ION BOGDAN LEFTER: ECHINOXUL EXTRAORDINAR ŞI CIUDAT

Extraordinar „fenomen“ echinoxismul!; şi ciudat, într-un anumit sens. „Mişcarea“ se bucură de un mare prestigiu, de admiraţia noastră, a tuturor (a neo-moderniştilor şi a postmodernilor, a intelectualilor cosmopoliţi, europeişti, „internaţionalişti“, larg-majoritari, slavă Domnului!, nu a grupusculelor autohtoniste, ultra-conservatoare, naţionaliste şi, complementar, xenofobe etc.); însă evaluarea lui, a „fenomenului“, a ei, a „mişcării“, a fost dintotdeauna făcută în termeni – de fapt – foarte generali, foarte vagi. Privită mai detaşat, cu un mai atent ochi tipologic (dacă-i pot spune aşa!), şi-ar dezvălui relieful mai divers decît cel cartografiat îndeobşte. În consecinţă, imaginea curentă, egalizatoare, ar putea deveni… ciudată. Explic mai la vale ce şi cum.

Pînă acolo – povestea în rezumat bucureştean, de la distanţă!

Revista, „gruparea“, „mişcarea“, „modelul“, „fenomenul“

Echinoxul e – în primul rînd – binecunoscuta revistă literară sau literar-culturală lunară editată de Universitatea din Cluj de peste o jumătate de secol, de la sfîrşitul lui 1968. De foarte ridicat nivel, cu multiple contribuţii excepţionale. S-a lansat cu un program de remarcabilă altitudine intelectuală, creativă şi morală, cu dominante din categoriile cărturărismului, ale rafinamentului artistic şi ale verticalităţii etice. A publicat texte valoroase, în toate genurile, lansînd valuri-valuri de autori tineri şi reuşind să impună cîteva serii de poeţi, un număr iniţial restrîns de prozatori, apoi în creştere, şi un pluton compact, mereu alimentat cu noi şi noi recruţi, de critici, istorici literari, teoreticieni, eseişti, plus cîţiva specialişti în ştiinţele socio-umane. Şi a devenit o nobilă emblemă culturală, respectată în mediile scriitoriceşti şi mai larg-intelectuale din toată ţara, chiar dacă a rămas întotdeauna studenţească, fără acces în reţeaua naţională, unitară, de distribuţie a presei de pînă-n 1989 şi-n cele cu mai scurte raze de penetrare de după 1990 (poate doar în ceva chioşcuri din Cluj şi din împrejurimi să fi fost văzută).

Cu această istorie, Echinoxul a generat o amplă „grupare“ – vezi caseta redacţională a revistei, în care, înaintea echipei active, a fost inclusă de la un punct încoace lista tuturor predecesorilor, în ordine alfabetică, din ce în ce mai lungă, pînă la cele peste 200 de nume înşiruite astăzi.

Sau chiar o „mişcare“, cu trăsăturile şi cu prestigiul înainte-menţionate, „modelul“ echinoxist tot extinzîndu-se, iradiant, pînă la proporţiile unui – cum i-am spus, cum i s-a mai spus – „fenomen“.

În fine, consolidarea „mărcii“ ori a „brand“- ului (cum se spune în mai-recentele limbaje de marketing) a avut tendinţa de a „absorbi“, la nivel de imagine, mai-toată viaţa literară clujeană, mai ales că şi nu puţini autori, mai vîrstnici ori congeneri cu cîte-un „val“ echinoxist, dar neintegraţi, fie au sprijinit „mişcarea“ şi au susţinut explicit revista, fie s-au raliat discret, fie au fost doar consonanţi, cultivaţi şi „livreşti“ ei înşişi, „ca nişte echinoxişti“: de la Mircea Zaciu la Vasile Igna, Virgil Stanciu sau Vasile Voia, la cutare colegi mai tineri, de pildă Victor Cubleşan, al cărui nume nu apare în catalogul „grupării“, deşi ai fi zis că n-are cum să nu fi trecut, ca fost student filolog clujean, pe la Echinox (sau va fi trecut?!…).

După cum, scuturată puţintel, lista ar lăsa în urmă şi nume care n-au confirmat sau care, cîştigînd notorietate, nu şi-au onorat „matca“. Nu mai dau exemple… Însă regula covîrşitor-majoritară e a excelenţei ori – măcar – a onorabilităţii.

Fireşte, nu trebuie ignorate alte personalităţi literare şi culturale proeminente ale oraşului, sigur „ne-echinoxiste“, precum Adrian Marino, diverşi istorici literari clujeni, migraţi, unii dintre ei, şi spre alte centre urbane ardeleneşti în ultimele decenii, pe unde s-au înfiinţat după 1990 universităţi, cum ar fi Mircea Popa sau Constantin Cubleşan (tatăl lui Victor), prozatorul Radu Mareş, istoricii şi teoreticienii literaturii ştiinţifico-fantastice Cornel Robu şi Mircea Opriţă (şi practician acesta din urmă, autor de proză sf şi de alte scrieri „mainstream“), regizorul de teatru şi excelent scriitor Mihai Măniuţiu sau excentricul clujean stabilit la Viena, pare-se că artist-păpuşar de meserie, Jehan Calvus (Peter Ivan Chelu), autorul straniilor cărţi Bumgartes al ii-lea (1999) şi Oul spart. Însemnările unui distribuitor de elixir (2008).

Bibliografie

Cărţi consacrate exclusiv revistei (sub beneficiu de inventar):

Explorări: Literatura „Echinoxului“ a lui Nicolae Oprea (Editura Dacia, 2003), Efectul Echinox sau despre echilibru de Petru Poantă (Biblioteca Apostrof, 2003, Editura Şcoala Ardeleană, 2018), „Echinox“. Vocile poeziei a lui Ion Pop (Editura Tribuna, 2008).

Lexicon: Dicţionarul Echinox coordonat de Horea Poenar (Editura Tritonic, 2004, Editura Paralela 45, 2008).

Antologii: Poeţii revistei „Echinox“, vol. i, Antologie (1968-2003) de acelaşi Ion Pop (Editura Dacia, 2004), Poeţii revistei „Echinox“, Vol. II, Pagini germane. Antologie (1968-1988) de Ioan Muşlea (Editura Limes, 2013).

Li s-a adăugat la semicentenar masivul, impresionantul tom Echinox 50, coordonat de Ion Pop şi Călin Teutişan (Editura Şcoala Ardeleană, 2018).

Tot atunci, la aniversare, a apărut reeditarea cărţii lui Petru Poantă Efectul Echinox sau despre echilibru şi au fost publicate şi culegerile de opere ale poeţilor din primul „val“ echinoxist: Adrian Popescu, Poezii. Antologie de autor. 1971-2018, Ion Mircea, Saga păpădiilor. Antologie de autor. 1971-2018 şi Dinu Flămând, Descos şi ţes. Antologie de autor. 1971-2017 (2 vol.), după anterioarele Ion Pop, Poeme. 1966-2011. Antologie (2015) şi Mariana Bojan, Rezervaţia patetică. Antologie (2016), toate – într-o Colecţie „Echinox“ (la aceeaşi Şcoală Ardeleană).

Asupra Echinoxului 50 voi reveni.

Echinoxismul cu „cezură“ istorică

De-a lungul a peste 50 de ani, deloc puţini pentru o publicaţie periodică, se-ntîmplă – aşadar – multe: vin şi pleacă redactori, în ritmuri mai alerte în cazul unei gazete studenţeşti decît într-ale altora, se schimbă uneori şi echipele de conducere formate din profesori, mai survin şi „cutremure“ care produc mişcări bruşte şi masive de trupe, rulajul de autori din paginile revistei are drept consecinţă înnoirea viziunilor asupra vieţii şi asupra literaturii, a stilisticilor şi a formulelor dominante, módele şi chiar şi modélele se demodează, insurgenţele se clasicizează şi se conturează perioade, „vîrste“, etape distincte ale unui sau unor scenarii de evoluţie. Materia vastă a unei asemenea „grupări“, a „mişcării“, a „fenomenului“ se cere organizată după un criteriu sau altul.

Cea mai largă „scenarizare“ a echinoxismului e cea care ţine cont de marea „cezură“ istorică intervenită la două decenii şi un pic de la fondarea revistei, deci aproape de mijlocul jumătăţii de secol. Căderea regimului comunist a schimbat – evident – complet datele instituţionale ale jocului. Echinoxul a rămas al Universităţii din Cluj, dar fără control de autoritate şi fără cenzură, fără ca vreun „for superior“ să citească fiecare număr înainte de publicare pentru acordarea „vizelor“ politice şi ideologice „pentru tipar“. Ce nu s-a putut spune pînă în 1989 a devenit imediat după aceea mesaj vehement, apoi s-a banalizat. Pe lîngă modificările de teme şi de limbaje înainte interzise, o a doua consecinţă importantă a respectivei „cezuri“ au fost delimitările faţă de trecutul revistei, fireşte că merituos, dar resimţit şi ca „opresiv“. Inevitabilă – probabil – „despărţire“ a „copiilor“ de „părinţi“ ori a „nepoţilor“ de „părinţi“ şi „bunici“ deopotrivă. La începutul anilor 1990, revista a devenit mai direct implicată socio-politic, revenind apoi către o formulă savantă, prelungită pînă-n anul 2000, cînd s-a produs „bifurcarea“ între o linie literar-culturală mai alertă publicistic, format revistă, şi una academizantă, în Caiete Echinox, format carte, active, în paralel, şi astăzi.

*

Alte „scenarizări“ ale istoriei Echinoxului, despre volumul semicentenarului şi despre noutăţi editoriale ale „grupării“ – data viitoare!