ANA BAZAC

Ce s-a câştigat în 30 de ani:

• Ca jaful proprietăţii publice şi trecerea ei pe numele hoţilor să fie socotite legale şi chiar o dovadă de abilitate şi apartenenţă la „elită“

• Ca proprietatea hoţilor să fie scutită de impozite, iar

• Lipsa de bani publici pentru plata pensiilor şi a alocaţiilor sociale să fie imputată plătitorilor de rând ai impozitelor şi, în acelaşi timp, numărului „prea mare“ de pensionari şi „asistaţi“

• Ca formele de înşelare a statului – ca să nu fie obligaţi să plătească nici taxele rămase – să nu fie niciodată pedepsite, ci, dimpotrivă, susţinute

• Ca distrugerea unităţilor economice şi a activităţilor economice – în locul modernizării – să nu fie niciodată pedepsită, ci socotită fie legitimă, fie o fatalitate

• Ca salariile pentru o viaţă cât de cât decentă să fie socotite drept o frustrare a „muncii“, adică a capitalului şi, în acelaşi timp, drept factorul care determină „plecarea investitorilor străini“

• Ca subvenţiile şi ajutoarele de stat pentru populaţie să fie socotite drept privarea capitalului de subvenţiile şi scutirile date de stat

• Ca eventualele dări în vileag şi procese făcute întâmplător unor hoţi să nu se sfârşească niciodată cu confiscarea averii lor şi, chiar dacă uneori ei stau la închisoare – un timp mai scurt decât cel la care au fost condamnaţi – să nu aibă aceleaşi condiţii ca deţinuţii de rând şi, în orice caz, aceeaşi soartă după eliberare; dar aceşti hoţi sunt foarte puţini, deoarece

• În general, marea hoţie nu e pedepsită, iar justiţia – de la legi la procedeele proceselor – este înfăptuită în aşa fel încât să existe cât mai multe vicii de procedură şi, astfel, vinile să se prescrie

• Ca infrastructura esenţială – sistemul de canalizare, epurare, gestionarea apei, selectarea şi tratarea deşeurilor, sistemul centralizat de încălzire, calea ferată, şi nu autostrăzile – să fie distrusă, fie frânată, fie nereparată şi neîntreţinută unitar (naţional), astfel încât astăzi chiar periclitează siguranţa socială şi a naturii; în schimb, s-au construit mii de biserici şi o megacatedrală, ca şi cum n-ar fi existat biserici iar credinţa ar fi în funcţie de numărul lor

• Că s-au construit vile şi, în acelaşi timp, nu s-au demolat blocurile confort 2 sau 3, există„ n“ locuinţe neocupate şi homeleşi, ca şi locuinţe precare şi spaţii reduse de locuit pe persoane

• Că niciun partid, de 30 de ani, nu a dorit schimbarea reală nici a justiţiei – de care discută purtătorii lor de cuvânt ca şi cum ar fi principala problemă de nedreptate – nici a pensiilor speciale şi a sinecurilor şi nici a decalajelor şi problemelor sociale; şi nici ong-urile, nici caritatea bisericească, nici filantropia unor firme în schimbul scutirii de impozit – nu au rezolvat şi nu au micşorat aceste probleme

• Că intelectualii care cer „mai mulţi bani pentru cultură“ susţin tocmai scutirea de impozite a hoţilor, deci colectarea mai slabă la bugetul statului

• Că intelectualii ce cântă ode sistemului privat luptă pentru a avea posturi în sectorul de stat

• Că „pluralismul politic“ atât de dorit ca opus „totalitarismului socialist“ – şi „dovada câştigului prin lovitura de stat din decembrie 1989 – este, cu toată forma plină de partide, discursuri şi alegeri, un totalitarism de-a-ndoaselea, adică acceptă numai susţinerea sistemului, nuanţele de apărare a marilor companii, a micilor întreprinzători, a salariaţilor făcând eventuala diferenţă; mai clar, este un totalitarism capitalist

• Că ceea ce se incriminează mereu, corupţia, este mult mai mare decât înainte: deoarece acum ea este legată de interese private şi are câmp liber

• Că standardele de calitate ale educaţiei au scăzut la toate nivelurile, că avem „n“ universităţi private cu „n“ profi univi care s-au scăldat în atmosfera laxă a criteriilor şi care au distrus prestigiul muncii ştiinţifice

• Că „spiritul antreprenorial“ a înecat sistemul de sănătate şi face ca pacienţii să fie consideraţi „clienţi“; iar starea de sănătate generală este rezultatul sistemului de sănătate redus, selectiv şi privat

• Că toate programele de tv sunt infestate de reclame ce omoară timpul spectatorilor

• Că intelectualii promovează confuzii, impulsionând în egală măsură obscurantismul şi izolaţionismul dar şi unirea dintre „corectitudinea politică“ a apărării formale a drepturilor identitare şi, pe de altă parte, susţinerea extremismului capitalist care încalcă drepturile majorităţii la condiţii demne şi posibilitate de dezvoltare

• Că metodele de a păcăli consumatorii sunt socotite legale şi „management de cucerire a pieţei“; „apărarea consumatorilor“ reuşeşte, eventual, să neutralizeze unele încălcări ale acestui management, dar, în esenţă, sistemul rămâne acelaşi

• Că alegerile sunt o farsă în care doar abilitatea de a duce cu vorba, ataca, personaliza şi ocoli agenda reală a populaţiei mai câştigă votanţi, iar victoriile – bazate pe o mare de absenteişti – sunt urmate de aceeaşi politică de răsplătire a fidelilor, de aceeaşi ofensivă retorică şi de aceeaşi vulnerabilizare a majorităţii populaţiei

• etc.

Progresul civilizaţiei – determinat, în principal, de it – nu este rezultatul trecerii la capitalism, descrise mai sus, ci a progresului tehnic ce implică, mereu, şi diseminarea/răspândirea. În niciun caz nu trebuie să confundăm modul nostru modern de viaţă, plin de it, cu ceea ce ne este cadru: relaţiile capitaliste.

Intelectualii, inerent „mainstream“, habar n-au de economie şi au fost educaţi astfel încât să separe „democraţia în sfârşit câştigată“ (pluripartidism, alegeri, drepturi politice în acest sistem şi libertatea afacerilor private), de relaţiile economice. De asemenea, intelectualii au fost educaţi astfel încât să vadă numai specializarea lor în cultura înaltă şi să ignore viaţa majorităţii populaţiei. În sfârşit, intelectualilor astfel educaţi li se pare firesc să se vândă, adică să fie folositori relaţiilor capitaliste care îi cumpără.

De aceea, ocupaţia acestor intelectuali se înscrie în diseminarea a ceea ce Platon numea opinie: un punct de vedere fundamentat în aparenţele formale (aici, cauzalitate aparentă ideologic forjată). Or, tot Platon a distins opinia de cunoştinţa bine întemeiată, adică adevărată: întemeiată în cauzalitatea dincolo de aparenţele formale.

Aşadar, la întrebarea Ce credeţi, cine este responsabil… răspunsul este: întreaga clasă politică şi, desigur, toţi beneficiarii furtului economic, împreună cu întreaga birocraţie universitar/academică şi cu frumoşii noştri intelectuali care sunt departe de a fi cu capul în nori: sunt foarte tereştri. Discutând despre atâţia, nu înseamnă defel deresponsabilizare („sunt de vină toţi, deci nimeni“): dimpotrivă, fiecare dintre cei de sus este responsabil şi de vină.

Vina nu aparţine doar unei persoane sau alteia: acesta este punctul de vedere al intelectualilor aserviţi. Vina este a unei clase întregi, cu pătura subordonată şi, în acelaşi timp, a fiecărui individ din această clasă şi din această pătură.

Iar dacă lucrurile nu se schimbă, atunci acea parte din populaţie care trăieşte precar – aşa cum a fost pudic formulat în întrebarea 3 – nu doar că va continua la fel, dar va „contamina“ şi pe alţii din afara acestei „părţi“.

În sfârşit, un aspect cardinal care, din păcate, dă dreptate, aprecierilor cam aspre de mai sus: organizarea socială nu e bună numai dacă oferă condiţii materiale (în ultimă instanţă, dacă antrenează consumul creator de profit, nu?) ci, mai ales, atunci când permite constituirea unor idealuri sociale.

Dacă facem diferenţa dintre aspiraţiile individuale – „vreau să fiu…“ – de idealurile sociale care privesc nu individul qua individ ci ca membru al speciei, atunci, o dată mai mult, înţelegem că problema nu se pune în termenii mainstream – „avem democraţie, dar mai avem nişte probleme economice“ –. Şi pot fi oare problemele naturii rezolvate în cadrul intereselor private care externalizează pierderile? Holismul şi, în acelaşi timp, umanismul ar trebui să fie mai aproape de purtătorii de cuvânt intelectuali.