Iulian Boldea: Ficţiunea ca document uman

Pentru unii scriitori, cărţile nu sunt altceva decât chipuri, imagini sau măşti care ascund insidios şi revelează subtil ipostaze emblematice ale eului profund. Florina Ilis ilustrează o astfel de ipostază. Primele sale romane (Coborârea de pe cruce, Chemarea lui Matei şi Cruciada copiilor) se impun printr-un stil narativ ce îmbină libertatea dicţiunii, timbrul confesiv al personajelor şi meandrele fluxului evenimenţial. Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit şi Vieţile paralele continuă să se profileze pe fundalul corespondenţei ambigue dintre document şi ficţiune, prin echilibrul provocator al unei partituri epice ce se alimentează din energiile verosimilului, necesarului şi fanteziei. Referindu-se la cartea despre Eminescu, Vieţile paralele, Florina Ilis îşi asumă voluptatea scrisului, ataşamentul faţă de această plăcere şi bucurie de a înregistra în striaţiile semantice ale cuvântului metamorfozele sinelui şi ale lumii: „Scriind, însă, m-am ataşat în aşa măsură de subiect încât nu-mi doream să-i mai pun punct. Dacă a ieşit o carte atât de monumentală asta se datorează numai vocaţiei mele de a-mi prelungi la nesfârşit o plăcere care mă bucură cu adevărat şi fără de care nu aş putea să trăiesc, scrisul“. Este evidentă, de altfel, apetenţa prozatoarei pentru trecut, pentru rememorare, pentru tainele induse de evanescenţa clipelor. Oamenii, figurile şi scenele din trecut sunt resuscitate cu elan creator, Florina Ilis năzuind să confere lucrurilor „o nouă înfăţişare, cumva inefabilă şi, cu ajutorul cuvântului potrivit, adevărată, de neuitat“. Între adevăr, dificil de sesizat, cu alura sa de document, şi ficţiune se joacă destinul de prozator al Florinei Ilis, cu apelul său la arhive, cu figuraţia descrierilor abundente, detaliate, chiar dacă, de fiecare dată, latura depoziţională a epicului este completată de fervorile unei imaginaţii aflate în căutarea unui alt adevăr, ficţional.

În romanul Cartea numerilor (Iaşi: Polirom, 2018) e vorba tocmai de un astfel de recurs la adevăr şi la ideea de destin, dedus din sentimentul apartenenţei şi din spectacularul unei istorii alambicate. Cronică a două familii, cu generaţii suprapuse, Cartea numerilor este un continuu joc între trecut şi prezent. Începutul romanului, cu cadenţa lui solemnă, este revelator: „La început a fost tata. Tatăl meu, Ioachim. Dar, mai întâi de tatăl meu, a fost tatăl tatălui meu. Gherasim. Bunicul meu. […] Şi tot aşa mai departe până în ziua fericită dintâi“. Perspectiva narativă structurată „din punctul cel mai îndepărtat al viitorului“ face ca ordinea cronologic-obiectivă de la început (povestea de iubire dintre Ioachim şi Ana), să fie înlocuită apoi cu o perspectivă interiorizată, ce dă naştere acestei „vrăjite cântări“ care „face ca anii să se adune şirag, să se adune mărgele (ca în doine)“. Reconstituirea evenimentelor istorice – al doilea război mondial, traumele comunismului, dilemele postcomunismului, derularea fragmentelor de timp, scenografiile documentarului, toate se orientează în jurul unor destine individuale cu tăietură ontică precisă, nelipsite de o aură simbolică ce transcende avatarurile cotidianului. Cartea numerilor are ca punct de plecare aceeaşi nevoie imperioasă de a reconstitui cu aplomb narativ dimensiunile unui trecut ce se lasă anevoie captat de plasa memoriei, căutându-se „propriile noastre rădăcini pentru a supravieţui şi a transmite urmaşilor povestea trecutului“, căci pierderea ei pune în primejdie chiar viitorul. Memoria însăşi e percepută ca o „poveste prin care o comunitate poate fi ţinută împreună chiar şi în faţa nenorocirilor istoriei“, iar trecutul este „un text greu descifrabil căruia te străduieşti să-i dai un sens, să afli ce a vrut să spună autorul anonim, Timpul“. Mai există un aspect caracteristic prozei Florinei Ilis: jocul dintre aparenţă şi esenţă, aspectul de palimpsest al naraţiunii, care arată pe măsură ce ascunde, construcţia epică relevând subtila cunoaştere a lumii, a trecutului şi a propriilor mecanisme şi strategii ficţionale. Părinţi, bunici, străbunici îşi întreţes destinele în paginile cărţii, povestindu-şi simţul apartenenţei şi al genealogiilor, sentimentul zidirii şi succesiunea vârstelor şi a generaţiilor, în împrejurări vitrege ale unei istorii trăite şi rememorate cu acuitate. Conştiinţa de sine şi conştiinţa propriilor cuvinte, a naraţiunii şi a raţiunii sunt constante ale acestei cărţi în care luciditatea, imaginarul şi memoria se întrepătrund într-un desen arborescent. Numerile se transformă, astfel, în prezumţii ale adevărului, iar percepţiile vizuale focalizează când asupra unor detalii, aşteptate sau neaşteptate, când asupra unor scene revelatorii, cum este scena dansului Anei: „Apoi, totul se opri şi, când muzica încetă, mamei i se păru că braţele vânjoase ale vântului ce-o purtaseră până atunci în înălţimi uluitoare o abandonară brusc, făcând-o să aterizeze în mijlocul unui cuibar aglomerat, de a cărui larmă nu fusese conştientă pe timpul jocului. Puţin ameţită, ca la risipirea unei vrăji, se uită în jur, încercând parcă să înţeleagă unde se află“.

Se regăseşte în roman, prin nume, figuri, fapte, evenimente şi voci ale Istoriei, o lectură posibilă a unei lumi trecute, percepută prin lentilele memoriei, căci cartea numerilor înregistrează, ca în numerii biblici, un simbolic recensământ al neamurilor, efectuat din perspectiva prezentului, un recensământ recuperatoriu, alcătuit din plinuri şi goluri, în care documentul şi imaginarul coexistă, cum mărturiseşte chiar autoarea: „Dacă, din lipsă de documente scrise, date fiind împrejurările, voi imagina acolo unde informaţiile prea puţine nu-mi ajung, cititorul, îngăduitor, mă va ierta, fiindcă în cartea numelor, pentru ca numele să nu se topească în uitare, devenind asemeni crucilor înnegrite de timp, strâmbe şi mute, m-am străduit să iscodesc oamenii şi lucrurile, făcând din nimic şi câteva metafore mai mult şi, sporind cu toate câte le-am auzit şi le-am crezut, voi face ca şi puţinul despre neamul meu şi despre neamul nostru să nu se piardă şi să nu fie de pagubă celor ce vin“. Călătoria narativă a Florinei Ilis prin cele patru generaţii, pe parcursul a o sută de ani, e o călătorie în lumea fără de sfârşit a Istoriei şi a făptuirilor ei, dar e şi un apel necontenit la mit, la uneltele magice ale limbajului, cu rosturile şi deprinderile sale anamnetice, cu resursele sale morale şi referenţiale. Un fragment reprezentativ din roman are, cumva, rolul unei mise en abîme în care se oglindesc, cu freamătul lor simbolic, resorturile ascunse ale naraţiunii: „Să menţionez în treacăt tema tezei tânărului care să fie relaţia cu pământul a românilor din Transilvania de-a lungul celor patru perioade istorice mari: perioada de dinainte de Unire şi până la Reforma agrară, apoi perioada interbelică, perioada comunistă şi perioada de după 1989. În cele patru perioade istorice mari (…) se afirmă patru tipuri de generaţii de ţărani şi atitudini: e mai întâi generaţia luptătorilor, a celor din preajma Unirii, care au luptat şi au dobândit pământ, ca, de pildă, străbunicul Petre Barna, urmează apoi generaţia interbelică, a beneficiarilor, ca bunicul Gherasim, adică a celor ce au muncit, agonisind mereu şi sporind moştenirea taţilor, dar i-a prins războiul. Ar urma generaţia născută în timpul sau imediat după al Doilea Război, a celor care n-au primit nimic din moştenirea părinţilor, pe care i-aş numi generaţia dezrădăcinaţilor, din care face parte şi tatăl meu, Ioachim, şi pe care comuniştii i-au deposedat de avere şi, rupându-i de ideea posesiei pământului, i-au făcut ţărani cooperatori. În fine, e generaţia noastră, a celor care, după 1989, s-au trezit cu tot pământul în braţe, generaţia recuperatorilor. Sau cum să le spun?!“. Parafrazele, paralelismele, inserturile intertextuale, exerciţiile ludice şi accentele grave fac din acest roman o carte a genealogiei, posterităţii şi memoriei. Acceptare, revoltă, vină, răscumpărare şi mântuire – toate aceste stări ale fiinţei trasează arhitectura destinului românesc, sub cupola unor personaje ce îşi recuperează, prin rostire simbolică, propria genealogie, în care se intersectează atâtea destine individuale, încifrate în scriitura de tip palimpsest a Florinei Ilis, seducătoare şi aspră, savuroasă şi subtilă, pitorească şi catifelată.