CONVERSAȚII CU NICULAE GHERAN

„Trăim într-o țară în care,
până n-apuci să mori definitiv – nu pe furiș –,
nu-ți simte nimeni lipsa.
Niciodată ura nu a fost la ea acasă,
ca acum în România.“

Ca mai toți scriitorii de pe întinsul țării, mă bucur de fiecare dată de vizitarea Capitalei. Cu varii motive. cobor pe harta țării spre sud. Mai cu seamă cu prilejul marilor târguri de carte, când revăd o mare parte dintre confrați şi mă întâlnesc cu un hectar de scrieri, care mai de care mai acătării, încât, de le citești, te poți întreba suveran de unde începe și unde se sfârșește centrul și periferia literaturii române, dacă, într-adevăr, cum spune Slavici, “Soarele de la București răsare“. Între altele, profit de prilej să-l văd pe Niculae Gheran, cândva întâlnit curent pe malurile Someșului, până când, din motive economice, a fost eliminat de mai-marii județului Bistrița-Năsăud din funcția de muzeograf, pus să aleagă între calitatea de salariat  şi cea de pensionar (după ce se transferase, prin demisie, din postul de director al Editurii Institutului Cultural Român). Rețin dintr-un interviu anterior că fuge de talciocul unor târguri autohtone, cu multă lătrătură pe de-alături, dar nu pot uita că, în calitatea sa de secretar al Consiliului Editurilor şi Difuzării Cărții din csca* a avut parte, nu doar ca participant la organizarea unor asemenea manifestări, de multe întâlniri cu scriitorii la diverse manifestări publice, conferințe, expoziții sau conclavuri consacrate producției editoriale. Despre comerț nu discut, nu propun, deoarece pe vremea aceea comerțul era colectiv și nu puteai distinge ceva, nici aură să-i pui cuiva anume. (V.R.)

Virgil Rațiu: Care au fost primele întâlniri cu scriitorii și cărțile lor, expoziții și târguri de carte din țară și din străinătate?

Niculae Gheran: Prima întâlnire cu scriitori? Mă arunci în copilărie, în anii liceului, când profesorul de română, Dumitru Mazilu, ne ducea cu cârdul la Ateneul Român sau la asemenea sindrofii. Așa am apucat să vedem la față și s-auzim scriitori iluștri, poeți şi prozatori ca Minulescu şi Rebreanu, primul, actor desăvârşit în tonalitate şi gestică, celălalt, cu o falnică înfățişare, dar extrem de sobru, monoton, cum mi se părea, ascultat cu urechi crude. Sincer vorbind, la 13-14 ani nu ne încântau atari acțiuni, fiindcă ne furau din timpul liber, ş-aşa înghesuit de exerciții şi de pregătirea lecțiilor, în dauna jocurilor sportive şi de noroc, a evadării pe lacurile din jurul capitalei, la bălăceală şi pescuit, cu atât mai mult cu cât asemenea programări intrau în concurență cu repetițiile la cor, dirijat de Marcel Botez (creatorul Societății Corale „Cântarea României“) și, mai grav, cu pretenția popii Bucunovski, profesor de religie şi diriginte, de a merge duminica la biserica Precupeții Vechi, din preajma liceului Cantemir-Vodă, urmând ca preotul să-și pună parafa în carnetul individual al fiecăruia. N-aveam scăpare. Norocul nostru a fost că, fiind prea mulți, parohul ne-a cerut să vină în altar un singur elev cu toate carnetele colegilor, de unde ideea de a merge la biserică pe grupuri, prin tragere la sorți, pe cine cade măgăreața. Conferințele scriitorilor la care m-am referit nu erau urmate de discuții. De un asemenea dialog avuseseră parte studenții Facultății de Litere, în cadrul Seminarului de Literatură, inițiat de Dumitru Caracostea, al cărui model l-a inspirat azi pe Ion Bogdan Lefter, din acelaşi mediu universitar, să creeze „Cafeneaua literară“, cu o participare mai largă, din partea iubitorilor de literatură. Mai târziu, după 1944, prima întâlnire cu scriitorii – din multele organizate de sindicate la locul de muncă – a fost cu un autor de raftul 3, Ieronim Şerbu, al cărui micro-roman, „Scrisoare de dragoste“, se anunța promițător încă din titlu, într-o epocă în care iubirea părea monopolizată de Marele Stalin, de măreața urss, „bastion al păcii e“, de pcr, cu „Ana-Luca şi cu Dej, bagă frica în burgheji“ – dar olecuță şi în noi, nu de alta, dar cu morala proletară nu era de glumit, mai ales că nu se precizase baremul relațiilor intime, limitele minime şi maxime la care ni se permitea accesul la pomul Evei, cu mere interzise în rai, dar nu şi pe pământ. Ca’ câte să fie, ca’ câți bărbați, Partidul nu preciza, de altfel ca şi Patriarhia, până-n ziua de azi. Citisem romanul pe nerăsuflate, dar la urmă, nici s-adorm, nici să cad pe spate. Nu şi după ce l-am ascultat pe autor, care ne-a explicat cum a scris cartea, deşurubând-o mai abitir decât un ceasornicar, că drac de-ai fi fost nu puteai pune rotițele la loc. Am dat vina pe mine şi am recitit inutil capodopera. Apă de ploaie, Nae.

V.R.: Dar scriitori mai de seamă?

N.G.: Cine să-i fi chemat în plin proces de reeducare socialistă? Cu puține excepții, în afara celor de după gratii, trăiau de pe urma traducerilor, stilizând capodoperele clasicilor ruşi sau ai literaturii sovietice. Era vremea când noua generație de scriitori se afla în faşă. Şi, totuşi, eu am avut bafta să-i fi cunoscut mai de-aproape, când, în iarna lui 1953, am avut privilegiul de a participa la banchetul oferit de Editura Tineretului, ce împlinea 5 ani de existență, masă patronată, la centru, de însuşi autorul nemuritorului „Mitrea Cocor“, pe care îl port în minte în față cu un imens castron de salată, servindu-se cu cele cinci degete ale sale, din care cu cel mijlociu o îndesa, după modelul eroului îndrăgit. La aceeaşi masă, patronul din umbră al manifestării, Paul Cornea, pe atunci secretar al Uniunii Tineretului Muncitoresc, îl invitase şi pe „inoportunul“ Arghezi, aşezat stingher, ceva mai la margine, departe de Sadoveanu, fără ca vreunul din ei – unul pe cal, celălalt la pământ – să simtă nevoia să schimbe vreo vorbă…

V.R.: Şi, pardon, domnia ta ce căutai acolo?

N.G.: De căutat, nu căutam nimic, mai ales că mă făcusem şi de baftă, pentru că, servit cu salam de Sibiu, cum nu-l mai văzusem după „eliberarea noastră de sub jugul fascist“, uitasem cum se mănâncă, fiind extrem de dur, de n-o fi fost preparat înaintea declanşării celui de al Doilea Război Mondial. Căutând să evit folosirea directă a mâinilor, am apăsat atât de tare cu tacâmul farfuria cu aperitive, c-au zburat care-ncotro toate bunătățile, concentrând atenția celor din jur asupra nesimțitului. Aşa că de căutat aveam ce căuta, măcar ce zburase de pe farfurie. În rest, ce să caut? Eram dispecer la nou înființata Direcție Generală a Editurilor, Difuzării Cărții şi Presei de pe lângă Consiliul de Miniştri, în curs de calificare, după desființarea celor particulare, în timp ce directorul instituției, ce mă invitase la petrecere, fusese croitor, iar în guvern, mecanici, strungari, sudori, textiliste, sub nivelul său, atâta timp cât pe el îl dusese mintea să apropie de redacțiile sale pe un Arghezi sau Camil Petrescu. Cui îi lipseşte memoria de a-şi aminti „ce-a fost odată ca niciodată“, să fie sănătos! Tragic şi comic era că noua aristocrație a administrației politico-culturale, în cap cu Chişinevski şi Răutu, tăia şi spânzura, dar nu avea curajul să dea nas cu „Necuratul“. Când stăpânii lor se simțeau bine alături de unii scriitori ce se impuseseră la noi sau în afara țării prin valoare, sau printr-o întâmplare deosebită, lăsându-le uşa deschisă, aceşti creatori rămâneau intangibili.

V.R.: Ca de pildă!

N.G.: Eugen Jebeleanu! În anii interbelici, vizitând penitenciarele, scrisese despre viața celor de după gratii, amintind în trecere numele lui Ceauşescu: „un tânăr care râde ca prostul“. C-o fi râs de prost sau cu deşteptăciune vizionară, s-a uitat, dar faptul că i
s-a pomenit numele pentru prima oară în istoria gazetăriei nu, atestându-i-se şi prezența printre protestatarii antifascişti. Nu degeaba poetul şi-a îngăduit să-l dojenească, de față cu alți confrați. Ca de pildă, cum zici mata: Ceauşescu ştia pe dinafară numeroase poezii din lirica lui Bolintineanu şi Vasile Militaru, fără să uite să-i dea de exemplu pentru limpezimea verbului şi patriotismul lor. Jebeleanu, tot ascultându-l pomenind cum „Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel“ şi „A venit aseară mama, din sătucul de departe“, n-a mai suportat, la auzul ultimului vers:

– Mai lăsați-l în pace pe Vasile Militaru sau dați dispoziții să-l editeze, fiindcă a fost legionar!

– De când până când, Jebelene, ajunse Coşbuc legionar?

– Lăsați-l pe Coşbuc în Hordoul lui; eu mă refeream la Vasile Militaru. Interesați-vă.   De-atunci, mucles cu poetul preferat.

V.R.: Vorbeați şi de alții!

N.G.: Dar m-ai întrerupt. Dintre tineri, cel mai răzvrătit avea să devină cu timpul Petru Dumitriu. Suferise enorm după ’44 – tatăl, fost colonel, arestat; sora dată afară din facultate, din pricina părintelui aflat în puşcărie; mama, fără serviciu; el, cu studii întrerupte la München, după o bursă Humboldt – ca acum să nu-i vină rândul s-aibă un dispreț suveran față de noul regim şi de marii culturnici. Dotat cu har artistic, se afirmase în ochii stăpânirii cu mult peste liota „realist-socialistă“. Desigur, moralmente, rămânea compromis în eternitate cu „Drum fără pulbere“ (fără a-i exclude cinic rostul machiavelic de primă evadare din-tr-un mediu ostil). Apariția „Cronicii de familie“, cu plata concomitentă a celei de-a doua ediții, roman balzacian de mâna întâi, îi sfințise locul. Nu mi-e ruşine să spun că mi-era drag, lucru pe care l-a simțit şi el de la prima întrevedere. De unde toți colegii îmi plângeau de milă, ştiind cât de refractar era față de şefii noştri, ajunsesem să ne înțelegem perfect, de când fusesem delegat ca dispecer al Direcției generale, după cum pe redactorii săi şefi, Al. Balaci, M. Şora şi Ilca Melinescu, îi lăsa în banii lor. Nu citea nimic, iar la editură venea dimineața doar două ore, după care pleca zilnic la partida de tenis cu I.G. Maurer (la început, ministru de externe, apoi preşedinte al Marii Adunări Naționale). La editură, presante erau problemele materiale, adesea insurmontabile, mai ales că, precum Casandra, aveam misia de a-i aduce veşti proaste, reacții la eternele economii bugetare la cultură, cu reduceri de plan la hârtie şi fond nescriptic. Mergeam la el cu jalba-n proțap, însoțit de Ben Marian, directorul tehnic al editurii.

– Gheran, lasă prostiile astea! Cu cine să vorbesc şi ce să-i cer?

Ne obişnuiserăm cu întrebările şi, împreună cu Marian, veneam cu lecția învățată:

– Pentru hârtie cu Florescu, ministrul Industriei chimice, să suplimenteze cu atâtea tone; pentru bani, cu Zeiger, ministrul la Muncă şi Salarii (n.b – de-i voi fi scris corect numele), să suplimenteze cu atâția marafeți.

După care-şi suna secretara să-i facă legătura cu împricinații, noi asistând la discuții extrem de lapidare:

– Ce faceți, tovarăşe Florescu, vă credeam prieten! V-apucarăți să-mi desființați editura?… Păi mi-au redus hârtia cu un sfert şi-mi puneți scriitorii în cap… Nu ştiu pe sorturi… Bine! Aşa să fie… Îți mulțumesc!… Cum ziseşi că-l cheamă p-ăsta? Alexandru?… Bine, v-o trimit cu autograf. Idem cu Zeiger. Vorbea politicos, dar totdeauna călare, uneori uşor zeflemitor: „Dacă-i greu, să-l rog pe tovarăşul Chivu să v-ajute?“

Scurt: ras, tuns şi frezat, fie numele Domnului binecuvântat!

Modificările guvernamentale nu se făceau direct, pe numele editurii, ci prin suplimentarea cotelor alocate departamentului nostru din Ministerul Învățământului şi Culturii, pe scurtătură: Florescu/Zeiger-Alexandru (secretar general la Cultură)-Koffler (şef serviciu muncă şi salarii et comp.)-Ben Marian (director tehnic), toți evrei – o spun fără nicio tentă şovină – extrem de toleranți, cunoscuți bine de mine din lumea negustorească a Oborului natal. Spre mirarea mea, Petru – ca şi Constantin Prisnea, secundul Constanței Crăciun, român sadea, care făcuse primarele la „şuler“, fiind pe aceeaşi stradă cu ei – se descurca bine în idiş, poate unde era un dialect al limbii germane, pe care o ştia perfect. „Ce ți-a zis?“ – l-am întrebat pe Marian, când i-a răspuns pe evreieşte de ce vrea să primească şi banii pe ediția a doua din „Cronică de familie“, când prima nu era încă livrată în librării! „Afacerile sunt afaceri!“ (Dacă de-atunci n-avea în gând să sară „pârleazul“). Replică reținută perfect de mine; în rest, nefiind reportofon, am încercat să păstrez cât mai fidel tonalitatea discuțiilor de atunci, în esență aceeaşi. Pe Chivu Stoica, prim-ministru, îl agățase în interes „literar“. După „Cronică de familie“, se apucase să scrie „Biografii contemporane“, o carte pe care a şi terminat-o, fiind convins că se găseşte în arhiva Securității sau rătăcită pe undeva, aşteptând la rându-i să vadă „luminița de la capătul tunelului“. Pentru documentare, a simțit nevoia să poarte o discuție şi cu el, ca unul dintre fruntaşii grevei de la Grivița. Nimic mai încântător pentru Chivu să figureze ipotetic ca prototip între eroii noii cărți. Cu acel prilej, ca din întâmplare, l-a întrebat dacă e nepotrivit să cumpere o maşină din cele scoase la vânzare de Ambasada Americană, făcând haz că la lungimea de doi metri nu intră într-un Moskvici. I s-a promis pe loc o maşină ca lumea, numai că aceasta avea să intre în custodia editurii, aşa că a revenit cu un telefon:

– Tovarăşe Chivu. Vă mulțumesc pentru maşină, dar m-ați înțeles greşit! Eu v-am întrebat dacă deranjez cumva acceptând oferta avantajoasă de a achiziționa o maşină de la ambasadă, nu pe gratis din garajul dumneavoastră, fiindcă nu vreau să-mi iasă vorba că nevastă-mea face piața sau merge la coafor cu maşina editurii.

Şi zis şi făcut: cât ai zice peşte, i s-a transferat minunăția de Ford în folosință personală, cumpărată la un preț derizoriu. Călca orice restricție. Ca şi în cazul evacuării vecinului de apartament – contra unei filodorme babane –, ca să-şi lărgească spațiul domiciliar, de lângă intrarea centrală în Parcul Cişmigiului.

Nimeni nu-l refuza, iar dulăii de pe margini, pe cât de mari, îl ştiau de frică.

Cu Petru Dumitriu alături, mă aflam în altă lume. Trăieşte Şora şi poate confirma. Am divagat de la întrebare, dar trebuia să explic în ce împrejurări şi, mai ales, cum am ajuns să mă aflu în apropierea unor înalți generali ai literaturii române, în 1956, biet soldat neinstruit, consemnat ca atare şi în livretul militar. Dispecer pe lângă espla, primesc de la Direcția Generală dispoziția de a se forma un consiliu redacțional. Nu pot corela în timp unele fapte, dar mi-amintesc exact că Petru se certase urât cu Beniuc, staroste la Uniunea Scriitorilor, unde, ca prozator, fusese ales în biroul de conducere. Chemat la ordine pentru ce face şi desface la editură – unde, de fapt, activitatea o coordonau cei trei redactori-şefi ai săi, putând să-i invoce bune sau rele –, tânărul răzvrătit a socotit că-i mai bine să demisioneze din usr. Furios că-l ignoră şi că-l scapă de sub control, Beniuc l-a somat, ca nemembru al Uniunii şi asociațiilor adiacente, să restituie suma de vreo 50-60 de mii, pe care o datora Fondului Literar – ca mai toți membrii, sume ce variau, scăzând şi crescând precum cotele apelor Dunării, de la Turnu Severin, la Sulina, în funcție de încasările sau lipsa drepturilor de autor.

Calm şi fără ezitări, Petru s-a supus cererii fără discuții şi a venit la editură cu un „diplomat“, cu 5 sau 6 pachete de-o sută şi i-a pus pe Chemendia şi pe Grigore, şoferii noştri, să umble pe la alimentare, măcelării, farmacii, în piață, la zarzavagii să schimbe hârtiile de-o sută în bancnote de 5, 10 lei, dacă se poate şi de 3 sau 1 leu, după care Mioara Georgescu, secretara lui – mătăhăloasă cât doi Beniuci – să plece cu desaga la Uniune. Acolo, fiind cunoscută de toți, să intre la Pitic în cabinet, lăsându-i papornița pe birou, refuzând s-o predea la casierie, scurtând discuția:

– A zis domnu’ Petru că nu-i nevoie să asist la numărare că dânsul i-a socotit o noapte întreagă şi are încredere numai în dumneavoastră, nu şi în alții. Şi mi-a mai zis să mă-ntorc repede la editură, c-are nevoie de nişte dosare, să nu-l las s-aştepte.

Ş-acum, între ciocan şi nicovală, du-te băiete – abia debutant în „Tânărul scriitor“ – să-i spui să-şi facă un consiliu redacțional. N-aveam încotro, mai ales că toată povestea era şi comică. Aşa că, „à la guerre, comme à la Gheran“. Era imposibil să nu mă înțeleg cu el, că în toate răzvrătirile sale era şi logică. În rest, ce-o fi mamei, i-o fi şi lui papa. Corect, i-am transmis ce mi s-a ordonat, fără să adaug vreun cuvânt. A tăcut, s-a gândit, după care mi-a replicat:

– Asta-i mâna Piticului (=Beniuc)!

– Da şi nu. Că indicația nu vizează doar espla, ci şi editurile tehnico-ştiințifice, plus cele departamentale. Consilieri, unul şi unul. La Editura Medicală, somități: dr. Lupu, Burghele, Arsene ejusdem farinae, plus doi-trei tineri.

– Numai că ăştia lucrează, sunt conducători de şcoală. Eu pe cine să selectez din prima ligă? Pe Porcălniceanu (=Crohmălniceanu)? Pe Paul, fie şi Georgescu – cum îi zice conu Zaharia? Pe Vitner? Pe ordonanțele de la catedră – toți stanțați după chipul şi asemănarea lui, după alungarea lui Călinescu? Nu, băiete, ăştia există în literatură fără să fie. Nu merită băgați în consiliu, ci în altă parte. Nu, Gherane! Indiferent de cât le duce capul de gâscă, țara asta are  oameni ce merită să fie ascultați, de la care avem ce învăța. În consecință, îi voi numi pe Tudor Vianu, Perpessicius, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Ion Marin Sadoveanu, Philippide, pe Zaharia Stancu şi alții ca ei…

– S-ar cuveni şi 2-3 tineri.

– Şi noi ce suntem? Eu am 30 de ani, iar tu vreo 24-25.

– Fugi, dom’le, d-aici! Dumneata eşti Petru Dumitriu, o instituție, pe când eu îs nimeni în literatură, c-o singură schiță satirică, apărută anul ăsta, ş-aia criticată că nu-i tipică vremii noastre, pe linia tovarăşului Malencov.

– Dar eşti reprezentantul forului tutelar şi măcar am siguranța că, având umor, scos la raport, nu vei fi niciodată de partea idioților.

– Eu zic că-i mai bine să numiți pe unul din şefii ierarhici…

– Eşti naiv. Unul nu va pune piciorul aici, că, în pofida delirului lor de grandoare, au în sinea lor un grav complex de inferioritate, paradoxal, ştiu ce le lipseşte. Tu eşti măcar un bun cititor (avusesem cu el de curând o lungă discuție despre opera lui Balzac, plecând de la „Cronica“ lui). Te asigur că ai citit mai mult decât ei la un loc.

– Nu-i şi cazul Constanței Crăciun, al lui Constantin Prisnea şi Paul Cornea – dintre conducători – ori colegi de-ai mei, oameni de carte.

– Las-o pe Constanța în pace, cu drama ei, picată ca musca-n lapte în mişcarea ilegaliştilor, pe Prisnea – inteligent, cu umor şi cinic – sau Cornea, cu personalitate şi versatil. Dar, ştii ceva? Nimeni nu-i împiedică să vină incognito la şedințele de Consiliu. Ca la armată: au grade superioare în ierarhia editorială, le salutăm prezența, îi ascultăm ce au de zis şi-i luăm la întrebări, că la astea ne pricepem şi noi. D-asta nici nu vin.

V.R.: Şi dumneata te-ai descurcat? Adunați în conclave, cum ți s-au părut, ce reții mai deosebit din contactele avute cu ei?

N.G.: Mai bine m-ai fi întrebat dacă azi, de-ar trăi toți cei amintiți şi aş fi trimis de Ministerul Inculturii, cu mintea de-acum, aş accepta o atare dispoziție! Ei bine, crede-mă că aş avea bunul-simț să refuz. De ce, de nece, nu-i timp să lungim discuția. Trăim deocamdată într-o țară în care, până n-apuci să mori definitiv – nu pe furiş –, nu-ți simte nimeni lipsa. Niciodată ura n-a fost la ea acasă, ca acum în România. Ş-apoi, cine ține balanța valorilor? La drept vorbind, nici atunci nu exista un cântar drept, atâta timp cât goarna lui Petru Dumitriu chema la armată ofițeri trecuți în rezervă. Or, în bordelul administrativ al „literaților“ oficiali de-atunci, o fecioară rătăcită printre veteranii literaturii române nu deranja pe nimeni. La început, bunul-simț m-a salvat, ascultând şi luând note despre nemulțumiri pe care ştiam că le pot rezolva singur, pe urmă intervenind la cei cărora, din mândrie sau din jenă, nu li se adresau. Aveam grijă să le reeditez unele cărți mai vechi sau mai noi, folosindu-mă de caietele de stoc din rețeaua de librării, să le urmăresc manuscrisele în redacție şi în tipografii – nu doar pentru cărțile în curs de apariție la espla, ci şi de la alte edituri – să-i informez de tarife şi programarea plăților, dar, mai ales, să fac ceva pentru colegi de-ai lor, căzuți în dizgrație sau uitați pe nedrept, ca Tudor Măinescu, Mihai Drumeş, Petru Manoliu ş.a. M-au răsplătit cu încredere, cu dedicații pe cărți. Dintre ei, cu Stancu aveam să întrețin cele mai bune relații, de când, ca director general al teatrelor, îmi acordase acces la loja sa, oricând şi cu oricine. De-o găseam vreodată ocupată, nicio problemă, umbla disperat şeful de sală să mă plaseze cât mai bine. Ridicat în grad, ca secretar al Consiliului Editurii şi Difuzării Cărții, iar dânsul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, ne-am înțeles direct, peste toți şi toate. Drept e că, simțindu-mă dator, am încălțat toți desculții de la oraş şi sate cu toate cărțile lui, minus „Oameni cu joben“, roman scandalos de debut, gen Pitigrilli, de care nu-i plăcea să-şi amintească, dar de succes comercial.

V.R.:  Ar mai fi multe de discutat, că plecarăm de la Târgul de cărți „Gaudeamus“ şi n-am ajuns la cele vechi de la Dalles, Frankfurt sau Leipzig.

N.G.: Drum lung, prietene Rationes – în timpul liber zis şi Alfonso –, iar ața de pe mosor abia ajunge să cos unul sau doi nasturi.

V.R.: Nu-i bai. Mai există şi fermoare, să înconjurăm lumea-n lung şi-n lat cu ele.

N.G.: Numai că – vorba lui Fulga: „e noapte şi e frig, seniori“, nu toți au norocul poetului Virgil Teodorescu – şi el preşedinte la Uniunea Scriitorilor, care, înainte de a pleca Dincolo, a câştigat o maşină la Loz în plic. Pentru el derutant, nu şi pentru mine, care am carnet de conducere.

Interviu de Virgil Rațiu

Fragment dintr-o carte de interviuri și mărturisiri, în curs de apariție. Prima parte a dialogului a fost publicată în revista Pro Saeculum nr. 1-2/2019