În staţiunea spaniolă Benidorm,
pe plajă, sub cer enorm
toate metaforele dorm
Pe-aproape, la Alicante
azi, îl recitim pe Dante
în penumbre sacrosante
M-am visat piatră de temelie
în cetatea Lucentum
Luceam,
lucentam,
lucianizam pe ţărm
în anul de graţie 324 î. Hr. –
cineva săpase în piatră
ocultele cifre 03000-03016
Până la urmă,
m-am dumirit:
aceste numere reprezintă
codul poştal al urbei Alicante
Pentru rezistenţă prin culturi în câmp
sud-est european
fiica m-a premiat
cu o lampă pentru zilele mele scurte,
pentru nopţile noastre lungi
Darul nu este un opaiţ dac.
Nu este o lanternă postmodernă.
Nu este lampa lui Ilici,
Nu este felinarul şaretelor paşoptiste
Suvenirul a fost cumpărat
din Constantinopol/ Ţarigrad/ Istanbul
Este o replică a lămpii lui Aladin
seamănă cu un poem de Hafiz
cu o gazelă alergată în întuneric
cu o semilună înecată în Iordan
cu o icoană bizantină
salvată de cruciaţi de la incendiu.
Seamănă cu Strâmtoarea Bosfor-Dardanele
în explozii de războinice shrapnele
Lampa luminează
luminează
ca o peliculă de Vittorio de Sica –
în biblioteca „Tatăl şi fiica”
Tocmai veniseră veneţienii în sala „Horia Bernea”
fără gondole, însoţiţi de hetaire,
flancaţi de o jună autohtonă
pregătită să verniseze expoziţia de artă plastică
La demisol, în clădirea anexă, parcă eram în pântecele
bibliotecii din Vatican. Prin uriaşele ferestre
se vedeau picioarele trecătorilor,
protestatari contra
exploatării gazelor de şist prin fracturare
bocanci impregnaţi cu pulberea Roşiei Montane
În faţa mea, poetul Adrian Popescu descifra
pergamentele
între nordul germanic şi sudul mediteranian –
Umbra lui la Ipoteşti
s-ar fi putut numi
umbrar la umbra umbriei
Cer senin
ca în palma îngerului.
O flotă de avioane nato
înota deasupra noastră
la frontiera costobocă.
Nave celeste
se oglindeau
în paharele noastre
Spre seară
dansam sârba, ceardaşul, hora.
Vulturească era limba noastră
Am învăţat un cuvânt nou,
un adjectiv:
tomnoros (de la toamnă)
Scriptori tomnoroşi
descifram inscripţii
în limbi necunoscute
pe şantierul arheologic de la Bărboşi.
La Casa Scriitorilor, la Neptun,
nicio foiţă de tutun
(„Iar morarul, meşter bun,
la ce bun?”),
nici măcar o salvă de tun,
nicio lumânare, nicio adiere de taifun
de ziua defunctului Béla Kun
Doar amicul Holbanibus Ba(c)hluiensis cel Bun
răspunde când bat la uşă ori sun
să-l întreb despre Calea Pierdută ori Şun,
când cerul Pontului Euxin pare uriaşul lăstun
pe aripile căruia scrie în alfabetul străbun
„Doar o vorbă, Prutene, să îţi (mai) spun!”
Departe, pe Drumul Mătăsii lui Gao Xing, presupun,
inima mea e un înzăpezit, imemorabil cătun
pe Uliţa Albă a Scriptorilor, o rună, un run
într-un bacovian saloon
la masă de brad, diac tomnatic, unul, un…