajelor spre autoritarism şi tiranofilie). O astfel de orientare radicală putea fi combătută şi de pe poziţii centriste, liberale, numai că tradiţia liberală în spaţiul cultural românesc a fost foarte firavă; chiar despre Partidul Naţional Liberal, în configuraţia lui interbelică, s-a spus – poate pe bună dreptate – că a fost de fapt iliberal şi antidemocratic (după standardele din epocă, nu după cele de azi). Afirmaţii similare se pot face şi despre mai mulţi intelectuali asociaţi cu PNL înainte de 1938. Probabil şi în aceste condiţii marxismul cultural s-a impus ca alternativă.

Realitatea cultural-politică încâlcită şi lipsită de fundamente liberal democratice solide a îndepărtat mulţi tineri intelectuali de centrul politic şi ideologic împingându-i spre marxism, ca doctrină, de fapt spre o altă formă de iliberalism. Cele două extreme s-au potenţat reciproc. Pe de altă parte, există un discurs antimarxist practicat de diverşi ortodoxişti, filolegionari, ultranaţionalişti etc. de o toxicitate maximă, iar, în această retorică amintind de anii 1930, marxismul este pus pe acelaşi plan cu neoliberalismul. Omagierea necritică a lui Marx prin dezvelirea la Trier (în 2018) a unei statui impozante (cadou al Chinei dictatoriale!), festivitate care a inclus şi un discurs halucinant al lui Jean-Claude Juncker (preşedintele Comisiei Europene, membru influent al Partidului Popular European, nicidecum social-democrat marxizant) a dat ocazia unor ortodoxişti autohtoni – pătrunşi în presa cotidiană mainstream – să incrimineze la pachet marxismul şi (neo)liberalismul, care ar forma, chipurile, o simbioză nefastă pentru o ţară cu tradiţii creştine. În România, ca şi în alte părţi ale Europei, haosul cultural-ideologic pare o realitate, vădită atât în plan politic, cât şi în spaţiul mediatic. Presa culturală nu a fost scutită de această criză.