VETUŢA POP: NICHITA STĂNESCU – DOUĂ POEZII DIN TINEREȚE…

O joacă…?

Coleg de clasă şi prieten cu Nichita Stănescu, la Liceul Sf. Petru şi Pavel din Ploieşti, profesorul universitar Mircea Petrescu mi-a povestit într-o zi, când mă aflam în vizită la ei (soția lui, Geta Petrescu, profesoară şi ea de limba germană, îmi este colegă şi prietenă din tinerețe, ba chiar din copilărie), despre prietenia lor, a lui şi a surorii lui, Magdalena, cu Nichita.

Foarte tineri fiind, li s-o fi părut că se iubesc sau poate chiar s-au iubit, cei doi, Magdalena şi Nichita, prin urmare în anul 1952 s-au şi căsătorit, dar, cum se vede, căsnicia lor a fost de scurtă durată, cei doi despărțindu-se după un an. Au rămas totuşi buni prieteni, până când Magdalena a plecat definitiv din țară.

Dar, uite, mi-a spus Mircea, în acest caiet lăsat mie de Magdalena (care trăieşte de mulți ani în Australia), Nichita a scris două poezii care, după cum vezi, anunțau cumva enormul său talent..

Prieteni din liceu, Magdalena şi Nichita erau, în 1952, studenți în anul întâi la Filologie la Bucureşti. După cum scrie, deducem că acel februarie era tare friguros, aşa că, poate, cine ştie, venind acasă, la Ploieşti, poate în vacanță, în fața unui ceai fierbinte, Poetul se amuza scriind în caietul tinerei sale soții, aceste poezi(oare) menite să mai dezmorțească atmosfera… Mai mult, el le însoțeşte de câteva grațioase desene copilăreşti… semnate, cum altfel decât jucăuş: batracaccio da mattrapappi.

Obsedat poate de frig, peste mulți ani, adică exact peste douăzeci, el va dedica câteva poezii frigului, în volumul Măreția frigului…

Ploieşti, 19 februarie 1952

fa-bulă

            motto „auto-moto“ ford

un tăune obosit

sclivisit şi plictisit

în înaltul cerului

se avântă aiurit,

pentru-a spune gerului:

ger fără fler,

sper că din cer,

n’ai să mai vii,

prin bălării,

să le mai strici…

spune, ce zici ?

morala

plecat în sus în pripă,

nu s’a mai înapoiat…

oare o fi contractat,

gripă ?

batracaccio da mattrapappi

marți 19 februarie ’52

zi de zi

de oboseală stau posac,

în jurul meu miros de fân.

stau în

cerdac.

mi-e lene să și mai gândesc,

abia s’a luminat de zi.

stau și

privesc.

Cum ancestrale raze reci

tot tachineaz’un biet copac,

opac

pe veci.

a cărui ramuri mai feresc

un petic negru în zadar,

de dor

ceresc.

Ce-i totuşi luminat de raze,

ce par a fi din foc furate.

grupate

în oaze.

se toarce soarele-n clepsidră,

în raze lungi cu albe ațe,

sau brațe

de hidră.

şi azi cerescul candelabru,

ne luminează tot bălai;

dar mai

macabru.

joi 28 februarie ’52

batcacaccio & mattrapappi