„După douăzeci de ani“ este titlul unui roman al lui Dumas. „După treizeci de ani“ este realitatea României de astăzi, o realitate pe care generaţia revoluţiei probabil nu şi-o închipuise când a luptat în decembrie 1989 pentru căderea regimului totalitar socialist. În urmă cu trei decenii, oamenii voiau să schimbe sistemul care fusese impus de trupele sovietice şi să obţină stoparea persecuţiilor şi libertatea opiniei. Mai mult, se dorea un trai decent, cel de zi cu zi fiind marcat de raţiile la mâncare şi electricitate, dar şi de politici considerate abuzive, precum interzicerea avorturilor sau distrugerea monumentelor istorice pentru realizarea unor proiecte de sistematizare.

Înţelegând că Nicolae Ceauşescu, şeful de stat al Republicii Socialiste România, nu agrea schimbările sistemice din Europa Centrală şi de Sud-Est, un prim protest s-a produs la Timişoara unde trupe ale Armatei, Miliţiei şi Securităţii au deschis focul asupra manifestanţilor în 17 decembrie 1989. Câteva zile mai târziu, regimul a fost răsturnat la Bucureşti, după ce, în prealabil, mii de protestatari fuseseră ucişi sau răniţi în toată ţara. Astfel s-a produs în 1989 o revoluţie, câştigându-se un sistem politic democratic şi un sistem economic capitalist, ambele menite să conducă la recăpătarea libertăţii, demnităţii şi prosperităţii pentru toţi locuitorii României.

Comparând realităţile de astăzi cu speranţele protestatarilor din 1989, se poate vorbi în prezent despre o revoluţie iluzorie pentru că ţara noastră nu arată aşa cum şi-o imaginaseră tinerii revoluţiei de la sfârşitul anilor ’80. Avem un sistem politic democratic caracterizat prin pluripartidism, dar după schimbarea regimului nu s-a trecut printr-un proces de lustraţie şi astfel vechile metehne au fost purtate mai departe. Deşi varianta radicală a stângii fusese înlăturată, după înfăptuirea revoluţiei puterea a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale, o forţă politică de stânga care nu a reuşit niciodată pe deplin să se redefinească pe scena politică ca partid social-democrat, cărând în spate amprenta fostului regim.

Istoria ne arătase deja ce produsese comunismul în România: industrializarea forţată a unor ramuri precum industria constructoare de maşini sau cea siderurgică, măsură care a contribuit la producţia insuficientă de bunuri de consum; colectivizarea agriculturii şi persecutarea ţăranilor înstăriţi; trimiterea celor care nu reuşeau să îndeplinească planurile cincinale în faţa justiţiei – toate aceste măsuri fiind luate în scopul ridicării nivelului de trai. Propagandă şi atât!

Şi totuşi, orânduirea totalitaristă de extremă stânga a fost înlocuită de o soră „mai mică“, dar care, în timp, s-a dovedit a fi la fel de nocivă ca sora sa mai mare, pe care o moştenise: scandaluri de corupţie au marcat aparatele de stat; oameni cu putere de decizie în instituţii publice au fost adesea numiţi strict în baza relaţiilor apropiate cu persoane politice; dosare puse în aşteptare din cauza obţinerii imunităţii politice de către cei anchetaţi. Şi astfel, furtul şi corupţia au devenit endemice…

Dacă în primii ani ai democraţiei am fi fost conduşi de un partid de dreapta echilibrat, altfel s-ar fi balansat lucrurile pentru ţara noastră. Preluând concepte propuse de John Stuart Mill (precum libertatea de exprimare, libertatea socială ca formă de protecţie în faţa tiraniei conducătorilor politici – tiranie cu care românii se confruntaseră) sau de Thomas Hill Green (care spunea că statul este legitim atâta vreme cât creează un sistem de drepturi şi obligaţii care permit împlinirea individuală), şansele ca ţara noastră să fi arătat altfel astăzi ar fi fost mult mai ridicate. Poate atunci am fi avut parte de o revoluţie reală în urma căreia să avem un aparat de stat şi o economie de tip capitalist funcţionale la adevărata lor capacitate, un nivel de trai ridicat şi o societate bazată pe meritocraţie, nu pe nepotism…

Din păcate, de la revoluţie încoace, politicile implementate nu au condus deloc către bunăstarea fiecărui individ, ci către crearea unei mase de manevră, trăind în condiţii precare, iar la acest fenomen au contribuit din plin sub-finanţarea repetată a Educaţiei şi a Culturii. În prezent, avem rate ridicate de analfabetism funcţional (conform statisticilor din 2018, 42% din elevi sunt afectaţi de acesta) şi de abandon şcolar timpuriu (16,4% în 2018). În plus, recalificarea celor cu nivel de pregătire scăzut a devenit greoaie, precum şi reintegrarea lor pe piaţa muncii, având în vedere că foarte mulţi şomeri se află în mediul rural şi aceştia abia dacă reuşesc să termine o şcoală generală. Motive sunt destule: inexistenţa şcolilor în sate, lipsa unor mijloace de transport care să ducă elevii către cea mai apropiată instituţie de învăţământ primar şi gimnazial, necesitarea de ajutor în gospodăriile care abia reuşesc să se susţină etc.

Guvernări păguboase succesive au condus la situaţia precară în care trăieşte mare parte din populaţie şi la exodul celor nemulţumiţi. Se fugea din România şi în timpul sistemului totalitar. Se „fuge“ din România şi în plină democraţie, treizeci de ani mai târziu. Pentru că revoluţia s-a produs de facto, fiind flacăra unei speranţe că lucrurile se vor schimba… Avem capitalism, avem libertate. Însă prosperitatea nu există decât în mâinile celor puţini… Numai când statul va crea un sistem democratic care să ofere condiţii echitabile tuturor, vom putea spune că revoluţia a învins cu adevărat. Dar cât mai este până atunci?