MARTA PETREU: EMINESCU ŞI NIETZSCHE

Înainte de-a se pierde în tenebrele bolii psihice, Eminescu, pe lîngă o nervozitate aparte și un „orgoliu crescut“, a avut cel puțin încă două simptome semnificative: întîi, în 23 iunie 1883, a declarat de față cu martori că „vrea să se călugărească“ dar să rămînă în București; apoi, în seara zilei fatale de 28 iunie 1883 – ziua cînd boala a izbucnit în el cu o asemenea forță, încît gazda lui, doamna Slavici, a fost nevoită să-i ceară lui Maiorescu ajutor la 6 dimineața – în drum spre sanatoriul Șuțu, a binecuvîntat oamenii cu care s-a întîlnit, concret, pe doamna Maiorescu și pe un vizitator al lui Maiorescu: „Pe la 10 seara, a venit Eminescu cu o trăsură la mine, a binecuvîntat-o pe soția mea cu o privire fixă și pe Ilie Nicolescu, care tocmai pleca, îmbrățișîndu-mă și apoi tremurînd“, nota Maiorescu în jurnalul său.

Poetul era cunoscut prin exterioritatea lui față de creștinism. În superba sa carte despre poezia lui Eminescu, Negoițescu observă că nici măcar îngerii și stelele din versurile poetului nu stau sub semnul doctrinei lui Cristos și că în universul eminescian Demiurgos – cel din versul leit-motivic pentru cartea sa: „De plînge Demiurgos doar el aude plînsu-și“ – este divinitatea; Demiurgos, iar nu Dumnezeul creștin. După cum sugerează Negoițescu, universul divin la care se referă poetul este, mereu, fie cel anterior creștinismului, fie acela exterior creștinismului. De altfel, indiferența lui Eminescu față de creștinism a fost observată încă de contemporanii săi, de Panu, de pildă, care îl socotea budist. La fel ca Blaga mai tîrziu, Eminescu a fost un autor spiritualist, dar nu creștin. Or, acum se comportă ca și cum boala ar fi spart coaja refulării religiei creștine, iar prin porțile larg deschise ale inconștientului ar fi țîșnit la suprafață esența numinoasă de tip creștin și, în plus, dorul de asceză, de purificare (dorința de-a se face călugăr).

Martorul sceptic al binecuvîntărilor creștinești pe care le-a împărțit Eminescu a fost Maiorescu. Criticul se aștepta de ceva vreme ca poetul să înnebunească: „După impresia mea, început de nebunie la Eminescu“, nota el în jurnalul său în 30 mai/ 11 iunie 1883, după ce-l avusese pe poet oaspete la prînz. Iar în seara de 28 iunie 1883, Maiorescu a consemnat și o altă reacție a poetului: „I-am arătat pe Hermes și pe Venus din Milo, la care a spus cu o privire extaziată: «Lasă, că va reînvia arta antică.»“. Adică, Eminescu în secunda asta binecuvînta creștinește, în secunda următoare, stîrnit de obiectele de artă din casa Maiorescu, prevestea reînvierea artei antice: e ca și cum el, în mintea și sufletul lui, ar fi pendulat între creștinism și pagînismul antic, ba chiar ar fi fost sediul unei bătălii între creștinism și lumea vechilor greci.

Dacă nu se află în conștient, Dumnezeu se află în inconștientul omului, diagnostica Jung. Iar de-acolo poate reveni (întoarcerea refulatului) în forță, așa cum s-a întîmplat în cazul, dramatic, al îmbolnăvirii lui Nietzsche.

Mecanica alienării lui Nietzsche pare a fi fost următoarea: în Antichristul (1888), filosoful scrie, cu referire precisă la Isus, că „a existat numai un creștin, iar el a murit pe cruce“. Spre sfîrșitul aceluiași an, începînd din noiembrie 1888 și pînă în ianuarie 1889, cînd alunecă cu totul în boală, filosoful s-a aflat într-o stare de vădită tulburare, semnîndu-și scrisorile cu formule ca: Imoralistul, Antichristul, Phoenixul, apoi din nou și din ce în ce mai frecvent Antichristul, Nietzsche Cezar, Nietzsche Dionysos, Dionysos, Crucificatul. La 3 ianuarie 1889, i s-a adresat Cosimei Wagner cu următoarea scrisoare: „Am fost Buddha printre indieni, Dionysos în Grecia – Alexandru și Cezar sînt reîncarnările mele, chiar și poetul Shakespeare, Lordul Bacon. În sfîrșit, am mai fost Voltaire și Napoleon, poate de-asemenea Richard Wagner… Dar de data asta vin ca Dionysos învingătorul […]. De asemenea, am fost atîrnat pe cruce…“. Scrisorile din 3 și 4 ianuarie 1889, 18 la număr, adresate și cunoscuților și necunoscuților (una este către „Umberto I, regele Italiei“), sînt semnate fie Crucificatul, fie Dionysos – semn că în adîncul sufletului și minții lui, cele două identități religioase și cele două religii se înfruntau într-o teribilă bătălie, cîștigată, pe rînd dar numai pentru cîte o clipă, ba de anticul Dionysos, întrupare a iraționalității și-a bucuriei de-a trăi, ba de Isus, întrupare a creștinismului ascetic, religie pe care Nietzsche a acuzat-o că ucide bucuria de a trăi; o bătălie care a sfîrșit prin a sfărîma cu totul arena unde s-a desfășurat, adică sufletul și mintea lui Nietzsche.

Tulburător paralelism al simptomatologiei celor doi autori geniali, Eminescu (în 1883) și Nietzsche (în 1889), amîndoi abstrași din spiritualitatea creștină și străini ei atîta vreme cît au fost sănătoși! Cînd însă boala îi copleșește, ei se reîntorc – deși nu fără împotrivire și fără un ultim semn de admirație și apartenență la frumoasa lume a Antichității – la religia lor „natală“, creștinismul. Religie care, la acea dată – e vorba despre ultimele două decenii ale secolului al xix-lea – mai era, deși în criză, o credință vie.