ŞTEFAN BOLEA: INFERNUL BOLII MENTALE

Cel mai recent exercițiu memorialistic al lui Ion Vianu (Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru, Iași: Polirom, 2018) este structurat în cinci părți: I. Violența (o uvertură înfiorătoare ca proza lui Lovecraft); 2. Tipologii (în care autorul descrie, printre altele, diferite tipuri de psihiatri: nevrotic, psihotic, psihopat); 3. Psihiatria ca economie politică (în care psihiatrul este caracterizat ca un apărător al ordinii oedipiene); 4. „Adevărata psihologie este psihiatria“ (în care este discutată disensiunea dintre aceste două discipline înrudite); 5. A îngriji (o coda în care autorul este mai personal și ne împărtășește sapientia sa existențială). Epilogul este o incursiune în futurologie și poate fi citit ca o replică la ultimele trei cărți ale lui Harari, traduse și în română.

La fel ca scrierile lui Foucault, Bataille și Deleuze – dar din alt unghi –, Între violență și compasiune este o meditație asupra bolii mentale. În primul rând, I. Vianu descrie psihoticul: „La originea interesului meu pentru psihiatrie stătea fascinația libertății. Cel atins de psihoză este un iredentist, un ins care nu se predă. Credința nestrămutată într-o idee, fie și absurdă, are ceva eroic. Insul psihotic preferă să se lase zdrobit decât să renunțe sau să-și ascundă delirul. În acest donquijotism stau grandoarea și mizeria lui … Psihoticul merge până la propria anihilare, dar nu cedează … Forța imensă a psihoticului vine din aceea că preferă să moară decât să cedeze“ (pp. 21, 27). Psihoticul se ridică împotriva instinctului de conservare (aidoma sinucigașului), împotriva normei și împotriva simțului realității. Libertatea psihozei este anarhică, dionisiacă – neavând nicio legătură cu doctrina libertății responsabile –  și îl poate imola oricând pe cel suferind. Mai mult, „psihoza este o mică religie privată într-un spațiu fantastic în care iadul deține teritoriul cel mai întins, iar raiul, un colțișor“ (p. 53). Ideea bolii mentale ca o formă de infern personal poate fi conjugată cu viziunea Terezei de Ávila: „caznele nu au finalitate și nu se întrerup niciodată“, conform autoarei carmelite. De asemenea, dualismul infern/rai ne amintește de cunoscutele versuri ale lui John Milton: „Lăcaș fiindu-și sieși, poate duhul/ Un cer din Iad și-un Iad din cer să facă“. Sentimentul trăirii infernului nu ține de realitate, ci de percepție; dar dacă „procesorul“ este afectat, se schimbă și coloratura lumii.

De asemenea, psihoza vizează și Nimicul, care stă la originea bolii: „Psihoza este delectabilă ca un coșmar, adică oribilă, dar lipsa psihozei este expunerea unui corp complet dezbrăcat la răceala vidului sideral … Fără psihoză: conștiința este confruntată cu neantul; cu psihoză: conștiința este confruntată cu iadul (s.a.) …“ (p. 192). Pare că nu există alegere între neant (searbăd, paralizant, toxic) și iadul compensator, în care, totuși, psihoticul evadează din „micimea“ existenței. „Aceasta … este tulburarea primară a psihozei: vidul, pustiul spiritului (s.a.)“ (p. 63), scrie psihiatrul Ion Vianu, amintind cumva de versul lui Nietzsche: Die Wüste wächst: weh dem, der Wüsten birgt! („Pustiul crește: vai de cel care ascunde un pustiu“).

Unul dintre scopurile declarate din activitatea de psihoterapeut a lui I. Vianu a fost să-l aducă pe pacient din „culmile abisale“ ale psihozei în „apele mai liniștite ale nevrozei“ (p. 21). „Leacul propus de antipsihiatri, fuziunea terapeutului cu pacientul psihotic… mi s-a părut un remediu prea toxic, care la urmă ar fi ucis «pacientul». După mine, psihiatrul trebuia să fie esențial nevrotic, un conflict viu, cu rana mereu deschisă. Amfortas! Die Wunde! Ia aminte la rană, exclamă Parsifal… Nevroticul trăiește cu contradicția, pe care o gestionează cât poate de bine. Este o existență «dolorific㻓 (pp. 25, 45). Cumva amintind și de principiul terapeutic al lui Jung („doar un medic rănit poate vindeca“), Ion Vianu se identifică tipologic cu psihiatrul nevrotic ca replică la tipologia psihotică a antipsihiatrului R. D. Laing.

Interesant că și psihoza, și nevroza sunt moduri de gestionare ale contradicției: „O altă figură de repetiție, adevărat pat (termen care semnifică șah etern, deci partidă nulă), este frecventă la psihotici, aceea a închiderii într-o contradicție insurmontabilă“ (p. 83) – amintim, în treacăt, că, după Bleuler, ambivalența afectivă stă la baza schizofreniei. Contradicția psihoticului (probabil una dintre real și imaginar) oglindește contradicția nevroticului (de data aceasta una pe planul realului): „Omul nevrotic este atras în vârtejul tendințelor contradictorii“ (p. 21). Care ar fi raportul dintre cele două afecțiuni autocontradictorii? Este una din întrebările deschise ale cărții. Tind să cred că un simț al contradicției ontologic, o dualitate primordială ne caracterizează în calitate de existenți. Și aici îmi vine în minte faimoasa imagine baudelairiană a „călăului pentru sine însuși“: „O rană sînt și sînt cuțitul!/ Sînt fața și sînt palma dată!/ Sînt brațe rupte și sînt roată!/ Călăul sînt și osînditul!//“ (tr. Ion Pillat).

Demnă de reținut este și expunerea tulburării bipolare: „Nimic nu e mai impresionant ca spectacolul maniei. Eul ocupă totalitatea scenei, devine act, mișcare, recitare, cântare, euforie, sugerează atotputința. Este un foc mistuitor… și nu este nimic. În miezul focului este domeniul lui zero absolut, așa cum Dante așază pe Satana în gheața Cocitului. Sufletul maniacal este devastat. Mania este reversul melancoliei, nu inversul ei … În adâncul maniei stă melancolia. Melancolia este o manie despuiată de veșmintele exuberante. Melancolia este penitență, chircirea eului, depășirea dialectică a momentului expansiunii“ (p. 179). În viziunea autorului, mania este tot o micropsihie a unui subiect care personifică o flacără glacială. Secretul maniei este depresia care și-a confecționat alte veșminte. Memoriile lui Vianu nu conțin numai extrase de cultură high, ci și pasaje care i-ar putea inspira pe scriitorii de fantasy, acei Poe sau Ligotti ai viitorului: „Uneori fantezia creează opere de o oroare stranie, față de care ficțiunile unui autor ca Philip K. Dick par aproape inofensive. Îmi amintesc de femeia aceea internată la Central; avea o fobie macabră: se temea că, mergând pe aleile unui cimitir, ar fi putut fi luată cu asalt și fecundată de spermatozoizii cadavrelor din morminte. Astfel, copilul rezultat ar fi fost copilul unei femei vii și al unui bărbat mort, un zombi!“ (p. 163)

Epilogul Și acum? nu este partea cea mai reușită din volum, considerațiile futurologice fiind puțin datate. Dau numai două exemple: „Elaborarea unor algoritmi terapeutici va fi încredințată calculatorului. Acesta va concepe un program curativ constrângător…“ Această ipoteză a fost deja explorată în detaliu de serialul Maniac (2018), creat de Patrick Somerville și Cary Joji Fukunaga. „Instrumentele IA trebuie să fie programate în așa fel încât să nu poată lua decizii axiologice …“ Sunt multe episoade din celebrul serial Black Mirror (2011-19), creat de Charlie Brooker, pe această temă. De asemenea, sunt în dezacord cu una din tezele principale ale cărții: „Numai un psihiatru-robot sau un psihiatru-înger ar putea să-și propună acest scop: eradicarea nebuniei. Nebunia ne este dată cu omul și va persista atât timp cât omul există.// Psihiatria nu vrea sfârșitul nebuniei, ci acomodarea ei cu lumea… Fără nebunie, lumea ar muri prin îngheț moral“ (p. 141). Consider că bioinginerii viitorului vor stârpi gena nebuniei, la fel cum vor căuta să o elimine pe cea a îmbătrânirii – în căutarea vieții veșnice –, neținând cont nici de potențialul creativ al nebuniei (Vincenții viitorului nu vor mai picta, dar nici nu-și vor decupa urechile), nici de presupusa „oroare“ în fața imortalității. Repulsia în fața nemuririi este neglijabilă față de frica de moarte. „Există, în fond, numai frică de moarte“ (Cioran), matricea tuturor anxietăților.