Nora Colţea: Andrei Şerban – chirurgul

Spectacolul Richard al III-lea de la Teatrul Bulandra este un manifest teatral, care, aşa cum preciza Andrei Şerban în cuvîntul de început de la premiera din 15 martie 2019, vine exact după 46 de ani de la prima reprezentaţie cu Revizorul lui Lucian Pintilie, motiv suficient pentru a-i dedica această premieră. Dar şi directorului de atunci, Liviu Ciulei.

Povestea se desfăşoară într-un decor conceput de el însuşi, avîndu-l drept consultant pe scenograful Octavian Neculai, cu pereţi galben-cadaverici, cu o scară răsucită din fier (spirală a vieţii? Turn al Londrei?), care se continuă cu o pasarelă servind la etalarea fie a semeţiei regale, fie a gesturilor umilitoare (Richard, urinînd pe trupul căzut al lui Buckingham), cu o trapă zăngănitoare în care vor fi aruncaţi de-a valma toţi cei condamnaţi la moarte, cu un pupitru-tribună de la care se vor rosti discursuri sforăitor-patriotard-manifestante. Înainte de a deveni rege, Ducele de Gloucester este înveşmîntat într-un costum solzos-şerpesc. Apoi va purta negrul de prinţ al întunericului, cu coroana, de o regalitate funestă, neagră şi ea. Richard urcă din trapă şi se instalează la pupitru, făcîndu-şi o prezentare deloc măgulitoare: copil prematur, strîmb, născut cu dinţi. „Am fost predestinat să-mi arăt colţii, să muşc“, spune el cu un zîmbet cinic-perfid în colţul buzelor vopsite în negru. Şi continuă: „Pot să zîmbesc şi să ucid zîmbind“. Apoi, în lumină stroboscopică şi explozii de artificii intră curtea fastuoasă, de o eleganţă căutată; alături de negru, galbenul este culoarea dominantă. Se regăseşte în accesoriile bărbaţilor: cravate, batiste, plastroane; cu acelaşi galben cadaveric îşi va spoi faţa Richard, după ce va accepta să devină rege.

De dorinţa de putere nu este nimeni cruţat. Nici Lady Anne (Alexandra Fasolă). Lipsită de un soţ extraordinar şi de un socru rege, ea va accepta incredibila cerere în căsătorie a ucigaşului celor doi. În interpretarea actriţei, Lady Anne are o încredere în sine care frizează aroganţa. Ea se transformă incredibil atunci cînd Richard mieros, îi strecoară inelul pe deget. Ochii încep să-i strălucească de dorinţa pătimaşă de a stăpîni, ca în final să recunoască: „Ce naivă am fost să cred că-l voi controla“. În cursa şerpească nu cade doar Lady Anne, ci şi Eduard, Clarence, Buckingham. Însă etalonul patimii pentru putere rămîne Richard. El, pocitul, ghebosul, „maimuţoiul răutăcios“, vrea să suplinească diformitatea cu puterea. Malefică, satanică, căreia toţi i se supun.

Precum celebrul său predecesor, Oedip, şi Richard, de fapt, este un oropsit suferind de neiubire. Există un moment în spectacol – care s-ar putea să fie cheia întregului drum al personajului –, cînd mama sa, Ducesa de York (Mirela Gorea), după ce i-a adresat cele mai îngrozitoare blesteme îi întoarce spatele. Richard, pe un ton plîngăcios (ironic? sincer?) o cheamă uşor: „Mami!“.

„Tragedia comică“ promisă de Andrei Şerban este presărată cu secvenţe de un comic dement. Dacă nu ar fi să amintim decît scena intrării în scenă a ucigaşilor lui Clarence, care scot dintr-un ursuleţ de pluş o furculiţă, un tirbuşon, un ciocan. Crima în sine este de un tragic absurd, părînd făcută în joacă; moartea este luată peste picior. Apoi cea a apariţiei „marelui Will“, care-şi cheamă personajele la ordin – un bun prilej pentru a ţine o prelegere: „Ţara e capturată de infractori şi hoţi şi noi nu facem nimic, doar filosofăm“ (se impune o reverenţă traducerii şi adaptării de ultimă oră, excepţional înfăptuite de Daniela Dima). Richard se adresează creatorului său: „Ce zic cetăţenii?“. Replica bardului stîrneşte hohote de rîs şi aplauze: „Cetăţenii sînt muţi!“. Fiorul tragic se insinuează tot mai puternic, atingînd apogeul în scena apariţiei nălucilor din visul lui Richard, fantome înveşmîntate în saci transparenţi, plutind în aburul de dincolo de lume. Curtea, sau ce a mai rămas din ea, o însoţeşte pe Elizabeth în discursul final. Spectrele o împresoară desculţe. Iar Richard, în costumul de şarpe, urcă din trapă.

Imagine din spectacol. Foto: Mihaela Marin

Marius Manole în Richard are contorsionări de felină, gata să sară asupra prăzii. Cameleonic, el este măscăriciul păşind pe muchia subţire a lamei de cuţit, cînd joaca de-a moartea riscă (şi reuşeşte) să înlocuiască viaţa. În interpretarea lui, personajul stîrneşte un sentiment de milă înţelegătoare. E teribil pentru un actor să „încapă“ pe mîna unui regizor care îi descoperă valenţe neştiute. Surprinzător, proaspăt, dinamic, inteligent este George Ivaşcu în crearea a trei roluri: Regele Eduard – o autoritate plîngăcioasă, hilară, dar şi autoritară; savuros în Ucigaşul necruţător, care împreună cu colegul său (Lucian Ifrim) alcătuiesc un excelent cuplu comic, ca apoi în Lordul Primar al Londrei să fie procupat cu precădere de imagine. În interpretarea Rodicăi Lazăr, Regina Elisabeta pare interesată de lucruri mărunte, lipsite de importanţă. Preocuparea accentuată pentru paraître şi îndepărtarea de stingheritorul être este puternic amendată. Regina este escortată de doi papiţoi, Lord Rivers – Constantin Dogioiu (care-i interpretează şi pe Clarence şi Ratcliffe) şi Dorset – Alin State (şi în Brakenbury şi Catesby). Ei par două păpuşi semănînd izbitor cu cei doi scopiţi, Koby şi Loby, însoţitori ai Clarei Zachanassian. Lui Cornel Scripcaru îi reuşeşte la modul absolut transformarea. Distribuit în trei roluri – Regina Margaret, copilul Eduard şi Shakespeare – actorul izbuteşte în toate. Este o apariţie ameninţător-cutremurătoare în Margaret (de remarcat muzica lui Raul Kusak, perfect integrată în spectacol, potenţînd cele petrecute, însoţind acţiunea). Ducele de Buckingham al lui Cătălin Babliuc este peste tot – ochii şi urechile lui Richard, susţinătorul lui necondiţionat.

Spectacolul conceput de Andrei Şerban taie în carne vie, fiind o tulburătoare pledoarie împotriva cruzimii, a totalitarismelor de orice fel, a întunecimii minţii în faţa răului. Şi a pericolului lipsei de atitudine.