MIHAI GĂLĂŢANU

1. Libertatea, în primul rând. Pentru asta am luat arme, am fost la Revoluţie, pentru asta ne-am riscat vieţile, amărâtele noastre de vieţi, la Televiziune, la c.c., în Piaţa Universităţii… Nu m-am ales cu nimic, pentru că am considerat că asta era de datoria mea. Cei care nu au fost, dar au mimat prezenţa, am exemple nominale destule, s-au înscris printre eroi. Cum se ştie. Au dobândit privilegii chiar cei care ne-au cărat apă, cafea, sandvişuri. Noi am dobândit doar dreptul de a ne mândri cu asta. Ei au dobândit terenuri, certificate de revoluţionari, avantaje, poziţii, legitimarea de a ne vorbi cu tupeu, gonoreic & logoreic.

2. O oarecare aparenţă de protecţie socială a existat şi înainte de 1989. Dar ce protecţie socială poţi să ai atunci când nu eşti liber? Relaţia este numai, atunci, slugă-stăpân. Aveai o casă primită de la stat, dar nu erai stăpânul vieţii tale. Statul putea să se intruzioneze în viaţă ta, luându-te şi omorându-te, ca pe inginerul Ursu – şi asta în 1985, nu în 1950. Principalul torţionar al României – şi de astăzi – este Ministerul de Interne. El fabrică torţionari pe bandă rulantă. Poliţiştii de azi sunt miliţienii de ieri, ba încă mai răi, căci azi nu-i mai cheamă partidul la ordine. În vara asta, rectorul Academiei de Poliţie a ameninţat-o cu moartea pe Emilia Şercan, jurnalist. Cum a putut fi posibil?

Tot ce era, pe vremuri, bun în vechiul regim era viciat. Era contaminat. Nu aveai minima şi fireasca bucurie de a te bucura de libertate. Ca să te bucuri de o plecare în tabere utc, trebuia să fii mâncător de rahat…Sau, măcar, complice.

Acum, există o singură cale: cea capitalistă. Cu protecţie socială maximă. Nu există alt drum.

3. Suntem, deopotrivă, noi, noi-înşine, cât şi conducerea noastră. La toate nivelurile. Şi elita profesională. Şi elita noastră profesională este de vină. Unii s-au transformat în dictatori. Şi îşi spun cu cinism: după ce mor, idioţilor, judecaţi-mă atunci cât o să vreţi. Asta şi vom face. Dar judecata voastră începe de pe-acum. A şi început deja. Trebuie introdus un cod moral: nu există scriitor bun, dacă este imoral. Toţi scriitorii trebuie judecaţi şi după coloana vertebrală. Şi nu mă refer aici la faptul că bea unul-două pahare în plus, că a avut patru sau cinci soţii regulate şi acum e în fruntea trebii etc. Mă refer la faptul că nu trebuie să avem încredere în trufia unora de a se judeca singuri. De a se crede mai buni decât x, decât y… Ăsta, da, e un păcat foarte mare, atunci când exerciţi funcţii publice/şi e un păcat neglijabil când nu exerciţi o funcţie care să aibă constrângeri asupra celorlalţi.