GEORGE PRECUP

Zăpada roșie

Iubirea luminează o singură dată.

Zonele inimii,

interstițiile?

Culoarea din fructe ai sorbit cum platina nopții,

asprime’ai topit.

Tocul unde se’adună rabdarea.

Mâinile au uitat să mai râdă.

Tot mai fragede cartilagiile, țevile mici,

schelăria de om.

Șireturi adânci și arsenicul pufos.

Durerea,

pânzele de păianjen, inducțiile.

Plutoniul secret.

O, Santa simplicitas,

să fie împăiate hotarele sufletului?

Grâu al memoriei, nu are borne Iubirea.

Arriva!

Arriva!

Tot ce’ai atins de ea s’a umplut.

Ai înrăma’o cu cer.

Clipa mentei când se sfărâmă și pierde mirosul.

O!

Ce’ai atins, mai departe atinge!

Eclipse au trecut și s’a uscat mărul mușcat

catifeaua dintre buze și el.

S’a lăsat grea poezia de’ai dat înafară.

Lumina din mure ai văzut,

sete de șoim săgetat ai aflat.

Ochi de copil.

Gramatici secrete şi arpegiile sacre subțiind pulsul tău.

Întregul începi să înțelegi.

Imperceptibila țesătură, haosul dintre unghiuri,

iubirea adunată în noduri.

Untul timpului cineva’l pune pe trup

te mănâncă și cu tine se umple,

te scuipă.

Ființa răpește.

No name.

No.

Abia de atingi lucrurile.

I’ai scrie pe umeri.

Sorbi sarea luminii, sudoarea ei simți,

Cum din îndrăgostiți, ies aburi din tine.

Biruite potecile.

Trece leopardul de noapte și creastă’n simțuri se face.

Aerul tot mai răstit.

Zapadă roșie ți’e inima.

Arriva!

Arriva!

Ce mișcă în cer și poezia o mișcă.

Cititorule, tu?

Amor meus, pondus meum;

Illo feror, quaduque feror. 

(fragment)