1. Sunt două impulsuri de scriere care îmi dau târcoale cu această anchetă care nu cred că ar lăsa pe cineva fără gânduri, opinii, reacţii. Şi aici e frumuseţea anchetei, dar şi locul de risc în care se îngroaşă evidentul, iar nici repetiţia, nici diferenţa nu garantează complexitatea realităţii. Unul este de a organiza discursul în mod conceptual şi metodic, cu suficiente acoperiri sociologice şi istorice, încât să existe o demnitate aproape apriorică a răspunsului şi o speranţă a consistenţei de relatare şi argumentare capabile să se racordeze la alte texte, să facă parte dintr-o constelaţie textuală – a acestei anchete, a altora similare. Celălalt este al perspectivei personale şi al subiectivităţii umile, fragmentare, dispuse, din start, să renunţe la o transcendenţă (trans-)textuală. Îl voi urma pe cel de-al doilea. Aşadar, cu adevărat, nicio garanţie.

Câştigul şi pierderea articulează o axă de gândire şi cristalizare ideatică firească, amintind de funcţionarea naturii şi de explicaţiile fizice ale universului, cu aplicabilitate extinsă pentru orice fenomen social şi personal. Totuşi, ea pare, într-adevăr, a se exacerba, a deveni nevralgică cu atât mai mult în modul de raportare la comparaţia dintre vechiul regim şi ceea ce a urmat după Revoluţia de la 1989. Modul de a vedea câştigul şi pierderea depinde, în acest caz, nu doar, ca de obicei, de ancorele tale sociale, culturale, economice în lumea asta, ci şi de cât şi cum ai trăit de-o parte, respectiv de alta, a liniei subţiri de decembrie, marcate în istorie, iată, deja de 30 de ani, şi care a condus la o schimbare masivă din toate punctele de vedere.

Eu am avut şapte ani când s-a întâmplat Revoluţia, iar când am început şcoala era deja libertate, nu mai cântam imnul înainte de ore şi nici nu ne mai îmbrăcam în pionieri, spre disperarea mea de copil amânat la şcoală. Nu am stat la cozi pentru că ai mei m-au protejat de ceea ce au considerat că nu e necesar ca un copil să facă, nu mi-a lipsit ciocolata pentru că au avut mereu grijă ‘să facă rost’, nu am suferit când se lua, la două zile, curentul, pentru că îmi plăcea cum se vedea lumina lumânării pe faţa noastră de familie veselă, iar cu apa caldă nu eram încă la fel de maniacă precum sunt astăzi, când aş putea trăi sub duş. Se vede, ştiu, nostalgia lucrează în mine şi acum. Sunt, cred, asemeni multor altora, punctul în care se intersectează şi se negociază amintirile, poveştile de viaţă mică, împletiturile contextului personal şi naraţiunile sociale de diverse amplitudini, de la cele familiale şi de comunitate restrânsă, care îţi furnizează, inerent, primele instrumente de interpretat viaţa, şi până la cele cu structură mult mai riguroasă, care dau socoteală, dincolo de tine, de o porţiune mult mai mare de realitate. Să te percepi ca atare e mai simplu într-o optică abstractă, teoretică şi mult mai dificil când e vorba de decriptat ce anume din toate acestea îţi compune glasul, opinia, punctul de vedere la un moment dat. Dar nu e imposibil. Îmi dau seama, deci, că sunt momente în care nu pot gândi rău de tot ce a fost atunci decât făcând un pas în afara amintirilor mele, mai întâi înspre fericirea unică, fericirea-fenomen pe care am văzut-o la ai mei când ‘a picat Ceauşescu’, înspre poveştile care au început să curgă gârlă în familie despre Crăciunuri ascunse, mama purtându-mă zilnic la cămin încă de la 2 ani în lipsă de alternativă, despre frica de ceilalţi şi tăcerile necesare. Apoi, un alt pas înspre comprehensiuni mai complexe, retroactive şi revelatorii, cu privire la iubirea mea pentru un Ceauşescu care ne supraveghea, dintr-un tablou, activităţile de copii, la cămin, la şocul alor mei, ulterior transformat în râs şi tachinare, când le-am spus, da, sigur, îl iubesc, ca pe soare, la vecinii din bloc care s-au adunat, zeci, într-o cameră de bloc, ca să se uite cu gura căscată la Mowgli şi la alte filme animate, când un unchi din Germania ne-a trimis, pe sub mână, un aparat video. Şi, în cele din urmă, pasul sinteză, înspre naraţiunile care au venit treptat, culturale, sociale, din ce în ce mai convingătoare, clădite cu şi prin istorie, care m-au făcut să înţeleg că a fost mult rău (fără să ştiu neapărat cât), atunci, pe vremea cealaltă, dar şi ce neînsemnaţi suntem în a gândi bine lumea dintr-o perspectivă personală. A rămas însă, recunosc, să mă lupt cu ideea că, uneori, fericirea şi adevărul nu se suprapun.

După Revoluţie, am început clasa întâi şi a urmat una dintre perioadele cele mai frumoase din viaţa mea, m-am îndrăgostit de şcoală şi, încă şi mai mult, de cărţi, şi aceasta a fost o altă grilă prin care am înţeles că, oricât de bine mi-a fost atunci şi oricât de multă linişte şi nostalgie mi-ar aduce amintirile mele din perioada comunistă, nu mi-ar fi plăcut să trăiesc mai departe în lumea aceea, nu aş fi vrut ca modalitatea aceea de constrângere a realităţii să continue. Că m-ar fi dărâmat să am un acces limitat la cărţi, la cunoaştere, la distanţă. E un lucru pe care îl simt şi astăzi, când mă gândesc că, pe lângă a face să iasă la iveală legiunile de imbecili, cum spunea Umberto Eco, internetul mi-a permis să găsesc texte nemaipomenite, fără de care cel puţin jumătate din cercetările mele nu ar fi putut fi duse la capăt şi să cunosc oameni cu aceleaşi interese profesionale de la care să am ce învăţa.

Tot astăzi realizez, cu destulă groază, că nu, nu mi-ar fi plăcut să fiu forţată să mă adaptez unor tipare rigide, unei ordini a vieţii care, cu tot felul său specific de confort, m-ar fi făcut să mă simt ca o marionetă. M-ar fi umilit să fiu femeie în comunismul românesc, obligată să procreez pentru ţară, valorificată în funcţie de succesul biologiei mele. Să trăiesc cu raţii, să fac baie cu porţia, să sufăr de frig. Dar, cel mai mult cred că m-ar fi angoasat să ştiu că o să mor silită să fac acelaşi lucru, muncind în acelaşi loc, că nu o să pot fugi, nici de alţii, nici de mine însămi, că nu o să mă pot re-imagina, reinventa, că anii mei ar fi fost întotdeauna sinonimi cu vârsta mea. Că nu aş fi putut să am sensul meu, oricât de aiurit, cu şi pentru care să mă lupt şi pe care să îl caut dincolo de roluri sociale şi planuri naţionale. Am descoperit abia retroactiv că nu aveam ce să vedem la televizor şi că mă plictiseam teribil, seară de seară, când încercam să arunc şi eu un ochi. Mă bucur că nu am descoperit retroactiv că nu mi-a plăcut să mă conformez unei societăţi rigide şi că, cu toate acestea, am făcut-o. Pentru că, şi aici e o mare capcană a fiinţei noastre supuse contextului şi istoriei, şi nu tot timpul acest aspect e luat în considerare, o bună parte din ceea ce poţi, vrei şi eşti e decis de o epocă sau alta.

Prin urmare, cred că faptul că am fost desfăcuţi dintr-un tablou mult prea închegat de coerenţă paternalistă, cât şi din încrâncenarea de a salva lumea într-un singur fel, de a exorciza răul inegalităţii este un lucru bun. Un câştig. Dar care trebuie desfăcut şi el, la rândul lui, din modulul său matematic, pentru a fi relativizat. Posibilitatea de a călători oriunde, accesul teoretic nelimitat la informaţie, cultura diversităţii, cultul şi realitatea şansei, de-stigmatizarea nonconformismului social, restaurarea ideii de proprietate privată, toate acestea sunt câştiguri incontestabile ale încetării regimului comunist românesc, dar care nu garantează, automat, prin ele însele, nimic. Din contră, există o fluctuaţie istorică continuă a ceea ce înseamnă ele la un moment dat şi a felului în care sunt cristalizate social şi discursivizate cultural. De aceea, ar trebui balansate atent între, pe de o parte, absenţa lor, care s-a dovedit, pe alocuri, catastrofică, şi confuzia dintre acces teoretic şi acces efectiv (care ascunde potenţialul negativ covârşitor al inechităţii sociale). Libertatea, extraordinară, esenţială, e doar începutul. Altfel, personal, sunt adepta unei viziuni mai puţin efervescente asupra libertăţii, una stoică, în care atât contextul, cât şi responsabilitatea intră masiv în calcul.

2. Perspectivele personale sunt deficitare. Am recunoscut deja asta. E o primă lecţie a constructivismului social (şi a unor direcţii filosofice post-nietzscheene), care arată cum societatea vorbeşte în noi, pentru noi. O a doua lecţie ar fi că perspectivele sociale nu sunt nici ele mult mai breze, nicicând pe deplin reliable, că sunt tot o chestiune de construcţie şi interpretare. Şi că uneori poţi fi la fel de neînsemnat în a gândi bine lumea printr-o perspectivă socială. A ceda ispitei de a demoniza în întregime vechiul regim nu este prea dificil în lumea neo-liberală în care trăim. La fel şi a-i demoniza pe amărâţii care spun ce bine a fost atunci, fără a încerca să înţelegi, fără a vedea mecanismele sociale care îi fac pe oamenii aceştia să vadă lucrurile astfel, să îi silească la o voce aspră, iscată parţial de neînţelegere, parţial de disperare. Stigmatizarea oarbă e una dintre modele dominante astăzi. E fashion. E adevărat, însă, dar aici intră o cu totul altă discuţie, orice modă creează contra-mode, mişcări subversive.

Am trăit 7 ani în comunism, ceea ce a contribuit, direct, indirect, dar aşa e mereu, la formarea mea ca om. Am ascultat muzică bună la pick-up, Phoenix, Celelalte Cuvinte şi o droaie de muzică clasică, Ceaikovski, Beethoven, Vivaldi, Bach. I-am văzut pe ai mei citind zilnic, cu pasiune, întrecându-se în cărţi, şi am tânjit, ca orice maimuţică entuziasmată de familia ei, să pot face şi eu asta (mai târziu, aveam să sufăr că lecturile lor s-au rărit şi să declar război televiziunii adictive). E ceea ce au trăit mulţi din aceeaşi generaţie şi poate încă mai mulţi cei cu câţiva ani mai mari decât mine. Au citit, s-au imersat în lectură în lipsa unor alte distrageri, şi-au făcut o minimă cultură, au deprins răbdarea de a avansa printre paginile sterpe, fără culori, de a insista în lipsa unor gratificări imediate de conţinut. Au avut familii care au cumpărat şi citit cărţi, care au lăsat moştenire biblioteci, fără să fie filologi, absolvenţi de facultate şi fără să aibă senzaţia că fac ceva deosebit, în răspăr cu timpurile. Şi aceasta s-a petrecut în contextul unui sistem de educaţie care nu a fost el replica celui de la Harvard, dar a avut nişte mecanisme stabile de evaluare, triere şi orientare care funcţionau, precum şi o certă eleganţă a decenţei ce impunea respectul.

Acest lucru s-a schimbat dramatic după 1989, e drept, treptat, dar sigur. Numărul crescând de analfabeţi funcţionali din statistici şi din ştirile alarmiste, copiii proprii, ai prietenilor, ai vecinilor, care nu mai citesc şi îşi chinuie părinţii şi profesorii prin dezinteres, trocuri strategice şi tantrum-uri, politicienii şi jurnaliştii cu exprimări defectuoase şi deficit de adecvată inteligenţă pentru funcţia deţinută, incompetenţe făţişe şi incompetenţe deghizate, la care se adaugă profesori ce ar trebui ei înşişi ajutaţi pe tărâmurile dure ale reexaminărilor şi titularizărilor reluate vară de vară, prigoniţi de o societate ce le cere devotament şi talent de artist închis în turn de fildeş, toate vă sunt deja cunoscute şi ar fi superfluu să insist. Aproape masochist, ca o rană proprie pe care o zgândări în loc să o pansezi. Pentru că nu ai cum. Nu aşa, de unul singur, ca nişte rândunele forţând o primăvară pe care o putem precipita o dată, de două ori, dar nu o putem instaura plenar sau efectiv decide.

Nu e ideea mea, ci mă alătur şi eu acelor destul de mulţi români care susţin că – iar aceasta e departe de a proba existenţa nostalgiilor şi reveriilor comuniste – Statul nu ar trebui să se dezintereseze de cei care-l compun prin renunţarea la un corpus coerent de valori pe care să-l transmită generaţiilor pe calea unui sistem educaţional solid, asumat şi imun(izat) la jocurile politice, după cum ar trebui să-şi analizeze critic cultivarea obsesivă a ideii potrivit căreia economia este calea regală pentru dezvoltarea naţiei. Educaţia este, ştiţi deja expresia, cronic subfinanţată, cu reforme fără număr şi fără noimă, cu manuale lipsă an de an, greşeli în subiectele de examen şi generaţii succesive de sacrificiu. Universităţile suferă de invazia principiilor (hiper)capitaliste şi se frământă în căutarea formulei, încă departe de a fi perfecte, ce ar reuşi să împace performanţa şi meritocraţia cu necesitatea de a supravieţui prin a accepta şi promova un număr cât mai mare de studenţi. Alături de educaţia din şcoală, educaţia de acasă suferă şi ea schimbări majore. Sub influenţa modelelor vestice, a avea şi a creşte un copil devine tot mai mult o chestiune de competenţă. O întreagă industrie a parenting-ului se dezvoltă în jurul acestei idei. Între părinţi şi copii se inserează cohorte de specialişti, sfaturi, cursuri. De altfel, această educaţie informală paralelă, a cursurilor şi trainingurilor de tot soiul, de la banalul gătit la cursuri de trăit/life-coaching e un fenomen al societăţii contemporane pe care cred că, în bună măsură, Vintilă Mihăilescu l-a interpretat corect ca infantilizare în vederea obţinerii unor profituri financiare. Nimic nu mai e simplu, imediat, natural. În timp ce părinţii dau zilnic examenul perfecţiunii şi al artei parentale, majestatea sa, copilul, cum ar spune Freud, nu trebuie contrazisă, supărată, forţată. Iar cărţile şi şcoala sunt rar, pentru puţini, încă de la bun început, o acadea. De cealaltă parte, se află parentingul obosit sau prin procură al celor plecaţi în străinătate sau constrânşi să aibă două-trei joburi, depăşiţi de tehnologia în care copiii lor excelează aproape intrauterin şi copleşiţi de sensul ei pentru lume şi pentru relaţia lor de familie. Aceste două elemente, şcoala şi educaţia de acasă, au contribuit şi continuă să contribuie, fiecare în felul său, decisiv, la erodarea plăcerii şi a interesului pentru lectură şi la o imagine negativă poate fără precedent a şcolii, învăţăturii şi profesorilor.

Deocamdată, educaţia din România nu a ajuns la cel mai jos punct. Şi, e încă, mă încăpăţânez să cred, salvabilă, restaurabilă. Nu ştiu dacă parte a moştenirii comuniste – e greu de văzut cât dintr-un element e cauză a unui sistem precedent sau îi urmează pur şi simplu lui –, dar în România nu se plăteşte pentru educaţie cum se întâmplă în sua, de pildă, unde la universităţile prestigioase se ajunge la o taxă anuală şi de 50.000 de dolari. În momentul în care vom ajunge inclusiv să plătim pentru o educaţie în picaj, eventual datorită încurajării, tot politice, a învăţământului privat menit să compenseze carenţele celui de stat, atunci se vor fi distrus cu totul şi ultimele rămăşiţe benefice ale regimului comunist din osatura sistemului nostru educaţional. Şi va fi trist.

Şapte ani de zile, anii mei comunişti, şi mulţi ani după aceea, mi s-a spus că sita cerne. Era felul alor mei de a mă încuraja să mă concentrez la beneficiile pe termen lung ale şcolii, ale învăţăturii, ale indiferent ceea ce făceam. Şi era şi încrederea lor care, astăzi, îmi pare pe cât de candidă pe atât de umilită, într-o dreptate socială acum atât de spinoasă, de problematică. Nu îmi imaginez alt vector social şi cultural mai capabil să ducă naţiunile către o stare de (mai) bine şi să reinstaureze ideea de dreptate – pe lângă cea deja, teoretic, obţinută, de libertate – decât educaţia. Nimic mai capabil să cureţe rănile acestea ale societăţii româneşti în care colcăie viermii incompetenţei, ai imposturii, ai oportunismului, ai dezorganizării, ai cumetriilor, ai – realizez, v-aţi săturat de cuvântul ăsta, dar e al nostru, deocamdată – corupţiei. Şi care să facă, încet, dar sigur, sita să cearnă.