Alexander Baumgarten: „Rezultatele bucuriei de a citi“: Graţiela Benga

Sunt foarte tentat să răspund subtilei şi frumoasei meditaţii despre raportul dintre centru şi margine din debutul cărţii Graţielei Benga, Cu cărţile la vedere. O privire asupra literaturii marginilor (ed. Universităţii din Oradea, 2015), la aproape patru ani de la apariţie, amintindu-mi de meditaţia autorului anonim al Cărţii celor 24 de filosofi, din secolul al xii-lea, care spune despre experienţa originii că are ca obiect o sferă al cărei centru se află pretutindeni şi circumferinţa nicăieri. Răspunsul meu, tradus în termenii univoci ai unui dialog posibil cu tema acestei cărţi ar însemna: dacă explorăm producţia literară a unei regiuni geografice despre care spunem că este marcată de experienţa marginalităţii şi de fascinaţia sau tirania centrului, atunci este corect să ne propunem o grilă de lectură în care suspendarea determinaţiilor centrului şi a marginii poate fi în mod corect acea experienţă originară a cărei transpunere literară o putem căuta în materialul investigat. Mi se pare, chiar dacă nu sunt un critic literar versat şi nu lucrez cu instrumentele profesionistului, că acest drum definit mai sus este cel urmat riguros de doamna Graţiela Benga în antologia pe care a publicat-o. Ea cuprinde un număr de câteva zeci de recenzii consistente, ordonate pe genurile literare ale poeziei, prozei, criticii/eseului, din care prima parte se referă la autori bănăţeni (Mircea Mihăieş, Adriana Babeţi, Daniel Vighi, Petre Stoica, Ciprian Vălcan – iar între toţi aceştia par să joace un rol important în construcţia grilei de interpretare a autoarei scrierile despre tema periferiei literare ale lui Cornel Ungureanu), iar a doua la autori din afara Banatului (Angela Marinescu, Gellu Naum, Marta Petreu, Daniel Turcea, Corin Braga sau Ion Stanomir).

Prima parte a cărţii îşi probează teza în analiza literară a volumelor autorilor bănăţeni: toţi aceşti autori mărturisesc prin opera lor, în opinia Graţielei Benga, o atitudine diversă faţă de centru şi de periferie. Combinând mereu inedit sensul geografic, cel social, cel simbolic şi cel imaginar al acestui cuplu de termeni (aspecte definite deja în introducerea volumului) analiza autoarei conduce spre o tratare a literaturii Banatului contemporan din perspectiva unei voinţe de identitate, simultan asumare şi depăşire a conştiinţei marginale, în care experienţa originarului sub forma creaţiei literare revine la o dizolvare spirituală a cuplului antinomic şi la o semnificare cu mijloacele literaturii a originarului, unde centrul şi marginea nu mai sunt decât expresii spaţiale ale unei nedeterminări-sursă. (Nu pot să nu surâd gândindu-mă cum această experienţă nu este, pentru literatura Banatului, doar una contemporană: mutatis mutandis, acelaşi lucru îl făcea şi Gerard din Cenad, în secolul al xi-lea, când se simte trimis undeva la capătul lumii, departe de Veneţia natală, dar totuşi menit să fixeze un centru al vieţii spirituale cu care să judece Gallia, Italia şi Spania, Ungaria şi pe greci deopotrivă. Şi el asumă, în fond, sub forma unui paradox, aceeaşi experienţă a marginalităţii centrate pe interpretarea infinită a inefabilului).

În schimb, a doua parte a volumului stă sub semnul extrapolării analogice, atât cât îşi propune păstrarea unităţii întregii cărţi sub semnul unei singure idei. Sunt autorii trataţi aici analogici situaţiei spirituale a suspendării marginii şi centrului în vederea găsirii unei tematizări originare a creaţiei? Pentru autoare, sunt. Într-adevăr, excelenta analiză a mai multor cărţi ale lui Ioan Stanomir o arată: un istoric pentru care depăşirea marginalităţii civilizaţiei româneşti înseamnă o regândire a centrului şi o dizolvare a importanţei acestuia prin înţelegerea experienţelor analogice culturale şi istorice româneşti sub aspectul lor ingenuu (p. 397: „să integreze spectralitatea în efortul modern de înţelegere a lumii, aşa cum, pe plan individual, încearcă să realizeze sinteza dintre creştin-democraţie şi conservatorism). Sau, sensibila şi atenta analiză a poemelor lui Daniel Turcea ne arată cum instrumente precise ale istoricului literar Graţiela Benga, cunoscătoare a atmosferei deceniilor 6-7 ale poeziei româneşti, ştie să plaseze această lirică într-un efort de întâlnire a experienţei religioase, abandonând treptat oniricul şi suprarealismul din primele etape de creaţie ale poetului despre care autoarea se exprimă plastic şi lapidar (p. 283: „liber într-o lume ferecată a fost şi Daniel Turcea“). Am dat aceste două exemple pentru a sugera doar, extrapolând şi asupra celorlalte eseuri ale cărţii, că pot să citesc cartea Graţielei Benga ca pe o informare şi o analiză asupra literaturii recente a Banatului, ca pe o meditaţie asupra centrului şi periferiei ancorate strict în spaţiul literaturii noastre, dar şi ca pe o privire asupra universalităţii paradoxului celor trei termeni, doar aparent asumată conjunctural.