MASCA LUI NEWTON DE VASILE IGNA

În fapt,

totul fusese construit cu mult înainte:

și pereții, și tavanul, și ferestrele,

cele din urmă zidite.

Și chiar porumbelul ce

se străduia să lărgească fanta din zid

prin care, în locul ramurii de măslin,

se strecoară, la chindie,

o rază pirpirie.

Doar că nimeni nu mai văzuse

până atunci o astfel de casă

o casă ca o fântână cu gura în cer

din care izvora un soare roșu

un soare ce lumina o câmpie de cremene

o câmpie pe care răsăreau răzlețe

tufișuri de spini.

Poate de rosa canina.

Și fiecare tufiș dădea zilei o altă culoare

ca și cum pe pervazul ei s-ar fi așezat

pasărea paradisului.

O boltă de viță sălbatică

îndemna la muțenie

decripta graiul din marginea pustiului

limba unei mame care murise fecioară.

 

*

 

Măcina într-un mojar de cristal

cu pisălogul și piulița spițerului.

Când  s-a dezmeticit nu-i mai rămăsese

decât să-și dezlege șireturile, să le

înfășoare în jurul gâtului

cum știa că face mama cu șiragul de perle

dăruit de consortul Barnabas.

Întâmpina moartea ca pe o dansatoare

ce abia învățase primii pași.

Lăstarii zilei se arătau ofiliți și semințele roșii

încolțiseră peste tot, în bălegar și în dosul caselor,

unde umbra era prielnică

și aracii cu muguri la rădăcini.

Ce era să facă? Otrava era mai puțină

decât dulcea fântână a cernelii.

Un timp, a zăcut pe dalele din

fundul curții: nu se mișca, nu încerca să se ridice,

se întrupa  într-un somn ce nu era decât al  său,

nu prididea să închidă ochii pentru a zidi înăuntru

criptele numerelor ori

femeia pe care abia o întrezărise, un pui de delfin

ce se răsucea în el ca o zvârlugă lubrică.

Privește și ține minte

își repeta în vis, ca și cum memoria ar fi putut

ucide îngerul morții, căruia nu-i vedea decât

dinții ascuțiți și o parte din aripa stângă,

purpurie, aproape vânătă, ca mâna unui agent

ce dirija sufletele pe drumul Damascului.

 

*

 

Înainta împleticit, vedea drumul

colbuit și copacii cu crengi sfărâmate de trăsnet,

mici cabane de lemn și parapete romane,

Animula vagula, blandula și alte zidiri Hadriane.

Nu mai conta încotro, nu conta mai nimic

nici măcar prăpastia dintre sistolă și diastolă

cea care dădea fiori răsăritului fiecărei zile.

Zori îmbujorați de vinul subțire al veacului

acopereau Magna Charta

și harta

unor amurguri fricoase

nopți de rugă și bârfe vulgare

acul înfipt în găvane, fără-ndurare,

triumful albului, brațele crucii,

sau, cum încă se mai se zice:

nessun maggior dolore che ricordarsi

del tempo felice.

Și departe, dar nu prea departe,

o lumină care desparte

ale întunericului  zdrențe

deasupra pioasei Florențe.

În care mai aștepta Francesca da Rimini

scurtul popas între două bătăi ale inimii.

 

*

 

O tristețe mândră aproape trufașă

schimba ritmurile, punea accente hazardate

și acoperea ochii inabil bandajați ai prudenței.

Curajul se înălța ca o stea ce se pregătise să cadă.

Nasul mare, pleoapa căzută, buze subțiri căutau

un cap pe măsură: singulariter venerandum.

Iată, a spus, când vei începe

să scrii cartea cea nouă, privește

patul de fachir al poetului

și încearcă o explicație simplă,

apoi dă inimii forma predestinată

a cuptorului de alchimist, poate a

colinei cu sâni explozivi ai Catherinei.

Terminase abia două capitole;

în orice moment putea fi chemat

un înger cu osârdia neostenită

să-i schimbe penița în alăută

într-un telescop cu oglindă cerească

ce scade totul în loc să crească.

 

*

 

Preferase o ființă care să nu-i semene.

Era latura lui subversivă, nimeni nu-l vedea

comportându-se ca un cavalier servant

cast din supunere, asemenea Penelopei

învârtind în mămăliga unor zile fără sfârșit.

Căuta un diamant printre pietrele râului

un câine vagabond, un stray dog

cu mirosul pierdut

cu ochii împăienjeniți de nesomn,

câteodată, un Motan cu irișii arși de tremurul stelelor.

Precum Patrocle îmbrăcând armura lui Ahile,

învățase că nimeni nu trăiește mai mult decât

propria moarte, că duhul ei înmiresmat

e ascuns în țarcul din visele Pythiei.

De unde sare mereu gardul și

spune pe nume trecătorilor.

 

*

 

Nu văzuse niciodată atâta complicitate.

Erezi și voiajori de pripas,

încrezători în virtuți ascunse

și jurăminte de sărăcie, se întreceau în cântări și

în rugăciuni, supunându-se extazului.

Ca sclavii dansând în ritm de Gospel

în Ajunul Crăciunului.

Faceți ce vreți, spuneau, și ei făceau

doar ce se cuvenea

hrăneau jarul din Soare,

scriau o epistolă pe coada cometei.

Și literele luminau

ca licuricii pe marginea șanțului.

Astfel că putea fi împăcat dar nu și înțelept

deoarece puțini știau câtă umilință e în

grădina succesului și câtă jale atinge ramura

înflorită prea devreme a bucuriei.

Nu putea afla niciodată adevărata

obârșie a calculelor.

Complota cu Golul, mințea ipotezele.

 

 

*

 

Uneori nu îi reușea nimic

nici măcar un capăt de rost nu era pe potriva

însingurării și circumspecției.

Cum nu avea nicio explicație,

presupunea că rostul e în altă parte, poate

în ignoranță, în nedreptățire, în folosul vecinului.

Se obișnuise să tragă devreme

draperiile baldachinului său purpuriu,

dar, peste o singură zi, începea the hunting season

vulpile invadaseră Aula Academiei.

Poate că se mustra pentru vicii închipuite

poate nici nu era decât un simplu vânător

ce purta la brâu o cartușieră

cu ecuații și câteva vorbe nechibzuite.

Un Habeas corpus act fără de gra-vi-ta-te

ce dă doar celui puternic drep-ta-te.

În Câmpiile Elizee

nu valora nici două guinee.

 

 

*

 

Recunoștea și alte primejdii decât stelele binare

de pildă febra de 42 grade sau mai mare

amintirile dorințele piatra la rinichi euclid

delta spitalelor ce se varsă peste zid

Trinity College și binefacerile nedreptății

ciumații agonizând la poarta Universității.

Și peste toate, Lumina destrămându-se

ca un fir de lână galactică

molozul ei de stea cu strălucire apatică.

Gra-vi-tas, gra-vi-ty, gra-vi-tas silabisea în timp

ce număra până la 2060

și privea cum elefantului

din încăpere îi creșteau aripi de plumb

și cum treceau pe sub geamul său

fete ce aveau să rămână veșnic virgine.

Și înțelesese că trupul lor transparent

e egal cu Alesul, cel ce Unu fiind

e la fel de imprevizibil ca răscoala mulțimilor.

Și pe măsură ce se îndepărta, creștea și iuțeala

peniței, se molipsea de la

cerneala frivolă a cifrelor.

O ghiulea de tun țintise vârtejul din Mijloc, dar

la marginea lui răsărea mereu soarele vidului:

nu știa niciodată dacă ceea ce tocmai scrisese

avea să devină o afirmație sau o definiție.

Ca într-un sonet târziu de Baudelaire

mon semblable, mon frère!

 

*

 

Ar fi putut să pună Nimic la inimă,

de obicei duminică dimineața în martie

inimile bat regulat și armonic,

n-ai cum să bănuiești, să socoți

urma unei comete de nici doi coți

ce răsare ca o aureolă deasupra creștetului,

în fond, o figură geometrică banală

ce se învață în primul an de școală.

Mai precis, două arcuri de cerc străveziu

cu circumferința în cer

lipite cu saliva lui Jupiter!

Și în mijlocul lor o fantă purpurie de mohair

prin care, fir țesut peste fir,

abia se distingea uterul sterp al Bolții

perlele ei ofilite și colții

ce sfâșiau pielea de catâr a angoasei

mersul grăbit al țestoasei

avansul ei egal cu răsufletul Norului

cu ținta mișcătoare a Săgetătorului.

 

*

 

Nullius in verba,

să nu crezi pe nimeni doar pe cuvânt, rostise,

furișându-se printre ordonate și abscise

și, privind cum ard în șemineu aripi de zee,

număra oile rătăcite în Grădinile Elizee,

schimbând Cronologia fiecărui regat

zâmbind des, nerâzând niciodat’.

S-ar fi putut să fi fost jumătate bărbat

și cealaltă jumătate cal înaripat.

Cine să știe? Poate că, la dezhumare,

într-un amurg ploios de Vinere Mare,

se va adeveri că trupul său cel bun

îmbălsămat cu oloi de gorun

încă mai visează să zboare.