OLGA ȘTEFAN

ultima iarnă

celebrezi cu tot fastul

începutul de an în care urmează să mori.

beteala e veche şi nu scânteiază, un ştreang,

cristalele, mai grele decât era elegant să fie,

(şi totuşi,

ce daruri de nuntă: ca pentru regi!)

rămân pline

până spre dimineață.

aceste gesturi calculate

de om care a făcut mereu

cu măsuri mediocre

tot ce trebuia să facă:

de la mici invenții

în întreprinderea care l-a pensionat cu onoruri

până la familia de alienați în care este

cu aproximație

iubit,

se vor topi în aerul dens

al iernii fără zăpadă.

artificiile au fost numai fum,

prin sărbătoare, şi

viața, abia un scâncet.

celălalt va avea grijă de tine conştiincios,

dar fără tandrețe

şi fără speranță.

la fel de intens

ca un țipăt

într-o încăpere izolată fonic,

gândul simultan la copilul de 2 kilograme

şi la copilul de 90, boț de bumbac

şi carne care se strică,

la fiica lui plângând în baia unor străini,

pun la adăpost

de curent

şi de teamă

trupul de minimă

folosință,

tristețea de casă

din care se pleacă duminică seara şi-n care

nu vor mai intra niciodată

copii.