ȘTEFAN BOLEA: CRIZĂ DE IDENTITATE

Un portret al artistului ca sinucigaș ne oferă Mihai Măniuțiu în cel mai recent volum de poezie al său (Urmuz. 23 noiembrie, București: Tracus Arte, 2018). Autorul folosește ca pretext figura fondatoare a avangardei autohtone; însă avem de-a face cu un Urmuz spiritualizat, detașat de aspectul mecanicist al operei sale. Or, în 23 noiembrie (titlul se referă la data sinuciderii autorului avangardist), figura lui Urmuz se apropie de existențialism, nu de suprarealism. Aspectul coșmaresc al existenței ­ – care ne amintește de Kafka sau de Artaud – este redat cu cruzime și cu ostilitate întoarsă asupra propriului eu: „tot mai des/ când înghit/ orice aș mânca sau aș bea/ e ca și cum aș înghiți/ un cuțit// în fiecare înghițitură/ e un tăiș/ o lamă/ un ascuțiș/ ceva care/ perforează/ și e al naiba de/ dureros// când înghit/ e ca și cum aș scuipa invers/ din gură/ pe gât în jos/ un vârf de cuțit//“ (p. 6). Alteori, oroarea existențială amintește de David Lynch sau de Darren Aronofsky: „urmuz cânta la pian de te minunai/ …/ chopin schubert ligeti brahms/ cu ambele brațe legate la spate/ ba chiar amputate/ cânta din priviri/ la pianul mecanic/ degetele mâinilor lui/ n-aveau legătură cu degetele mâinilor din creierului lui//“ (p. 16).

Dorința de autodistrugere trimite la tema principală a volumului, cea a disocierii (a conflictului dintre mine și mine însumi): „aici/ bem/ pentru că ne aflăm pe un teritoriu ostil/ hai noroc/ hai noroc/ și ne confruntăm/ cu un inamic/ care ni se supune în mod absolut/ și cere să fie posedat/ și măcelărit:// eu//“ (p. 13). Dacă la Rimbaud, la Nietzsche sau la Wilde, criza de identitate era gestionată prin acceptarea alterității interioare, la Măniuțiu această deviere spre un Eu secundar nu mai este de niciun folos, pentru că atât în spatele ego-ului, cât și în spatele alter ego-ului se ascunde Neființa. În acest caz intrăm într-un teritoriu similar celui din cadrul budismului Mahayana: Eul se golește până la inexistență: „eu nu mai sunt/ eu/ și nici un altul/ nu e/ în locul meu/ e doar locul ăsta gol/ și/ ușor/ ușor sforăitor//“ (p. 54). Chestiunea identității este strict legată de cea a angoasei („mi-a fost tot timpul frică/ să nu mă apuce frica de mine//“, p. 52) și de cea a transcendenței („toți cei care scriu scriu numai despre dumnezeu/ chiar dacă scriu despre o conservă cu sardine/ în care nu mai sunt sardine//“, p. 25), pentru că identitatea divină, a cărei formulă este „ego sum qui sum“ a fost modelul identității omenești (de aceea disoluția divinității din postromantism și avangardă aruncă și Eul în criză).

De la „căderea în înălțimi“ din poezia lui Hölderlin ajungem la o coborâre în infern extrem-contemporană, care rezonează cu scena finală din The House That Jack Built al lui Lars von Trier: „cât ar trebui să cobor/ cât/ să cobor/ ca să nu mai cad/ când mă prăbușesc/ să nu mai cad în gol/ cât/ cât de jos/ ar trebui/ să cobor//“ (p. 69). Autorul descrie o coborâre infinită – în comparație cu acest supliciu, moartea este un deznodământ fericit. Comentând cartea lui Măniuțiu, am putea susține că alături de „nebunia“ (în sensul de hybris) lui Eminescu, sinuciderea lui Urmuz este unul din gesturile fondatoare ale culturii românești moderne.