PETRIȘOR MILITARU

Evanghelia după Marin

La început lui dumnezeU îi era frică de întuneric

şi gândul că această situație ar putea fi psihanalizabilă

nu-i dădea pace.

Şi dUhul sfânt se plimba singur pe deasupra apelor,

dar nu vedea mare lucru.

– Să fie nişte lumină, avu un impuls creatorUL propriului

sfânT întuneric. Şi veni lumină.

Pământul îşi scoase sexul din apă şi se întoarse ruşinat

cu spatele. Atunci apele se despărțiră de uscat.

Şi dUhul sfânT îi spuse lui dumnezeU că nu este

ştiințific ceea ce a făcut.

Atunci domnUL inventă simultan fizica

şi psihica cuantică.

Într-un târziu porumbelul nostru plecă dezgustat

de faptul că şarpele îi şoptise la ureche că nişte

vietăți ipocrite vor face din el doar simbolul păcii.

Într-un colț al creației Marin îşi bea liniştit cafeaua

cu o ironie amară şi lângă un acvariu primordial.

După o săptămână ajunse prima factură la lUmină.

Venise momentul să pună soarele în funcțiune.

Surorile Karamazov

Tot privind o fântână dintr-un tablou de acolo din,

am văzut cum mă întâlneam la.

Cu surorile Karamazov de mai multe ori sunt.

Oglinda nu exista în tablou, noi rosteam taum

în numele tatălui culorilor şi priveam cum rostim,

le făceam cinste cu câteva lumi secrete

culorilor, îmi spuneau ce titlu voiam să-i

dau acestui volum din.

În somn, îmi şopteau fără să-şi mişte buzele,

de cum poți să culegi fructe doar rostind litera A

şi litera V, care urmează după A.

Aşa a mai trecut un minut, nu minut.

Tot ele mi-au spus cum să las trei rânduri libere mi

între titlu şi creştetul poemului la care scriu numai

cu mâinile. Meddia se juca cu aritmetica iar.

mitsor încet timsor cetîn sormit eon noi iar rai fa

solstițiu hossana

Cu barca pe munte

Nu pot să îmi imaginez cărămizi de ceară. E ger şi peste tot doar pământ şi spațiu. Pământul are gura plină cu semințe şi mamele îşi nasc urmaşii prin ochi. În depărtare strigătul de semințe din oasele morților. Însă, de aproape semințele sunt ochii unor peşti cu solzii în creierul tău. Din când în când un măscărici îmi deschide ochii şi sare din cutia craniană. Oamenii cred că e ceva surprinzător. Am adunat aşa multe metale pe care nu am apucat să le citesc în fața nici unui zeu mai vechi decât apa, trupul geometriei netulburate. Croitorul învie haine în fiecare zi şi nu are habar că în materiale au rămas tâmplele plantelor. Se pot vedea cum pulsează pe umeraş. Ca să uite de ele am adunat hainele în scrisori şi le-am trimis la adrese străine. Apoi am scos aerul din plămâni ca pe un coşar bătrân cu glas răguşit şi acordeon curat. Sunete în zigzag  pe gâtul înălțimilor.

Sângele visului

Un fir subțire de sânge se arcuieşte cald pe frunte şi face un zgomot uşor, răcoros şi metalic. O săptămână am ținut în gură un cristal ca să pot să îmi apropii unghiile treptat de ochi. Există o tăcere pe care nu o bănuieşti până nu pui mâna pe clanță şi nu intri, dar să intri ca într-un sfârşit de poveste, ca în noaptea în care s-a luat curentul şi îți dai seama că vederea se naşte singură în întuneric şi nevăzutul îi e moaşă. Fereastra e prima zi a săptămânii. E ziua în care, pe fereastra neagră, mă miram iar de numele animalului alb. Tac de douăzeci şi două de ori, într-o rotire a unui far. Aş putea spune că unele imagini se repetă concret ca într-un poem, până ajung să cobor în mine. Rochia ta albastră, tunelul mexican, litera unu.  Mereu ceva se roteşte în noi şi nu vrea să ne spună.

Șuier pe suprafața neagră

A plouat numai în spate când somnul meu s-a auzit sub ghețar. Gâtul roșu al bagajelor se întindea lent la frig. Erau dintr-o carte despre acordeon. Tu, privește-mă mai târziu, acum am înghițit un craniu imens de tobe. Alte câteva crengi, noaptea lungi, păstrau pe vârfuri urme de strigăt din tunelul cu pene. Sânge din pântec, adică de ceață. Am fruntea crestată şi visez că desenez un arc. Rostesc de câteva ori același număr până ajung la mirosul dorit: jumătăți de fructe înainte de ploi. Întunericul pătrunde în liniște. Albastrul a îmbătrânit, se retrage între bărci ca între morminte de râuri. Trupul tău avea unghii frumoase pe cer. Cuvintele îmi ies ușor pe nări. Atunci trebuie să plecăm pe rând. Coloanele se venerează în schelete diferite. Nimeni nu mai zice nimic. Pietrele stau împreună și le cresc rădăcini după ce mor. Iar din arc îmi fac o semilună.