Mircea Moţ: Corpul şi scriitura

O Introducere în teoria literaturii, publicată de Gheorghe Crăciun în 1997, oferea o sistematizare a informaţiilor legate de teoria literaturii (în acelaşi timp expresia opţiunii autorului pentru o anumită perspectivă). Dincolo de indiscutabila rigoare, volumul trădează plăcerea transcrierii (fidelă „pulsului“ propriului corp) ideilor şi a informaţiilor, sub semnul unui sincer dialog cu cititorul.

Relaţia dintre corporalitate şi scriitură, „temă” a scrisului lui Gheorghe Crăciun (să ne amintim de Trupul ştie mai mult) este prezentă în Pulsul prozei, (ediţie îngrijită de Carmen Muşat şi Oana Crăciun, prefaţă de Carmen Muşat, Iaşi, Polirom, 2018).

Eseul Scriitura şi corpul este emblematic pentru felul în care Gheorghe Crăciun înţelege şi comentează literatura. „Scrisul, consideră autorul, e un transfer de sensibilitate umană de la o sursă la alta”. Mizând pe acest transfer, autorul are în atenţie seducţia pe care opera literară o realizează prin lectură, „o poveste, o atmosferă, personaje, lumi, viziuni, un tip de imaginar, o anume culoare a limbajului“. Literatura este înţeleasă ca un pact dintre eul scriitorului şi lume, actul creator vizând tocmai limita dintre eu şi realitate, pentru a anula această limită. Ţinta scriitorului este ruptura dintre subiectivitate şi real, iar scrisul nu poate fi decât sinonim gestului de a ţese, cu sensul de refacere, în alt plan, a amintitei rupturi cu trimitere în primul rând spre ontologic: „A ţese, a reface ceea ce e tăiat, rupt, împărţit în două înseamnă a scrie un text“. Dacă scrisul este un pact, acest pact nu poate fi conceput de Gheorghe Crăciun decât ca unul „în acelaşi timp ontologic şi terapeutic“. Ceea ce nu înseamnă că este eludat pactul cu cititorul, propus din altă perspectivă: „Va trebui, prin urmare, să vorbim despre scriitură şi să lăsăm deocamdată la o parte conţinuturile“. Eseistul are în vedere „un anumit mod de a citi”, cu alte cuvinte va trebui, scrie el, „să ne oprim asupra codurilor, modurilor, gramaticilor şi semanticilor generative, pentru a identifica acolo, în acel câmp de forţe şi tipare constructive, punctul zero al pactului cu scriitura“. Lectura coincide cu o semnificativă „coborâre“ în profunzimea operei, sub semnul experienţei revelatoare, într-un fel, acolo unde omenescul se manifestă în autenticitatea sa. Spre un asemenea punct zero, al pactului esenţial dintre subiectivitate şi lume, poate conduce doar „scriitura“ şi Gheorghe Crăciun subliniază această idee: „Va trebui să dăm importanţă scriiturii şi nu stilului, limbii private şi nu limbajului public, onticului şi nu esteticului“. Cu atât mai mult cu cât scriitura este „energetică, instabilă. E o funcţie a celui care scrie. Scriitura dislocă şi absoarbe în fluxul ei straturi semnificative de subconştient şi visceralitate. E corporală, e modificatoare şi de cele mai multe ori sparge graniţe şi tabuuri estetice“. Scriitura se află mereu „în căutarea unor limite ontologice ale scrisului şi intră frecvent în conflict cu semnificaţiile date, cu modelele literare preexistente“. În vreme ce stilul rămâne pentru Gheorghe Crăciun „orfevrerie, o matematică a cuvintelor potrivite, în ultimă instanţă o formă de stereotipie lingvistică“.

La Gheorghe Crăciun relaţia dintre corporalitate şi scriitură este cu atât mai pregnantă cu cât scriitura este cea care asigură transferul de sensibilitate umană, de care creaţia nu poate face abstracţie: „Scriitura e şi o modalitate de a pune în practică un transfer de corporalitate“. Cu atât mai evident cu cât, consideră autorul, „temele, numele, psihologiile, cuvintele primesc în tiparele lor abstracte fluidul sensibilităţii auctoriale, precum ţesutul de carne palpitul sângelui în organism“ (s.n.). În această situaţie, scriitura trebuie înţeleasă ca „stil personalizat, asumat de o dinamică exploratorie“. Ceea ce contează pentru Gheorghe Crăciun este un „puls“ al operei, fondul uman al acesteia, concretizat nu atât prin teme, ci prin „modurile în care sunt prezentate, gradul lor de somatizare, felul în care au fost luate în posesie, în adecvare cu respiraţia, timbrul vocii, ritmul sangvin, privirea, gradul de atenţie la lume, auzul şi tactilitatea celui care scrie“.

Mai mult decât de estetic, Gheorghe Crăciun este preocupat de ceea ce numeşte „evazionism narativ“, considerat un spaţiu scriitural prin excelenţă, în egală măsură „anticlişeizant şi inovativ“. Autorul este absolut convins, de altfel, că în acest spaţiu „se află depozitate cărţile durabile ale prozei noastre din ultimii cincizeci-şaizeci de ani“.

O asemenea perspectivă a teoreticianului particularizează lectura şi perceperea literaturii. Inefabilul este refuzat, în cazul lui Rebreanu: „Sunt împotriva celui mai lăudat roman al lui Rebreanu probabil din cauza faptului că această scriere este o realizare aproape inefabilă (…) Iar mie ca prozator nu-mi place inefabilul, mai ales atunci când el rezultă din acea monotonie arhitecturală pretinsă de o construcţie solidă“. Situaţia se schimbă atunci când e vorba de alţi autori. „Camil Petrescu, Blecher, Hortensia Papadat-Bengescu – simt încă o dată nevoia să le repet numele“. Gheorghe Crăciun face afirmaţii surprinzătoare, din aceeaşi perspectivă: „Cred că Mircea Horia Simionescu este un prozator inclasificabil, mai mare decât Borges“.

După cum s-a afirmat, Gheorghe Crăciun „oferă o imagine convingătoare a dinamicii prozei româneşti între 1970-2004“ (Carmen Muşat), demersul critic fiind nelipsit de reflexele prezenţei teoreticianului. În cazul Simonei Popescu, Gheorghe Crăciun are în atenţie scriitura, dar, mai ales, relaţia acesteia cu corpul: „Cum arată această scriitură? Ea e produsul unui intelect extraordinar de sensibil la relaţiile sale cu propriul corp“. Comentariul este făcut în lumina temei favorite: „Punţile somatografice de la un simţ la altul, de la o stare la alta sunt montate rapid, cu dexteritate arhitecturală, într-un lanţ de motivaţii ontologice ca într-un panopticum de identităţi mereu variabile”. Referindu-se la Radu Petrescu, Gheorghe Crăciun vorbeşte de literatură ca reflex al actului de a scrie, de trimitere la limita fiinţei: „Fiinţa e livrată cu voluptate acestor limite şi lăsată să-şi definească sensibilitatea, reacţiile, «puterea de lupt㻓. Sau: „În romane, corporalul e turnat în alte tipare, drumurile descriptive către semnificaţiile unor fizionomii şi medii obiectuale sunt altfel croite“. Aceasta în prezenţa unui diagnostic incontestabil: „Autorul ştie că trebuie să facă joncţiunea dintre linia livrescă, ludică şi intelectualistă a prozei noastre (…) şi autenticistă, empirică, obsedată de trăirea în imediat“. Atenţia criticului este dublată de a teoreticianului, „problema literară“ este avută în vedere, fără a se uita cealaltă problemă: „Aceasta e o problemă literară, dar la fel de importantă e problema ontologică (…) Scriitura atinge nenumărate forme ale exorcizării prin exhibare“. În abordarea lui Livius Ciocârlie, aprecierea criticului este cât se poate de exactă: „ Un prozator singular, egocentric, dilematic, nevrotic, artist într-o oarecare măsură, tarat ca şi Bacovia de o oboseală pur existenţială şi obsedat înainte de toate de actul de a scrie“. Şi mai departe: „Nici corpul nu reprezintă pentru autor un element vitalizator şi o sursă de prospeţime intelectuală. Ceea ce nu înseamnă că din evocările sale lipsesc senzaţiile, stările psiho-fizice, procesele de vizualizare, lumea simţurilor. Prezenţa corpului e de la sine înţeleasă, un dat normal al vieţii care nu sporeşte nici plăcerea, nici plictiseala de a trăi“.

Pulsul prozei pe care o comentează şi o apreciază Gheorghe Crăciun nu diferă sensibil de pulsul teoreticianului şi criticului literar Gheorghe Crăciun.