CIPRIAN VĂLCAN: BUENOS AIRES (I)

Cum am ajuns la Buenos Aires. Am primit prima invitație de a merge la Buenos Aires în vara lui 2017. Gustavo Romero, un tînăr filosof argentinian, ținea să mă cunoască după ce citise Influencias culturales francesas y alemanas en la obra de Cioran, cartea mea tradusă din franceză în spaniolă de Liliana Herrera. Și fiindcă era în relații apropiate cu organizatorii festivalului La Noche de la Filosofia, m-a inclus pe lista preliminară pentru ediția din 2018, alături de filosofi din Franța, Spania, Germania și Argentina. Aproape în același timp, Tomàs Abraham, cu care mă împrietenisem la începutul lui 2017, mi-a propus să fiu invitatul Ministerului Culturii din Argentina în cadrul unui proiect dedicat prezentării Timișoarei, la care urma să particip alături de Simona Neumann și Victor Neumann. Inițial, am încercat să-mi programez călătoria la Buenos Aires în așa fel încît să ajung și la La Noche de la Filosofia, dar să accept și sugestia lui Tomàs. În cele din urmă, din pricina dificultăților apărute, am decis să-l las pe Tomàs să se ocupe de organizarea sejurului meu argentinian. După numeroase discuții purtate de-a lungul toamnei lui 2017, am stabilit datele călătoriei: plecare din Timișoara în 30 octombrie 2018, întoarcere de la Buenos Aires în 10 noiembrie 2018.

Evita. Am zărit prima imagine a Evei Peron din mașina ambasadei României care mă ducea spre hotelul Salles. Doamna ambasador Podgorean mi-a explicat că este vorba despre un portret în oțel realizat pe fațada dinspre sud a clădirii Ministerului Dezvoltării Regionale și Sănătății intitulat „Eva“. Am aflat apoi că și pe fațada dinspre nord există un alt portret al Evitei, „Eva de los humildes“, pe care aveam să-l văd în timpul plimbărilor pe Avenida 9 de Julio. Credeam că ambele portrete trebuie să fi fost realizate imediat după moartea Evei Peron, adică în 1952 sau 1953, însă mi s-a spus că erau relativ recente, din anul 2011, din timpul președinției Cristinei Kirchner. Nici clădirea ministerului nu mi-a lăsat o impresie prea bună, fiindcă stilul brutalist în arhitectură  n-a reușit niciodată să mă convingă, și nici portretul Evitei, care
m-a făcut să cred că văd portretul Anei Pauker construit din decorațiuni de Crăciun. După această primă întîlnire cu Evita, au urmat imaginile ei descoperite pe posterele și tricourile de diferite mărimi ce puteau fi găsite la tarabele și chioșcurile de ziare de la orice colț de stradă. Evita pe care o descopeream nu mai semăna cu Ana Pauker, ci, rînd pe rînd, fie cu celebre actrițe sau jucătoare de tenis de care-mi aminteam din copilărie, fie cu ultracompetentele șefe de cabinet ale unor guverne din țările nordice. Jovială, carismatică, iubitoare sau, pe de altă parte, concentrată, compătimitoare, competentă. Așa o vedeam pe Evita și nu știam dacă o vedeam bine.

În timp ce-i căutam mormîntul în cimitirul Recoleta, mi-am amintit despre refuzul autorităților argentiniene de a permite folosirea Casei Rosada în timpul realizării filmului lui Alan Parker Evita din pricina temerilor că viziunea care s-ar putea desprinde din această peliculă ar putea să fie una nerespectuoasă pentru o figură atît de iubită în Argentina. În consecință, scena discursului final al Evitei a fost filmată la Budapesta, acolo unde nimeni n-a ieșit în stradă pentru a cere moartea regizorului. Eu am văzut filmul în 1997 la Paris și mi s-a părut onorabil, însă asta nu m-a făcut să înțeleg mai bine ce se întîmplase cu Evita. După numeroase încercări nereușite, am dat peste cavoul familiei Duarte în care se găsește trupul îmbălsămat al Evei Duarte Perón. E un cavou la fel ca toate celelalte cavouri din apropiere și nimeni n-ar putea să bănuiască că ascunde o poveste incredibilă. În 1952, după moartea Evitei la vîrsta de 33 de ani, care a reprezentat un șoc pentru argentinienii de rînd, pentru care ea căpătase trăsăturile unei sfinte, Perón a decis că trupul ei trebuie îmbălsămat, urmînd a fi găzduit ulterior de un monument funerar de dimensiuni mai mari decît Statuia Libertății. Medicul spaniol Pedro Ara, profesor de anatomie patologică, s-a ocupat de îmbălsămarea trupului Evitei, înlocuindu-i sîngele cu glicerină și realizînd timp de mai bine de un an o seamă de alte proceduri laborioase pentru a da cadavrului aspectul unei adevărate opere de artă. După terminarea îmbălsămării, trupul a fost păstrat la sediul celui mai important sindicat argentinian, Confederația Generală a Muncii, în așteptarea finalizării monumentului funerar ce trebuia să-l adăpostească. Însă militarii care au preluat puterea în urma loviturii de stat din 1955 se temeau de forța simbolică a trupului îmbălsămat al Evitei, așa că dictatorul Aramburu a ordonat ca acesta să fie răpit. Un comando al armatei l-a preluat de la sediul CGT și l-a ținut ascuns timp de mai multe luni de zile într-o camionetă parcată cînd în depozitele armatei, cînd pe diferite străzi din Buenos Aires. Unele surse istorice susțin că ofițerul însărcinat cu buna desfășurare a operațiunii ar fi ținut pentru o vreme sicriul cu cadavrul Evitei chiar în biroul său, ceea ce i-ar fi provocat în cele din urmă o cădere nervoasă. În urma problemelor apărute, s-a hotărît scoaterea cadavrului Evitei din Argentina. În 1957, el a fost transportat în secret și sub un nume fals într-un sicriu îmbarcat pe un vapor care mergea la Genova, fiind îngropat ulterior la Milano. Pentru a ascunde urmele acestei operațiuni, ar fi fost făcute trei copii de ceară ale cadavrului care ar fi fost înmormîntate în Belgia, Republica Federală Germania și într-un alt oraș din Italia. În 1970, un comando peronist l-a răpit pe fostul dictator Aramburu, care se retrăsese din politică, și a amenințat că îl va ucide dacă nu îi va fi predat cadavrul Evitei. S-a încercat readucerea cadavrului în Argentina, însă operațiunea a durat prea mult și Aramburu a fost ucis. Cadavrul Evitei a fost exhumat abia în 1971 de la Milano și i-a fost predat lui Perón, care se afla în exil în Spania. El avea să fie adus în Argentina abia în 1974, după moartea lui Perón, conform instrucțiunile Isabelei Perón, care devenise președinte al Argentinei. Păstrat o vreme la Quinta de Olivos, sediul oficial al Președinției argentiniene, în așteptarea construirii monumentului funerar proiectat încă de la moartea Evitei, cadavrul a fost în cele din urmă restituit familiei după lovitura de stat militară din 1976. Îi lipsea doar un deget, care fusese tăiat intenționat, nasul era puțin zdrobit, iar pe frunte se zărea o zgîrietură. A fost înmormîntat în cimitirul Recoleta în condiții speciale de siguranță, sub mai multe straturi de beton, tocmai pentru ca o altă răpire să fie imposibilă.

Cimitirul Recoleta. Ghizii ce se arată oricînd pregătiți să te conducă pe aleile din cimitirul Recoleta povestesc cu nedisimulată voluptate despre cele mai vestite dintre fantomele ce-și fac veacul pe acolo, descriindu-le în detaliu capriciile și umorile, chiar dacă unele dintre acestea riscă să le fie fatale celor care se întîmplă să le fie martori. În general, poveștile sînt pline de romantism, de parcă ar fi fost scrise cu scopul de a fi publicate în revistele pentru femei de care sînt înțesate chioșcurile de ziare, chiar dacă unele dintre ele sînt asezonate și cu o seamă de elemente horror pentru a le da o anumită culoare locală. Există puține șanse ca aceste povești să fi fost pe placul lui Borges. Însă, în ciuda modestului gust literar al ghizilor din Recoleta, ei spun uneori, din nebăgare de seamă, și unele lucruri fascinante, care n-ar fi trebuit să figureze probabil în discursul lor conceput pentru amuzarea turiștilor. Am auzit astfel că insistau, fără a putea să dea mai multe explicații, asupra faptului că cimitirul e păzit în permanență de 80 de pisici care îi dau tîrcoale cu o anumită lentoare, părînd să îndeplinească o misiune ce le-a fost încredințată de o putere necunoscută. Pisicile sînt mereu 80, așa cum membrii Academiei Franceze sînt mereu 40 la număr. Eu n-am văzut nici picior de pisică și nu pot să spun că asta mi-a displăcut, cunoscută fiind senzația de nesiguranță pe care o încerc în prezența neamului mîțelor. Mi-am spus că pisicile trebuie să-și facă apariția numai după lăsarea întunericului, așa cum ne povestește Gaston Maspero că se întîmpla în Egipt, în apropiere de Karnak. În nopțile fără lună, se arăta o pisică gigantică ai cărei ochi ardeau ca două sfere de foc – nefericiții care o întîlneau nu puteau să se smulgă de sub puterea hipnotică a acestei priviri, fiind siliți să se arunce într-un lac din apropiere și să se înece. În nopțile cu lună plină, pisica nu se mai arăta și în locul ei putea fi văzută o femeie superbă îmbrăcată într-o tunică albă ce-i acoperea cu greu coapsele. Vocea ei blîndă îi atrăgea irezistibil pe tinerii ce se nimereau prin preajmă, iar de îndată ce erau seduși de trupul ei perfect și îi acceptau îmbrățișările, sfîrșeau strangulați. Poate că abia această legendă i-ar fi plăcut lui Borges.

(continuare în numărul următor)