RADU-ILARION MUNTEANU: LANSĂRI

Cinemateca Română a găzduit vineri 15 februarie un eveniment deja specific: proiecția unul film românesc, am putea zice de colecție – Ilustrate cu flori de câmp, sc. r. Andrei Blaier, 1975 – precedată de lansarea cărții Amintiri din epoca ecranului de argint, coautori Ioan Pavel Azap, Doru Pop, Editura ucin, 2019.

Mihai Fulger, directorul Cinematecii Eforie, gazdă discretă, a jucat, firesc, rolul comperului evenimentului. Primul vorbitor, pitorescul critic şi profesor Laurențiu Damian, preşedintele ucin. Care a relatat cum, cu prilejul unei vizite la cineaştii georgieni (pe care criticul continuă să-i numească gruzini), în anii ’80, fusese uimit de condiția stranie a acestor creatori. Bine salarizați şi aproape deloc difuzați. Cu acea ocazie, avusese prilejul de a discuta cu Tenghiz Abuladze. Acuma, de istoria scoaterii de sub obroc a capodoperei sale,  Căința, pe linia Şevarnadze – Gorbaciov, ştiam.

Criticul Dana Duma, director al revistei trimestriale Film, editată de ucin şi al revistei CloseUP, editată de unatc, a ținut o alocuțiune, apoi criticul Ioan Pavel Azap şi-a prezentat telegrafic cartea.

Sintagma ecranul de argint are mai multe trimiteri. N-o să le înşir. Negativul clasic, foto şi film, acum depăşit, funcționa pe bază de o sare de argint. De regulă nitrat (azotat). Substanță fotosensibilă. Metalul era redus sub influența luminii, iar forma coloidală fiind neagră, densitatea opacității măsura exact intensitatea luminii. Pe pagina tehnică scrie: Carte editată cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei.

Contribuția conferențiarului Doru Aurel Pop constă într-un amplu studiu introductiv intitulat Mecanismele socialismului de stat şi efectele cinemarxismului asupra filmului românesc. Oportun în sine, dar mai ales cu rolul de a plasa conținutul de facto al cărții, o anchetă minuțioasă în mediul criticilor de film (printre care s-au infiltrat şi câțiva scriitori), într-un context cât mai amănunțit de epocă. Şi, desigur, de temă. Dublul rol al acestui elaborat text îl face de-a dreptul interesant, pentru specialişti, pentru outsideri de graniță şi pentru poporul cinefil. O analiză pe text ar fi inoportună într-o cronichetă de carte. În locul oricăror considerente de lectură, merită citate câteva titluri de capitole ale studiului. De ce? Păi, pentru humorul lor. Care colorează un text cu nuanță academică, fără a luneca deloc în plictis: Mai bine marxism decât comunism, mai bine socialism decât stalinism – o perifrază transparentă a celebrului cântec al regretatului Cristi Pațurcă. Adio Stalin, trăiască socialismul cu față amuzantă! Şi în westernul din Est oamenii se împuşcă, nu-i aşa?! – altă perifrază la fel de transparentă. Şi, în fine, cumva în chip de concluzie, Filme anti-comuniste în comunism?

Cartea e, cum spuneam, o anchetă. 14 întrebări la care au participat, afară de autor, 37 repondenți. 23 critici de film, dintre care 3 şi scriitori (inclusiv autorul), iar unul şi artist plastic, 11 scriitori, 3 critici literari. Plus un teolog şi etnolog. Fost director la Muzeul  Țăranului Român. Între culegerea datelor şi apariția cărții, un critic de film din vechea generație a plecat puțin.

Am avut unele rezerve față de formularea întrebărilor. Unele, dacă nu tocmai redundante, cu diferențe de nuanță care ar fi putut da o impresie de şcolăresc. De altfel, numărul răspunsurilor de genul am mai răspuns la întrebarea asta nu e tocmai neglijabil. Dar am înțeles rostul formulării, iar acum, la relectură, impresia s-a confirmat. Începând etalarea răspunsurilor cu sine însuşi, autorul a dezvoltat nuanțele, răspunsurile sale fiind perfect adaptate respectivelor întrebări. Astfel autorul însuşi acoperă în cea mai completă – şi nuanțată – măsură tematica anchetei.

Selectarea repondenților a aparținut, prin definiție, autorului. Acesta a acoperit o arie cât mai largă din cât mai multe puncte de vedere. De altfel, Alexandru Jurcan, notificat ca scriitor, deține rubrica de cinema la cel puțin o revistă culturală. Unde contribuie şi la cea de teatru. Iar la Cristian Tudor Popescu, mai întâi scriitor SciFi şi traducător – din polonă –, apoi, din ’90, jurnalist, pasiunea pentru cinema s-a dezvoltat până la nivelul doctoratului. Tematica anchetei nu presupune neapărat ca scriitorul repondent să fie neapărat cinefil. Filmele româneşti postbelice, până în ’89, fac parte din achiziția culturală curentă a publicului avut în vedere. Chiar dintre criticii de cinema, unii, demult profesionalizați, au venit din zona litere-filosofie, dar şi din cea tehnică (CTP e inginer automatician). Încât filmologii pur sânge nu formează, de fapt, grupul majoritar.

Ideea cea mai frecventă, întâlnită în diferite forme, e cel puțin discutarea, pe alocuri contestarea terminologiei folosite. Ce-i aia film comunist? Ce-i aia epocă comunistă? Iar raportarea unui număr de repondenți la formalismul anchetei e mereu argumentată rezonabil. Am întâlnit şi răspunsuri care acceptă terminologia ca o convenție şi îşi pliază răspunsurile pe convenția propusă.

Sedimentând opiniile repondenților, ideea generală ar fi ineficiența educației comuniste programatice prin film. Dar şi inconsistența unei rezistențe reale. Câțiva repondenți observă, pe bună dreptate, că românii n-au avut un scriitor precum Václav Havel, nici un cineast precum Andrzej Wajda. Constatarea e adevărată, dar banală. Această realitate, nonexistența în România a unor personaje de anvergura celor două, merită o analiză în sine. Care excede larg aria unei cronichete la urma urmei de întâmpinare. Oricum, această lipsă e un simptom definitoriu pentru intelectualitatea română (şi nu doar aceasta). Dar nimeni n-a observat o altă lipsă la fel de esențială. Românii n-au avut nici un dr. Goebbels. Mihnea Gheorghiu (implicat marginal şi în film şi indirect prin fiica Dsale) a fost ideolog, nu propagandist. Şi unul ex cathedra, un intelectual de cabinet, nu de tribună. Popescu-Dumnezeu la fel. Bref, funcția socială educativ-propagandistică a cinematografiei, concepută de puterea mai degrabă de partid decât comunistă a fost exercitată aproape în dorul lelii. Iar rezistența naturală la exercitarea acestei funcții esențiale pentru un regim totalitar a fost pe măsură. Aceste concluzii nu rezultă direct din ancheta lui Azap, dar sunt la îndemâna cititorului aplecat spre generalizări, spre decantări.

Cât priveşte selecția filmelor (întrebarea 1), cel puțin 3 sunt prezente aproape în toate cele 38 de opțiuni: Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1970, sc. Horia Pătraşcu, după propria nuvelă omonimă), Pădurea spânzuraților (Liviu Ciulei, 1965, sc. Titus Popovici, după romanul omonim al lui Liviu Rebreanu), La moara cu noroc (Victor Iliu, 1957, sc. Titus Popovici, după nuvela omonimă a lui Ion Slavici). N-am tabelat suma opțiunilor, dar, prin simplă impresie, aceasta include cele 7 capodopere ale cinematografului românesc, cărora Ioan Pavel Azap le dedică o carte (lansată tot la Cinemateca Eforie). Idem selecția de elită căreia criticul Călin Stănculescu îi dedică altă carte. Analiza comparativă a acestor două cărți se poate găsi la http://oldrimsix.info/lecturi-comparate-2/ şi e încorporată în volumul Lecturaria (Editura Neuma, Cluj, 2017). Rostul acestor citări nu e altul decât de a sublinia că în epoca asupra căreia îşi focalizează criticul Azap atenția, ca cercetător, s-au produs câteva filme nu doar de valoare incontestabilă, ci mai ales de recunoaştere foarte largă. O anume excepție interpretativă aparține profesorului Doru Pop, inserată în chiar studiul introductiv. Distinsul filmolog consideră filmul ca anti Dej, mergând până acolo unde consideră personajul procurorului ca reprezentându-l pe fostul lider comunist. Anti Dej însemna automat în epocă pro Ceauşescu. În rest, diversitatea receptivă se manifestă natural.

Una peste alta, o lucrare pe care o pot aprecia ca cea mai consistentă din cele 5 cărți de cinema publicate de autor. Chiar dacă pe altele le-am savurat, subiectiv, mai mult.