ŞTEFAN BOLEA

1. Pe scurt, libertatea. Putem discuta dacă libertatea de exprimare transcende libertatea de gândire. Ultima este mai importantă, în viziunea lui Kierkegaard, dar ea este relativă şi volatilă: propaganda a fost înlocuită de publicitate. Dăm de das Man al lui Heidegger: suntem liberi să consumăm şi să ne distrăm, aşa cum consumă şi de distrează marea masă. Astfel încât libertatea interioară este înlocuită de libertatea de a cheltui într-un imens mall construit ca o închisoare. Ne amintim de filmul They Live al lui Carpenter, în care dacă ne punem ochelarii speciali am vedea adevărul dincolo de iluzie: poate că unul dintre acele adevăruri e că s-au schimbat stăpânii, care au învăţat să dicteze prin alte mijloace.

Cu toate acestea, libertatea, într-o accepţiune minimală, privată, este un câştig real. Din punctul meu de vedere limitat, particular, de cercetător, faptul că pot să-mi cumpăr orice carte din lume cântăreşte enorm. Nu mai vorbesc de Libgen, care uşurează viaţa unui autor din lumea a treia filosofică. Pentru că bibliotecile au în continuare carenţe grave, ce pot fi corectate numai prin stagii în centrele universitare străine. De altfel, libertatea e legată de mobilitate. Putem călători, după aproape jumătate de veac în care am fost lipsiţi de dezvoltarea noastră (culturală) naturală. Chiar dacă atunci când ne întoarcem acasă, ne simţim ca şi cum ne-am întoarce în peştera platonică: vechiul regim există încă în genele, condiţionările şi fricile noastre. Un om născut în dictatură, cum sunt eu, are întotdeauna un complex în plus faţă de un occidental: înţelege Castelul şi Procesul de Kafka din interior.

2. Din nou, din perspectiva mea limitată, care nu este una politică, ci intelectuală, consider că oamenii erau mai bine pregătiţi în vechiul regim şi, de asemenea, că erau mai bine întocmite cărţile. Exista o deschidere mai largă către cultură, în pofida faptului că multe din marile texte erau inaccesibile. Introducerile în filosofie şi literatură de pe YouTube sunt drăguţe, dar nimic nu suplineşte experienţa lecturii: un autor poate lucra o decadă la o carte, iar un videoclip îl faci în câteva ore, hai să spunem câteva săptămâni. Cultura suprafeţei se reflectă şi într-o superficialitate interioară. Desigur că un iPad este mai dezirabil decât un raft de cărţi, dar în orice domeniu e imposibil să avansezi fără studiu. Generaţia mamei mele, care a făcut Literele în anii 1960, era impecabil pregătită şi citea cu voluptate. Generaţia nepotului meu, care va termina facultatea în anii 2030, va deschide rareori o carte care nu are buton pe copertă. În 70 de ani s-a câştigat/ se va câştiga enorm pe plan tehnologic. Pe Kindle sau iPad ai acces la aproape toate cărţile din istoria omenirii (incluzându-le pe cele care apar tocmai acum) în format electronic. Dar ce folos dacă tot mai puţini le cunosc? Cu ajutorul unui telefon inteligent, un Leonardo contemporan ar putea ajunge la un nivel de inteligenţă aproape extraterestră, transcendentă. Sau ar deveni un sibarit.

3. Mă gândeam la distincţia dintre profesie şi vocaţie, care cade în desuetudine, din cauza unui dictat economic mult mai brutal decât al generaţiilor anterioare: oamenii se orientează după Ban. Şi cei care au acum sub 20 ştiu instinctiv, cum scriam în altă parte, că o societate pentru care Banul e Dumnezeu întotdeauna echivalează eşecul cu moartea. Nu pot fi blamaţi pentru că este o chestiune de supravieţuire. Dacă aş fi ştiut că a fi scriitor presupune asumarea jurământului sărăciei, nu sunt sigur că aş fi ales această cale.

Pare că în societatea de azi se confruntă două tipuri de fascism, care, de fapt, sunt neîndurătoare cu omul simplu. Fără asistenţă medicală gratuită pentru toţi membri săi, politica unui stat tinde spre eugenie. Într-un stat corupt şi semi-democratic ca al nostru, loialitatea cântăreşte mai mult decât meritul. Iar această axiomă se răspândeşte în toate sectoarele vieţii publice. Oamenii bine pregătiţi, care nu sunt valorizaţi de acest Cthulhu post-comunist, vor pleca în continuare. Rămân profesorii mai slabi, care vor moşi generaţii, pentru care analfabetismul funcţional nu va mai fi o surpriză. Rămân medicii mai slabi, în faţa cărora tu, ca pacient, vei fi forţat să faci pe detectivul. Lucrurile vor merge în continuare rău, atât timp cât nu se face ceva pentru a atenua precaritatea celor dezavantajaţi. Recentele producţii Joker şi Parazitul (premiat la Cannes) fac din sărăcie tema, poemul vremurilor noastre: damnaţiunea şi incapacitatea de plată par unul şi acelaşi lucru.