DOSAR: MIKLÓS BÁNFFY

Publicăm încă un fragment din mult așteptata Trilogie transilvană a contelui Miklós Bánffy. Am ales, din al doilea volum, scena unui bazar la Cluj, în care apar multe dintre personajele importante ale romanului, începînd cu Adrienne Milóth și Bálint Abády, eroii principali ai romanului. Fragmentul, ilustrativ pentru stilul alert și ironic al autorului, ne arată cum era Clujul și lumea de altădată. APOSTROF

Miklós Bánffy: High life-ul clujean

 

În româneşte de Marius Tabacu

 

La Cluj, bazarul asociației prințesei imperiale Maria-Valeria era întotdeauna un eveniment important, la care-şi dădeau concursul toate doamnele din oraş. Cele în vîrstă asigurau patronajul, iar cele mai tinere deveneau vînzătoare. De obicei, se asociau cîte două-trei la fiecare stand – una din înalta societate, alături de altele, din rîndurile burgheziei. În zilele dinainte, era o dispută acerbă pînă ce se decidea cine, ce o să vîndă şi în care parte a sălii îşi va avea fiecare standul. Fiindcă nu doar locul era important, ci şi ca standurile alăturate, ba chiar şi cele din față, să nu ofere spre vînzare aceleaşi feluri de marfă. Aşa că era o sarcină dificilă să găsească fiecare ceva ieşit din comun, care să stîrnească senzație. Deoarece era o chestiune de onoare să aduni fonduri mai multe decît alții. De aceea şi decorul era important, ca ele să fie cît mai atrăgătoare şi mai largi, să încapă în jurul lor cumpărătorii, dar să aibă şi un colț mai intim, unde să poată fi aşezați, ținuți cu vorba cei de la care se puteau stoarce mai mulți bani. La asta-şi aduceau contrbuția şi fetele care se învîrteau în jurul vînzătoarelor.

 

*

 

Sala de festivități de la Cluj se numea Reduta, o clădire veche, din secolul al XVIII-lea, care fusese pe vremuri sediul Dietei Transilvane. Era locul unde se organizau spectacole, concerte, baluri şi bazaruri de caritate, precum cel de acum.

Într-una din sălile spațioase de pe cele două laturi se instalaseră artiştii, pentru că acolo era o mică scenă, ocupată deocamdată de doamnele care patronau evenimentul, dar mai tîrziu vor fi reprezentații de amatori, iar în partea opusă era salonul rezervat doamnelor mai în vîrstă, venite să-şi savureze cafeaua sau să cineze. La mijloc era sala cea mare, cu cele două laturi ticsite de standuri, din dosul cărora nu prea putea să iasă nimeni. Fiecare arăta în felul său. Unele erau căptuşite cu covoare persane, altele cu goblenuri, cu mătăsuri sau pline de panglici, în toate culorile, din cele pe care le purtau fetele de la țară. Ca să nu mai vorbim de puzderia mărfurilor care umpleau rafturile. Erau acolo de toate, de la țesături de tot felul pînă la sticle cu nenumărate lichioruri. Un adevărat spectacol! Ca într-un iarmaroc oriental, dar nu sub cerul liber, ci într-o sală de bal în care, din dosul tejghelelor, îşi îmbiau vizitatorii femei în floarea vîrstei şi fete zîmbitoare, una mai atrăgătoare decît alta.

Iar prin mijlocul sălii mişuna o mare de bărbați.

Nu erau doar clujeni, ci şi mulți din provincie, fiindcă membrele asociației fuseseră destul de abile ca să organizeze bazarul odată cu adunarea generală a Societății Culturale Maghiare din Transilvania, la care se adunau o mulțime de personalități din tot Ardealul, precum bătrînul Bartókfáy, dr. Zsigmond Boros sau Kuthenváry, distinsul reprezentant al Ciucului, care semăna leit cu Petøfi.

Era o datorie de onoare să intri acolo şi să cumperi ceva. Nu veniseră doar tinerii, ci şi domnii în vîrstă, precum Sándor Kendy, Szaniszló Gyerøffy, pînă şi Miklós Absolon, cu bătrînul Dániel Kendy, iar de la Budapesta sosiră Farkas Alvinczy, împreună cu Isti Kamuthy, care acum erau deputați, aşadar persoane de vază. Era de față pînă şi Jóska Kendy, cu toate că nu era vorba de cai, singurul domeniu care-l interesa, dar cum devenise prefect, rangul îl obliga să facă act de prezență. Nu lipsea decît bătrînul Zakata. „Nu am ce căuta acolo, puiculițo – îi spuse el micuței Margit – cu inima mea îndoliată. Eu am toată gospodăria pe cap. Trebuie să arăm, să semănăm şi nu pot să las nimic pe seama dobitocului de intendent!“ Iar fata nu insistă. Ştia că se împrietenise cu Dezsø Kozma, noul lor vecin, unul din cei doi frați care fusese odinioară tovarăşul de joacă al contesei Róza de la Dieneşti şi care cumpărase de Sfîntul Mihail două mii de iugăre alături de ei. Zakata se ducea zi de zi la el, cînd nu era noroiul prea mare, fiindcă bătrînul Kozma avea răbdare să-i asculte toate poveştile, ba mai era şi onorat că un moşier de viță veche, ca Ákos Milóth, îi călca pragul tocmai lui, care abia acum se stabilise acolo.

Domnii care se foiau prin bazar să lăsau bucuroşi uşurați de bani, aşa că se îmbulzeau să cumpere tot felul de nimicuri, pe deasupra de trei ori mai scumpe decît în magazinele din oraş. Dar la valoarea obiectelor se mai adăugau şi cochetăriile vînzătoarelor, cu care acestea nu se zgîrceau deloc. Era incitant să vadă cît puteau stoarce de la un bărbat pentru ghivecele cu flori de o coroană, pentru cravatele care nu valorau mai mult de trei, sau pentru cîte o marionetă de carton, care nu era bună la nimic, dacă ele zîmbeau, se aplecau spre ei cu umerii lor parfumați sau îi mîngîiau – bineînțeles, doar din întîmplare – cu cîte o şuviță de păr mai rebelă. Vindeau odată cu marfa şi cîte o părticică din ele, ceea ce le dădea o strălucire aparte în priviri şi o senzualitate irezistibilă pe chipuri. Pînă şi cele mai virtuoase femei au o fărîmă de instinct să-şi valorifice trupul, aşa că acum îşi dădeau frîu liber, deoarece în forfota din fața standurilor aveau ocazia să constate în cifre exacte cîte parale dădeau bărbații pe ele.

 

*

 

În fața standurilor era îmbulzeală mare. Clienții veneau şi plecau, dar peste tot erau cîte unii care găseau motive să mai rămînă. Bodega era a frumoasei doamne Szentpáli, alături de care erau cele două fiice mai mari ale lui Laczók. Cele trei se întreceau să-i îmbie pe oameni cu tot felul de băuturi alese, de la coniacurile franțuzeşti pînă la lichiorurile benedictine. Singurul care nu se lăsa îndemnat era bătrînul Dániel Kendy. Se postase strategic acolo. De fapt, nu avea nicio lăscaie, dar-mi-te să mai plătească un preț triplu pentru delicatesele acelea. Dar cei care se aciuiau pe acolo erau dispuşi să-i facă cinste. Demult nu mai avusese parte nea Dani de o asemenea sărbătoare, mai ales cînd se aşeză alături de el László Gyerøffy, care începu să comande în stil mare.

În fața lor era standul doamnei Lázár, care vindea mierea din proprii ei stupi. Alături de ea, Dodó Gyalakuthy îi ademenea pe muşterii cu turtă dulce. Aveau şi ele un vizitator care stătea ca o stană de piatră. Era un bărbat cît un munte, cu părul roşcat şi cu fața prelungă, osoasă, plină de pistrui. Un străin, Udo von der Maultasch. Nimeni nu ştia ce-l atrăsese acolo tocmai din Pomerania, dacă nu cumva flerul misterios al unor baroni germani scăpătați care simțeau de la distanță locurile unde se găseau fete bogate de măritat.

Sosise de cîteva săptămîni şi se apucă
să-i facă o curte asiduă frumoasei Dodó. Dar nu cumpărîndu-i jumătate din marfă, cum ar fi făcut oricare cavaler maghiar, ci ajutînd-o la vînzare. Împacheta turtele în hîrtie şi se chinuia să-i facă reclamă, cu toate că mai nimeni nu-i înțelegea dialectul nordic german. Punea tot sufletul, încercînd în felul acesta să-i arate cît de folositor poate să fie.

Standul Adriennei Milóth era mai încolo, aproape de podiumul încă ocupat de bătrînele doamne. Alături de ea era tînăra soție a profesorului Béla Körösi, un bărbat mai în vîrstă, mai marele opoziției şi liderul Partidului Independent din consiliul municipal. Chipul delicat al acelei doamne brunete stîrnea compasiunea. În ochii ei negri ca tăciunele se citea tristețea tipică a femeilor neglijate din cauza preocupărilor politice şi de tot felul ale bărbaților. Părea că întreabă pe toată lumea: „Şi unde sunt eu? De ce nu se ocupă şi de mine?“ Vindeau jucării şi păpuşi de toate felurile şi de toate mărimile. De la cele uriaşe din Italia, cît un copil de cîteva luni, pînă la cele mai mici, încropite dintr-un pămătuf de bumbac. De jur împrejurul lor erau atîrnate tot felul de paiațe şi de bebeluşi, iar cele mai corpolente se holbau de pe rafturi, cu ochii lor de sticlă, la cumpărători. Dar abia dacă le lua cineva în seamă, fiindcă muşteriii nu se săturau
s-o privească pe frumoasa doamnă Körösi. Aşa că tinerii obişnuiți ai casei Milóth, frații Alvinczy, Pityu Kendi şi Kadacsai, chiar dacă mai dădeau cîte o raită primprejur, se întorceau acolo ca atraşi de un magnet. Doar badea Ambrus rămase neclintit. Îşi trase un scaun aproape de Adrienne şi începu să-i facă tot felul de complimente „neprețuitei doamne“, tunînd cu vocea lui sonoră prin puzderia de păpuşi împopoțonate în fel şi chip. Voia să arate în felul acesta că el era mai îndrituit să-i facă curte decît toți cei din jurul lor. Îi plăcea uneori să joace rolul apropiaților casei. Se răstea la cîte unul din tineri – „Ia nu mai fă nazuri şi scoate banii!“… sau „Nu fi tîmpit, băiete, şi ia pildă de la mine, că eu mi-aş da şi pielea de pe mine pentru această frumoasă femeie!“ – bineînțeles, în gura mare, să fie auzit de toată lumea. Cumpărase la un preț triplu cea mai mare păpuşă, pe care o ținea în brațe şi o dezmierda: „Ce frumoasă eşti, păpuşica mea, dar şi mai frumoasă ai fi dacă te-aş fi făcut cu mîna mea!“ – spunea el satisfăcut că, fie şi pentru această remarcă, a meritat să dea atîția bani pe ea, iar Adrienne era prea preocupată cu clienții ei ca să mai aibă răgaz să-l şi pună la punct.

Vînzările mergeau strună. Singura problemă era la tejgheaua unde aşteptau cumpărătorii. Să dea jos păpuşile, să le împacheteze – asta ar fi fost treaba celor două fete care ajutau la stand: Liszka, fiica cea mare a lui Laczók, şi cu Margit Milóth, sora mai mică a Adriennei. Ea se învîrtea ca un titirez, dar nu prididea de una singură, iar Margit era mai mult plecată. Abia după ce o strigau de mai multe ori, ea apărea cine ştie de unde, ca în cîteva clipe să dispară din nou. Cu toate că nu era prea departe – ci ascunsă în dosul standului, pitulată împreună cu Ádám Alvinczy în despărțitura întunecoasă de vreo jumătate de metru dintre prelată şi perete, de unde ieşea numai după ce îşi auzea numele de mai multe ori. „Iată-mă, sunt aici“, spunea cu o față nevinovată, ca, după un minut să se facă din nou nevăzută.

Avea o sarcină mult mai importantă decît să facă pe vînzătoarea. Voia să-l consoleze pe Ádám! Nu o interesa nimic altceva!

Fiindcă băiatul era mai trist ca niciodată. Suferea de o melancolie profundă, care putea fi exprimată prin cele mai frumoase cuvinte. Era îndrăgostit fără speranță de Adrienne. Care îl ignora cu desăvîrşire. Nu avea niciun cuvînt de îmbărbătare pentru el. Ci îl prefera pe badea Ambrus, iar pe el nici nu-l băgase în seamă cînd a salutat-o. Era ceva insuportabil!

Cei doi întorceau deja subiectul pe toate fețele, satisfăcuți de frumusețea lui melancolică. La fel ca acum, aşezați amîndoi pe o ladă, Ádám, cu trupul lui deşirat, alături de micuța Margit. Iar pe deasupra, în locul acela strîmt, erau nevoiți să se ghemuiască strîns unul alături de celălalt, ținîndu-se cu brațele pe după umeri – dar nici pomeneală ca asta să poată fi luată drept o îmbrățişare. Erau constrînşi, altminteri n-ar fi fost chip să încapă în acea nişă meschină. Iar, pe deasupra, cum erau nevoiți să-şi vorbească în şoaptă, se întîmpla ca adeseori buzele unuia să se lipească de urechea celuilalt, dar tot din întîmplare, fără să fie vorba de vreo sărutare, chiar dacă, uneori, în locul urechii se nimerea să li se atingă în treacăt şi buzele. Era doar una din fețele neprevăzutului, de care nu ai cum se te aperi.

Subiectul principal era cruzimea Adriennei. Pe care o disecaseră la nesfîrşit, cu unele rezonanțe minore, în corespondența purtată după ultima lor întîlnire de la Variaş. Iar Margit se dovedi a fi un „suflet înțelegător“. Care ştia ce înseamnă compasiunea, suferința. Nu ca sora ei mai mare! Erau atît de prinşi în melodrama lor, încît degeaba strigau tot mai des Adrienne şi cu doamna Körösi după ea, Margit se încumeta din ce în ce mai rar să-l lase singur pe bietul băiat, cu durerea lui sfîşietoare. Iar asta o umplea de satisfacție – ar fi mărturisit ea, dacă ar fi întrebat-o cineva sau dacă ar fi fost dispusă să-i răspundă.

 

*

 

Printre doamnele de pe podium, care patronau evenimentul, se afla şi Róza Abády. Mare minune că venise, fiindcă altminteri nu se întîlnea cu oamenii decît acasă şi nu ieşea niciodată în lume. Dar cum făcea parte din comitetul de patronaj, era o obligație să fie şi ea de față. Cu toate că deja regreta, fiindcă se trezi alături de nesuferita tanti Lizinka, cea care o teroriza întotdeauna cu limba ei otrăvită. Acum le bîrfea pe Adrienne şi pe frumoasa doamnă Körösi, în jurul cărora roiau toți bărbații, la standul din apropiere. Ceea ce contesei Róza îi displăcea profund. Fiul ei sosise în dimineața aceea de la Budapesta şi nu întîmplător tocmai acum, cînd femeia aceea se mutase din nou la Cluj. Şi era convinsă că va veni la tîrg doar de dragul ei. Ca să-i facă curte, fără să se sinchisească de ea şi de îngrijorarea ei. Măcar dacă ar fi îndrăgostită de Bálint! Dar nu! Ea cocheta cu toată lumea, mai ales cu Ambrus Kendy. Era evident că îl iubea pe sărăntocul acela. Probabil că avea şi o legătură cu el – adică şi cu el – îşi spunea doamna Abády, cu inima strînsă de ură.

Iar bătrîna Lizinka nu contenea să-i şoptească:

— Vezi, draga mea, aşa sunt femeile din ziua de azi. Nu se mulțumesc cu un singur mascul, ele vor o duzină deodată. Uite, priveşte cum se apleacă doamna Uzdy spre nepotul meu, Ambrus, de parcă ar vrea
să-i sară în brațe chiar aici, sub ochii noştri…

Într-adevăr, Adrienne era mai mult decît amabilă cu badea Ambrus. O făcea intenționat, fiindcă aflase de sosirea lui Bálint, care va veni acolo să o întîlnească. Era important să nu bată la ochi. Să nu dea naştere la bîrfe. Mai ales din cauza lui Uzdy, care se foia cu mutra lui acvilină deasupra mulțimii, aruncînd din cînd în cînd către ea o privire încruntată peste capetele tuturor. Spera că va lua în serios insistențele lui badea Ambrus şi nu va fi cu ochii pe Bálint.

Contesa Róza stătea țeapănă, fără să-şi ia ochii ei puțin bulbucați de la uşa pe care se aştepta să apară din clipă în clipă fiul ei. Nu-i răspunse Lizinkăi, sperînd că în cele din urmă va renunța la subiectul acela ca-
re-i pricinuia atîta durere.

Dar doamna Sarmasághy nu avea de gînd să renunțe:

— Dar nu înțeleg cu ce îi atrage pe bărbați. Ambrus a fost întotdeauna un fluşturatic, dar acum stă de mai bine de un an numai pe lîngă fusta ei. Poate că, aşa ca vrăjitoarele, o fi ştiind şi ea ceva despre care noi – draga mea – habar nu avem…

 

• Szilvássy Karola. Muza lui Miklós Bánffy în romanul Trilogia transilvanã

*

 

După ora şapte, mulțimea începu să se rărească. Totuşi mai rămaseră destul de mulți care voiau să cineze la bufetul rece din Redută, împreună cu vînzătoarele. Dar mai aveau de aşteptat, fiindcă, mai întîi, urma reprezentația artiştilor amatori, la care se aştepta un nou val de spectatori.

Abia atunci apăru şi Bálint. Nu se apropie imediat de standul Adriennei. Făcu turul sălii, apoi se urcă pe podiumul unde bătrînele doamne se plictiseau cu o eleganță pe care nu o risipise nici Sándor Kendy, aşezat tăcut printre ele, nici maiorul Bogácsy, care le povestea atoateştiutor povestea complicată a unui duel de demult. Bálint îi sărută mamei sale mîna, apoi şi a celorlalte doamne, suportă cu stoicism pe frunte buzele băloase ale tantei Lizinka, apoi se aşeză alături de doamna Gyalakuthy, ca să asculte explicațiile amănunțite ale lui Bogácsy.

Prezența lui acolo îi făcu să li se alăture şi pe Farkas Alvinczy, împreună cu Kamuthy, ambii plini de importanța lor ca parlamentari, considerînd că era cazul să părăsească mulțimea celor care cochetau pe lîngă standuri şi să urce pe podiumul de unde puteau fi văzuți de toată lumea.

De cînd intrase în Parlament, Farkas devenise alt om. El, care pînă atunci fusese un băiat de treabă, un dansator excelent şi tovarăş de băutură fluşturatic, credea că acum avea datoria să le arate tuturor importanța poziției politice cîştigate. La Budapesta nu avea alt rol decît să-şi dea uneori votul în Cameră sau în şedințele Partidului Independent. Nu realiza că era doar unul din mulțimea celor anonimi, iar acum voia să facă paradă de seriozitatea lui de politician în fața rudelor din jur. Pe chipul lui frumos, cu trăsături greceşti – ca mai toți cei din neamul Alvinczy – nu se vedea nici urmă de zîmbet şi nici nu era dispus să discute altceva decît despre politică.

Asupra lui Kamuthy, viața din capitală avu un efect şi mai dezastruos. Devenise
de-a dreptul o paiață.

Un croitor nesăbuit îi băgase în cap că avea o statură de englez, ceea ce pentru el devenise o revelație. Cu atît mai mult cu cît, fiind sîsîit, era convins că avea englezescul th de la natură, chiar dacă nu-i folosea la nimic. De atunci se îmbrăca după moda englezească, mai bine zis într-o imitație ridicolă a ei. Acum purta o redingotă cenuşie, în carouri mari, o cravată gri, cilindru şi jambiere albe. Avea agățat la ochi un monoclu şi-şi lăsase perciuni lungi pe obrajii lui bucălați de bebeluş.

Începură amîndoi să discute despre politică:

— Ce părere ai desfe fituația din Parlament? – îl întrebă el pe Bálint, dar nu aşteptă să-i răpundă: Mie mi fe pare că e îngrijorătoare. I-am şi fpuf lui Gyula Juft că reforma internă nu mai e actuală.

— De ce să nu fie? – interveni Alvinczy. Kossuth vrea să facă ordine şi are dreptate. Alta ar fi situația în cazul unui guvern național…

— Conftituția engleză – spuse Kamuthy – nu cunoaşte nici un regulament. Acolo e valabil dreptul cutumiar…

Bătrânul Kajsza mormăi ceva pe sub mustață‚ se ridică şi plecă tropăind.

Nici doamnele din comitet nu rezistară prea mult, aşa că părăsiră podiumul pe rînd. Nu mai rămaseră acolo decît lunganul Farkas împreună cu bondocul Isti, discutînd vehement, în picioare, convinşi că toată lumea era cu ochii pe ei. În cele din urmă, unul dintre organizatori îi rugă să facă loc artiştilor, pentru că publicul se adunase şi era nerăbdător.

Spectacolul se termină mai repede decît se aşteptaseră, fiindcă fuseseră nevoiți să renunțe la invitatul cel mai de seamă, violonistul László Gyerøffy. Se îmbătaseră atît de crunt, el și bătrînul Dániel, încît nu se mai puteau ține pe picioare şi au fost scoşi din sală pe furiş, să nu se işte scandal. Grosul publicului plecase, iar cei rămaşi îşi strîngeau calabalîcurile. La deschidere, sala părea un iarmaroc oriental, acum era ca o tabără țigănească. Cumpărătorii goliseră toate rafturile, iar pe alocuri se vînduseră şi bucăți din decor. Capitonajele erau destul de zdrențuite, scoțînd la iveală ici-colo bîrnele de lemn. Doamnele vînzătoare predară urnele cu bani secretarului asociației, iar acum puteau să cineze liniştite.

Inițial, programul prevedea ca ele să treacă în salonul alăturat, unde era bufetul rece. Dar ele rămaseră în sala mare, fiindcă tinerii care roiseră în jurul lor aduseră tăvile cu bunătăți, farfuriile, paharele, şampania cu cîteva fețe de masă şi le întinseră pe podea sau pe tejghele. Se formară cîteva grupuri, aşezați fiecare cum putea, care turceşte, pe covoarele din standuri, care pe lăzile goale sau pe tot felul de scînduri, înfruptîndu-se din leşurile victimelor sacrificate: fripturi de curcan, tot felul de galantine şi felii de jambon. Sala se umpluse din nou. Apoi, abia trecură cîteva minute că îşi şi făcu apariția Laji Pongrácz, cu muzicanții după el, aşa că vioara lui începu să se tînguiască.

Grupul din jurul Adriennei ocupă podiumul şi treptele din jur, unde era spațiul mai mare, ei fiind cei mai numeroşi. Li se alăturară celelalte două fete Laczók, doamna Szentpáli şi cu Dodó. Apăru în fine şi micuța Margit, cu părul cam răvăşit, iar Ádám avea urme de var pe umărul drept, dar nimeni nu se mai sinchisea de asemenea amănunte. Frumoasa doamnă Körösi înconjurată de prietenele sale şi de tinerii din grupul lor umplură cealaltă parte a podiumului, unde se postă şi Jóska Kendy, işpanul în persoană, care începu, în stilul lui tăcut, să-i facă ochi dulci tinerei soții a vestitului profesor.

Era un tablou straniu. Femeile, în rochii elegante de mătase, stăteau ghemuite pe jos, în jurul tinerilor, la patru ace, purtînd care mai de care, în chip de simbol al supunerii, obiectele cumpărate de la cele pe care le curtau, mai în glumă, mai în serios. Cele mai multe erau păpuşile. Badea Ambrus plecase acasă cu a lui, dar şi aşa erau destule. Cea mai mică atîrna ca un ciucure de pipa lui Jóska Kendy, lui Ádám Alvinczy i se ițeau din toate buzunarele capete zburlite de păpuşă, Pityu avea atîrnată la gît o paiață uriaşă, iar Bálint îşi puse alături de el marioneta cumpărată. Păpuşile din cealaltă parte a podiumului demonstrau de asemenea succesul standului de jucării. Baronul Van der Maultasch îşi agăță o turtă dulce la piept, dar cel mai straniu arăta Kamuthy. În timp ce se plimba, plin de importanță, prin mulțime, ajunse în dreptul standului poştei. Iar fetele de acolo începură de îndată să-l tachineze pentru alurile lui englezeşti.

— Noi eram convinse că sunteți englez!

Îi repetară asta la nesfîrşit, pînă ce orgoliul lui gîdilat îl făcu să cedeze şi le lăsă să-i lipească pe frunte un şir întreg de timbre de zece fileri, pe care le purta şi acum. După ce se uscaseră, uitase cu totul de ele. Pentru că nu există satisfacție mai mare pentru un ardelean decît să-i ia peste picior pe alții.

Din capătul sălii, muzica răsuna destul de tare, cît să nu dea ghies unor discuții între patru ochi, dar nu cît să-i împiedice pe cei care aveau chef de anecdote să le povestească în gura mare.

Tînărul Ákos era în vervă mare. Acum era notar onorific în comitatul Tîrnava şi un mare admirator al prefectului său. Jóska era la vreo trei paşi de el, cu ochii numai la doamna Körösi, dar asta nu-l împiedica
să-i aducă osanale. Poveştile lui ar fi putut constitui o întreagă Gesta Dei per Jóskám.

Cică era la ei un stagiar care nu venise cu zilele la birou. Atunci prefectul dădu ordin să se bată toba prin tot oraşul: „S-a pierdut un stagiar. Celui care-l găseşte, 10 coroane recompensă“.  De parcă ar fi fost un vițel! Iar tînărul s-a întors într-un suflet la prefectură şi de atunci nu a mai ieşit de acolo.

„Este la noi – continuă el – un ofițer austriac în retragere, care a devenit moşier. Acesta a cumpărat de la uzinele de stat o batoză. Pe maşinile acestea este pictată stema Ungariei. Austriacul a făcut rost de undeva de un vultur cu două capete din tinichea, pe care l-a lipit peste stemă. La care, ce i-a trecut prin minte lui Jóska? L-a întrebat dacă are aprobare de la împărat să folosească blazonul habsburgilor. Pentru că, dacă are, nu este nicio problemă. Dar dacă nu! Ei bine, atunci îl va da în judecată pentru «folosirea ilegală a unor însemne oficiale». Totodată a pus să fie controlat dacă nu cumva ciubărul cu apă e prea aproape de cazanul batozei sau prea departe, altminteri vai de capul lui – va interzice treieratul pentru trei luni de zile!“

Toată lumea rîdea cu lacrimi, pentru că Ákos era un povestitor excelent. Numai Kadacsay era tot mai trist ascultîndu-l. Pe vremuri, Jóska fusese idolul lui ca expert în călărie şi la concursurile de atelaje. Îl imitase de mic copil, dar cînd şi-a dat seama că în mînuirea trăsurilor nu avea cum să-l întreacă, a încercat să se afirme ca jocheu. Între timp, se învățase pe pielea lui că nu era indicat să cumperi cai de la cel pe care-l venerezi, dar recunoscu că rolul de geambaş necinstit nu era la îndemîna oricui, ci presupunea multă pricepere. Apoi şi-a dat seama că nici în alte domenii Jóska nu era obsedat de prea multă corectitudine. Cît timp a rămas un sportiv, i-a trecut asta cu vederea.

Dar adevărata decepție a fost cînd Jóska a acceptat postul de prefect. Atunci, idealul său din copilărie şi-a pierdut aura definitiv. A început să-şi privească prietenul cu alți ochi, mai ales pentru că se simțea năpădit de noi dorințe, curiozități şi idealuri. Şi-a dat seama că îşi pierduse doar vremea imitîndu-l pe Jóska. Nici cu şcoala nu stătea prea bine, cu toate că nu era prost. După anul de voluntariat s-a lăsat păgubaş, întrucât pe vremea aceea ofițerii de husari nu făceau altceva decît să participe la concursuri, să-şi dreseze caii sau să-şi oblojească oasele rupte. Abia atunci şi-a dat seama că nu ştia nimic. A ieşit din armată şi a încercat să se pună cu burta pe carte, încercînd să recupereze ce mai putea fi recuperat. Citea tot ce-i cădea în mînă, dar mai ales tratate de filosofie. Dar pe măsură ce citea, i se iscau noi şi noi întrebări care-l puneau pe gînduri. Aşa că timpul pierdut îl apăsa din ce în ce mai tare. Era tot mai furios pe Jóska pentru cei zece ani de prosternare față de el. Gîndurile acestea îl frămîntau şi mai tare cînd exagera cu băutura, ca în seara aceea.

Ákos Alvinczy se puse din nou pe povestit:

— Într-una din comunele mai îndepărtate trăieşte un mic moşier, Tódorka Rácz. Un bețiv de nădejde şi un jucător de cărți împătimit, dar prost. Care pierde mereu. Partenerul obişnuit al prefectului. Într-o bună zi, cam pe la mijitul zorilor, după ce jucaseră toată noaptea, Rácz mărturiseşte abătut că pentru el totul s-a terminat, nu o să mai calce niciodată pe acolo, pentru că peste două zile îi vine executorul pe cap şi, cum nu mai plătise de ani de zile nici un şfanț impozit, are să-i scoată toată averea la licitație. La care, ce-i trece lui Jóska prin cap? Îl cheamă la el pe primar şi îi ordonă să descopere simptome de holeră în sat, să pună însemnele roşii pe tot a doua casă şi să izoleze întreaga localitate. Aşa că, în ziua următoare, executorul se trezi întîmpinat de gardienii înarmați cu bîte, care-l alungară de acolo. Iar în seara următoare Tódorka Rácz era din nou alături de noi, la masa de joc. Şi de atunci executorul nu a mai îndrăznit să se apropie de comuna aceea îndepărtată! – îşi termină Ákos povestea, în corul de rîsete al celor din jur.

Numai baronul Gazsi nu avea chef de glumă:

— Nu văd nimic de hîs în asta – izbucni el cu vocea lui peltică – Phefectul nu este pus acolo ca să acopehe eschochehiile amicilor săi!

Oare ce-l apucase? Pînă atunci, el fusese farsorul de serviciu, care se ținea întruna de glume. Numai Bálint îşi aminti de strania lui prelegere de la Variaş, cînd Gazsi perorase, cam pilit, despre inexistența fericirii. „În individul acesta mocneşte ceva!“ – îşi spuse el. Dar toți ceilalți îl priviră surprinşi.

Jóska Kendy avea convingerea că era preludiul unei farse. Aşa că, aşezat alături de mignona doamnă Körösi, de unde părea că nici nu se sinchiseşte de anecdotele flatante al căror erou principal era el, îi spuse scurt, fără să-şi scoată pipa din gură:

— Tu ai să ajungi prefect cînd au să le crească la toți copitele! – era tonul cu care se tachinau ei întruna.

— Eu nu am să ajung phefect niciodată – îi răspunse iritat acesta. Fiindcă nu fac niciodată luchuhi la care nu mă phicep. Eu sunt un dobitoc şi dobitoc voi hămîne…

— Ce interesantă mărturisire! – spuse Jóska zîmbind.

— Dah chiah şi dacă aş ajunge phefect peste nişte cohnute, nu mi-aş bate joc de ele.

Apoi se întoarse spre Bálint, care era chiar alături de el:

— Nu am dreptate? Dacă nu mă înşel, tocmai tu ai vorbit despre asta odată – dar nu aşteptă să-i răspundă, ci se răsti la Jóska din nou:

— Eu cel puțin recunosc că sunt un dobitoc!

— Ce vrei să spui cu asta? – îl întrebă prefectul pe un ton mai rece.

Disputa începea să devină serioasă. Baronul Gazsi ezită o clipă. Era evident că îşi căuta cuvintele cele mai acide cu care să-l împungă pe celălalt. Era aşezat pe jos, alături de Bálint, de micuța Dodó şi de Maultasch, la marginea standului. Brusc, se înălță în fața lor o figură înaltă şi uscățivă. Era Pali Uzdy, în blana lui de călătorie. Se apropie, fără să se uite la nimeni, de podiumul pe care era aşezată soția lui, îşi puse bocancul pe prima treaptă şi o întrebă în gura mare:

— Eu plec la Almaş. Nu ai nevoie de ceva, draga mea Adrienne? Să nu-ți trimit nimic de acolo?

— Porneşti acum, în toiul nopții? – se miră femeia.

Uzdy îşi ridică sprîncenele lui teşite:

— Nu te-ai obişnuit pînă acum că eu vin şi plec cînd îmi trece prin minte? – o întrebă el pe acelaşi ton sarcastic. Trăsura deja mă aşteaptă. Aşadar nu ai nevoie de nimic? Bine. Am vrut doar să ştiu. Ei bine, atunci, pa! Omagiile mele – şi îşi flutură cu un gest larg căciula din blană de castor. Omagiile mele ție şi întregii societăți!

Se întoarse pe călcîi şi părăsi sala cu aceiaşi paşi măsurați şi silențioşi cu care venise.

Cînd uşa se închise în urma lui, Adrienne şi cu Bálint schimbară o privire pripită.

Tînărul Kamuthy profită de liniştea care se lăsase şi încercă să revină la subiectul anterior:

— În Anglia – începu el cu emfază – nimeni nu le pietinde conducătorilor să fie expeiți. Dimpotiivă! Se consideiă că specializaia dăunează judecății obiective…

— Ție nu are la ce să-ți dăuneze! – interveni Jóska, bucuros că putea să schimbe tema, fiindcă ar fi fost foarte neplăcut pentru el să se complice într-un conflict de onoare cu Gazsi.

Buna dispoziție reveni, dar hohotele de rîs nu izbucniră decît atunci cînd Pityu Kendy se răsti la Kamuthy:

— Ai face mai bine să-ți speli timbrele alea de pe frunte, nu care cumva să te pună cineva la poştă! – iar englezul acela de panoramă îşi duse mîna la frunte exclamînd stupefiat:

— Oh, my God, my God! – şi ieşi în goană ruşinat.

Dispariția lui îi puse în mişcare şi pe ceilalți.

— S-a făcut tîrziu, e timpul să plecăm acasă! – spuse cineva şi, ca la comandă, începură să-şi adune catrafusele cu toții.

— Abia acum, la spartul tîrgului, îmi dau seama cît sunt de obosită – exclamă Adrienne.

Bálint rămase nemişcat. Se părea că plecarea ei nici nu-l interesează. Era atent la explicațiile baronului Udo, care-i vorbea înflăcărat în germana lui pomeraniană:

— Das is man so, wie soeben ihnen sagte, mein lieber Graf; bei uns und auch in Ost. Preussen ist es wohl nich anders…

 

Fragment din Miklós Bánffy ,
Trilogia transilvană, II, roman în curs de apariție la Editura Institutului Cultural Român. În româneşte de Marius Tabacu. Titlul fragmentului aparține redacției.