Alina Nelega revine la proză, după ceva vreme de la debutul în roman (ultim@vrăjitoare, 2001), cu o frescă a deceniului pre-decembrist, radiografiat în trei părţi şi mai multe secvenţe, unele putând funcţiona onorabil şi ca proze scurte. ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat (Iaşi: Polirom, 2019) este un roman de maximă (poate chiar excesivă) densitate narativă, sprijinit pe o structură polifonică, desfăşurată în alternanţe de voci narative şi de planuri spaţiale şi temporale, cu întreruperi monologale ale discursului realist-omniscient şi cu pauze imaginative în naraţiunea-frescă. În ciuda epicului elaborat, pariul prozatoarei nu este jucat pe procedură, pe algoritmul diegetic, ci pe mesaj; retezarea oricărei libertăţi individuale, dizolvarea sentimentului demnităţii personale şi a curajului, triumful urii ca „joc colectiv“ şi căutarea posibilităţilor de salvare din realitatea mutilantă prin scris/exerciţiu imaginativ (o formă de „rezistenţă prin cultură“) sunt nucleele tematice importante, aflate în concurenţă serioasă cu miza de fond, respectiv explorarea feminităţii sub varii tipologii, mergând de la formula vetust-matriarhală până la cea agresiv feministă.

În jurul protagonistei, Cristina Nemeş, se dezvoltă şi un bildungsroman, fiindu-i urmărit parcursul din clasa a xii-a şi până în pragul revoluţiei, când, la 29 de ani, destinul de femeie divorţată, cu un copil şi cu o homosexualitate asumată, i se frânge prematur. Cristina Nemeş este o nonconformistă de bibliotecă (şi, fireşte, filoloagă, profesoară de română printre secui), o mentală dornică de libertate (amicul Bela o consideră, îndreptăţit, „o idealistă fără credinţă“), inaderentă la spiritul vremurilor; detestă patetismul, elanurile emoţionale (fiind expertă în reprimarea lor), platitudinea şi ipocrizia (familială şi socială), găsind un spaţiu de protecţie şi de confort doar în lectură şi în scris (cu toate că, finalmente, va fi invadată şi aici). Încă din adolescenţă scrie pe ascuns un roman (clandestinitatea fiind marca distinctivă a oricărei activităţi cu sens şi cu acces la fiinţa profundă a personajelor) şi visează cu ochii deschişi „că trăia într-un alt timp, într-o altă ţară, în pielea unui poet hedonist care n-avea altă treabă decât să admire lumea şi să mediteze la viaţă şi la moarte“. Datele existenţei sale sunt, însă, cu totul altele, marcate de lipsuri, mutilări şi sincope, astfel încât ciocnirea cu realitatea determină o frângere brutală a speranţelor. Acestora li se adaugă un alt element contrariant, generator de turbulenţe: descoperirea propriei homosexualităţi, încă din timpul liceului, în urma unei prime experienţe avute cu Nana, prietena sa. Este, practic, şi singura experienţă de acest fel din roman descrisă verosimil şi pregnant; celelalte scene de intimitate dintre Cristina şi Nana sunt plate, lipsite de spectru, copleşite expresiv (şi numeric) de cuvinte grele privind bicisnicia bărbaţilor, ceea ce face ca portavocea feministă să emită adesea strident şi fals. De altfel, Cristina are, prin constituţie, o relaţie tensionată cu toţi şi cu toate, inclusiv cu propriul corp şi cu propria feminitate. Deşi nu are dubii asupra lesbianismului său, se căsătoreşte cu Radu (fratele Nanei), administrându-şi astfel, din naivitate, o doză consistentă de otravă. Fire plaisiristă, senzuală, Nana încearcă o altă soluţie, cea a dezinhibării duse până la promiscuitate. Infernul vâscos, administrat de regimul iubitului conducător, este dublat astfel de un infern mai mic, de coloratură personală, dar nu mai puţin tentacular. În timp ce Nana evadează din infernul cel mare fugind la Paris şi devenind Julie, Cristina rămâne, fizic, captivă regimului, căutând să dezvolte anticorpi prin scris. Multiplu discriminată (ca femeie – divorţată, cu un copil –, ca lesbiană, ca româncă printre maghiarii/ secuii majoritari în regiune), ea rezistă imploziei scriind: „nu va avea încotro, va scrie tot, pentru că, deşi vrea din toate puterile să uite, memoria ei se va revolta, n-o s-o lase în pace, o s-o chinuie noaptea şi o s-o arunce din nou aici, în prezentul ăsta…“.  Asta o face să-şi tureze memoria, să o alimenteze până la saturaţie („să ţină minte tot“), până când va da pe dinafară. Problema cu această memorie maximală este că se revarsă frecvent într-o scriitură aluvionară, care prea adună şi consemnează totul, asemenea camerei fixe dintr-un film românesc contemporan, înregistrând fapte de toată mâna, care prin simpla lor înmulţire nu se şi coagulează neapărat într-o viziune. Nu întotdeauna inventarul are şi forţă de sondare, iar Alina Nelega ştie/simte asta; vederea scenică nu acoperă şi imponderabilele sufleteşti, pentru care se vede nevoită să găsească alte soluţii epice. În acest scop, părăseşte observaţia realistă pentru a evada deplin în imaginativ, cum se întâmplă în cele trei poveşti (cu crocodila Dila, lebăda Ghighi şi lurlugeana), pe care i le lasă moştenire lui Ştefan (fiul născut în urma violului agentului de securitate Popa Traian, fiu cu care nu reuşeşte să lege o relaţie afectivă decât aşa, prin fantezii literare). Povestea vieţii ei este infinit mai bine spusă în aceste poveşti proaspete, ingenue, decât în cele peste trei sute de pagini ce se vor şi frescă, şi bildungsroman, şi portavoce feministă… Tot ele rezumă fericit şi cele trei părţi ale romanului, eliminând stridenţele create de prea multele lovituri de teatru, situaţii-limită, simetrii şi paralelisme. Eliberate de orice urmă de grotesc (altminteri, împovărător de-a lungul romanului), poveştile pentru Ştefan nu doar că împlinesc exemplar (şi ironic) visul ei de scriitoare, dar sunt epurate şi de acea ură mocnită, difuză, surdinizată, ce erodează destinul fiecărui personaj. Spre deosebire de iubire, ura „e reflexă, molipsitoare, dă dependenţă, dacă ai început, nu te mai poţi opri, îţi ocupă tot timpul. Dacă e să alegi, mai bine ura. Dragostea se uită, ura niciodată“. Cristina înţelege că ura „poate fi un joc colectiv“, ba chiar asta şi e – un joc acaparant, de care majoritatea nici nu sunt conştienţi, dar care îi consumă din interior, îi ia ostatici şi, finalmente, îi anihilează. Durerile atroce de stomac ale Cristinei sunt un simptom al acestei uri destructurante (fiind şi cauza morţii sale).

Dacă poveştile pentru Ştefan ating excelenţa regimului solar al scrisului Alinei Nelega,  Puiul este fragmentul exemplar al registrului întunecat. Studentă fiind, Cristina părăseşte (de foame) regatul bibliotecii pentru a se aşeza la coadă la pui, unde dă aprig din coate pentru a avansa, profitând „de tinereţea ei, de foamea ei, de trupul ei rezistent, de volumul cartonat cu care-şi croieşte drum, va mânca, azi va mânca“. Grotescul scenei este imediat echilibrat de dramatismul alteia – cea a violului; securistul Popa Traian dă buzna cu o cutie de ciocolată chinezească şi dispune de trupul ei după bunul plac. Imaginaţia se dovedeşte încă o dată salutară, căci tânăra „ca o pasăre deasupra mării (…) se înalţă şi se lasă peste el, călăreşte pe coama unui val uriaş, singură cu depărtarea verde-albastră“. Mult mai traumatizantă va fi a doua apariţie a agentului, când agresiunea nu mai este fizică, ci va viza „camera secretă“ (imaginaţia ei, prin distrugerea manuscrisului romanului). Acest al doilea viol „a făcut-o să dispară, i-a demonstrat că n-are cum să se ascundă, că nu era în siguranţă nicăieri. Şi atunci nu era liberă (…) Lupta cu popatraian din realitate putea fi câştigată în imaginaţie, dar, după ce el i-a violat imaginaţia, trebuie să se confrunte cu el în realitatea asta. În care trebuie să spună adevărul“. Violată, divorţată, izolată social şi familial, cu o sexualitate incriminată penal şi cu iubirea trădată, Cristina ajunge să se simtă „ca luna, departe de ea însăşi, moartă şi ea“, copleşită de vinovăţie din cauza lipsei oricărui sentiment matern faţă de Ştefan. Supravieţuieşte violului imaginaţiei doar un an, cât să-şi rescrie romanul şi să descopere că e liberă să privescă spre cer, ba chiar că cerul îi este accesibil şi că poate zbura…

Pe cât de aspru, de brutal este destinul Cristinei, pe atât de hieratic şi de transfigurat îi este finalul. Unul emoţionant, dar stângaci şi neconvingător. Între pasivitatea şi glacialitatea femeii abuzate şi repetat discriminate (căreia prea i se întâmplă totul, de la viol la supraveghere şi persecuţie politică, de la marginalizare la trădarea familiei şi a prietenilor) şi revelaţiile ei de scriitoare există o falie de-a lungul întregului roman, pe care finalul doar o accentuează. Zborul spre înalturi pare pur şi simplu nesustenabil după îndelungata captivitate în jocul colectiv al urii.