Constantin Cubleşan: Poemul ca existenţă continuă

Figură solitară în gruparea tinerilor la Cenaclul de Luni, din Bucureşti, şi apoi impus în amalgamul generaţiei optzeciste ca o personalitate aparte („Vizionar /ca Nichita Danilov/ nu este. Nici din suprarealism /ca Liviu Ioan Stoiciu/ nu se trage. Să fie realist /ca Mircea Cărtărescu/? /…/ Comentându-i volumul /Manualul autorului/, E. Simion îl consideră ca aparţinând textualismului“ – ţinea să precizeze oarecum retoric Nicolae Manolescu), Bogdan Ghiu pare să fie (chiar cred că este) singurul care trăieşte în poezie (poezia înţeleasă ca stare existenţială), aşa cum poezia trăieşte în el nemijlocit („în mijlocul luminii şi în mijlocul sunetului/ sunt eu şi cânt,/ eu care cântă/ În mijlocul instrumentelor,/ la instrumente/ sunt eu şi cânt/…/ Sunt la tobe,/ sunt la chitară,/ sunt la saxofon,/ sunt la pian,/ Cânt“ – Autostop, în volumul Arta consumului). Poezia se naşte astfel şi trăieşte din actul creaţiei poetice înseşi, iluminându-se din descrierea şi recompunerea la nesfârşit a elementelor lui constituente. Acest mod de a face poezie e reclamat de curentul (moda?!) textualist („Bogdan Ghiu constituie cazul de excepţie al textualismului hiperconştientizat, care trăieşte starea de textuare ca pe o condiţie asumată existenţial“ – Marin Mincu în O panoramă critică…) pe care poetul o ilustrează prin tot ce a scris, de la debutul său (multiplu) până la volumul recent: Opera poetică (Piteşti: Paralela 45, 2017, cu o Prefaţă de Ion Bogdan Lefter), ca într-un singur, amplu poem (nenumăratele texte purtând acelaşi titlu: Poem, scrise în timpi diferiţi, o probează cu prisosinţă), pe care îl revede, îl adaugă ori îl retuşează odată cu mereu repetatele lui reeditări, nu atât preocupat de emoţia cuvântului cât de sensurile lui ofertante în construcţia limbajului poemului, ca atare: „Într-o limbă neînţeleasă vorbeşte sufletul/ mereu cu mine. Îmi întinde cuvinte/ să le spun singur (…) sufletul îmi pune cuvintele/ pe buze. Cuvinte pentru alţii/ pe care acum mi le spun numai/ mie. Sufletul, şi el, îl aud, îşi/ vorbeşte într-o limbă/ numai a lui (…) Mă hrănesc cu ceea ce sufletul/ îmi dă să dau. Simt cum cresc./ Înghit fără să mestec./ Sufletul meu mă face să vorbesc“ (Aşteptându-te, în vol. Manualul autorului). Aparent e o lirică rigidă, aridă, cerebrală, aforistică în bună măsură, cu panseuri ce concentrează în puţine versuri o meditaţie gravă asupra condiţiei poeziei şi a poetului ca   rezoner în abstract al lumii, al universului material în care se circumscrie, textul dezvoltându-se ca poem în proză, având alură eseistică: „Poemul e mai mult un «tablou»: îl scrii pentru toate cuvintele, semnele de punctuaţie, pauzele din el. Pentru semnul de punctuaţie care este. Îl scrii pentru tine faţă de el (altă poveste). Îl scrii pentru poziţia cuvintelor lui. Cât despre gol, el e de mai multe feluri. Trebuie, deci, vorbit despre goluri, la plural. În poezie, golul să alături este un alt cuvânt, sau locul lăsat liber pentru lucruri şi fiinţe, poate chiar pentru acelea despre care par a vorbi cuvintele tale. Pentru a «cita» (invoca) un fragment anume al lumii“ (Arta poeţilor, în volumul Arhipelogos). Mereu autoreferenţial, poetul se autodescrie într-un intens proces al creaţiei când concepe şi chiar scrie o poezie pentru sine, ca şi pentru cei din preajmă, adresându-se colocvial cititorilor, cărora le explică nu atât mecanismul propriei scrieri cât modul în care trebuie să fie receptată poezia în sine: „Mă plimb prin cameră./ În curând vor veni şi zorile/ să mi se alăture./ Încerc să scriu din picioare/ în timp ce sunt din ce în/ ce mai hotărât./ Atâta vreme cât merg – chiar/ dacă nu mă-ndrept nicăieri – cuvintele par pline, cu sens (…) Aşa că citiţi-mă-n mers./ Ridicaţi-vă şi începeţi să/ mergeţi. Respiraţi adânc/ ca şi cum/ v-aţi pregăti pentru un drum/ lung, ori pentru un urcuş anevoios (…) Mergând ca şi cum n-aţi/ făcut încă primul pas./ Mergând, m-aţi şi citit./ Rămâneţi în viaţă!/ Eu voi încerca să ţin cuvântul/ în viaţă./ E tot ce putem face“ (Gânduri de lemn şi pământ, în volumul Arhipelogos). De sub aceste tehnicisme prozodice în care se implică pentru a se căuta şi a se găsi pe sine într-o stare pură a creaţiei, răzbat accentele atitudinale refractare faţă de lumea (nu neapărat, societatea) pe care o simte încorsetându-l în alte norme existenţiale (e forma lui de protest ca o speculaţie intelectuală): „Într-o lume a cuvintelor,/ într-o lume de cuvinte/ şi cuvântători/ tăcerea e un act violent./ Taci./ Taci./ Încearcă să înghiţi ce-ai de spus./ Ce-ţi vine să spui./ Vezi dacă poate fi înghiţit,/ dacă poate fi dat – înapoi – de mâncare./ Prefă-te că mesteci./ Prefă-te că te îngraşi./ Că te maturizezi şi odată şi o-/ dată vei muri./ Prefă-te că îmbătrâneşti./ Tăcerea nu poate fi mestecată şi/ nu poate fi înghiţită./ Spune cuvintele tale./ Destramă iluzia./ Dă de mâncare./ Decât să mănânci mai bine dă de mâncare (…) În tăcere/ lucrurile înapoiază lumina/ fără să lumineze“ (Un fel de nopţi de decembrie, în volumul Poemul cu latura de un metru). E dispus mereu să-şi teoretizeze (să-şi explice) demersul, scriind adevărate profesiuni de credinţă sub forma unor Cuvinte înainte, ce preced volumele, având alura unor polemici poetice, argumentate cu propria-i biografie: „am fost şi eu, cum se spune, produsul unei epoci, al unor împrejurări istorice, şi tocmai de acest «fiu» sau «frate» vreau să mă eliberez astăzi, redându-l societăţii (de discursuri) în ceea ce s-a numit, economic, «Generaţia 80» sau «Cenaclul de Luni», am fost nevoit să încep (şi, mai ales, să continuu) cu sfârşitul, cu capătul, dat fiind că asistam/participam la (re)naşterea poeziei (…) În ceea ce mă priveşte, consider că aşa-numitul «textualism» – adică hipermodernitatea de limbaj a fiinţei istorice întrezărită în condiţiile «epochale» (ucigător fenomenologizante) ale comunismului românesc (şi din care s-au nutrit visurile, încă actuale, de postmodernitate) – a constituit – şi aşa trebuie să rămână consemnat în istorie – un moment absolut privilegiat, când epiderma literaturii fiind, mai mult sau mai puţin, atacată, acesteia i s-au putut întrezări, o clipă, scheletul, ţesuturile, mecanismele, viaţa: structura de profunzime devenită, spectral, paternă“ (Triste tropice, simple încreţituri ale scoarţei, în volumul Manualul autorului). Bogdan Ghiu nu doar că e conştient de profunzimea şi de miracolul cuvântului poetic, a modului său de a scrie poezie, dar e însăşi conştiinţă a scrisului eliberat de tabuuri, de cutume tradiţionale. El poetizează lumea momentului său istoric aşa cum o vede, impregnată de adevăr pe pagina pe care tocmai scrie, radiografiind nu anecdotica întâmplărilor existenţei ci o stare de graţie a acesteia care se esenţializează prin scris: „Scrii, scrii, textul trece în pagină, acoperă pagina cu text, cu alte şi alte pagini de text, care nu mai sunt pagini, sunt text, încet încet rămâi tu pagină, albă, goală, ameninţătoare, insuportabilă. Te reduci până la pagina albă din tine. Rămâi – devii – propoziţie simplă, clară. Împotriva frazei care e lumea. Singura (…) Hârtia ascunde textul de ochii lumii, îl pune, cu grijă, deoparte. Hârtia e însuşi sertarul. Hârtia e chiar coşul de gunoi. Este cimitirul poemului – piatra lui de mormânt. Scris pe hârtie, orice poem devine automat propriul său epitaf. Îngropat“ (Poem şi Discurs în volumul Poemul cu latura de un metru). Textualismul poematic al lui Bogdan Ghiu reprezintă o stare emoţională încifrată în demonstrativismul descripţiei prozodice, aidoma limbajului algebric ce pare a reprezenta o lume încifrată unei alte lumi încă şi mai abstractă (abstractizată). Şi totuşi, prin subteranele acestei poeticităţi se descifrează melancolia unei afectivităţi reale, duioase chiar, într-un discurs ce pare a-şi estompa propriile vibraţii emoţionale: „Să-ţi scriu poeme ţie, nu despre tine?/ Tu ştii ce e un poem?/ Un poem este cineva./ Dă din cap, şi nu ştii ce vrea să îţi spună./ Cineva care dă din cap voia, dar avea îndoieli./ Tăcerea e îndoială. Acum, în tăcere,/ e cineva care spune da./ (nu se poate vorbi decât în tăcere.)/ Îşi spune lui, îţi spune ţie./ Spunându-ţi da, continuă să se întrebe:/ răspunde-i!/ Spune/ da“ (Ioanapocalipsa, în volumul Arhipelogos). Pentru Bogdan Ghiu, poemul e lumea, o lume în care el însuşi se caută şi se regăseşte, ca într-un labirint de semne grafice, mai mult: ca într-o alcătuire de cuvinte ce respiră aerul creaţiei aidoma unui organism viu, propriul său organism încifrându-se şi eliberându-se în acelaşi timp de orice fel de alte constrângeri decât cele ale poeziei ca expresie esenţializată a existenţei pure.