LIVIU MALIŢA: IPOTEZA REBREANU

Scriitor fără biografie. Rebreanu nu are „nici unul dintre marile deliruri din care se urzeşte o biografie“ şi nimic din „erorile strălucitoare ale unui scriitor“ (despre care vorbeşte Bernard Henri Levy, Aventurile libertăţii…, 1995). A dus o viaţă decentă, ferită de scandal (nimic nu-i produce mai mari angoase). Nu a scris texte incendiare şi s-a abţinut de la gesturi publice provocatoare. A fost toată viaţa un democrat cuminte şi, incidental, un contestatar temperat. Un om discret: aceasta este imaginea predominantă lăsată de contemporanii săi; o discreţie cultivată, din civilitate şi respect de sine, dar şi din dorinţa de a proteja eul interior, creator. Pentru unii, e de-a dreptul placid (plicticos, chiar), fără mister şi abisalitate, lipsit de seducţie. Fotografiile păstrate, de la cele din tinereţe, de june spelb (Petru Comarnescu evocă „chipul său scandinav, cu păr alb şi mătăsos, cu ochii de-un limpede albastru…“), şi până la cele în ţinuta somptuoasă de academician, par să confirme imaginea de „om fără vîrstă“ (George Sbîrcea); doar meşa rebelă de pe frunte sugerează un aer de răzvrătire…

În cazul său, scandalul biografic nu face, aşadar, parte dintr-o strategie a succesului literar. Intervine abia la un deceniu după consacrare, avându-şi sursa tocmai în această consacrare. Rebreanu gestionează eficient momentul, reacţionând in extremis, mai mult, pare-se, pentru a proteja marele cult al scriitorului şi al scrisului, care-l subjugă, decât din interes personal imediat. Pentru el, scrisul e locul special unde puritatea trebuie conservată. Portretul schiţat, corect în liniile de suprafaţă, este, totuşi, incomplet, dacă nu i se adaugă câteva tuşe necesare. Rebreanu a fost şi un aventurier (are o studenţie pigmentată cu amoruri diverse, beţii şi jocuri de noroc; îşi dă demisia din armată, se refugiază în Vechiul Regat, patria făgăduinţei; arestat, fuge de sub escortă, călătorind incognito în timpul războiului…) şi un excentric (este printre puţinii posesori de automobil din Bucureşti). Moartea neaşteptată a pus surdină singurului moment cu adevărat controversabil al biografiei sale: opţiunea pro-nazistă/fascistă. Tot ea l-a absolvit de experienţa dizolvantă a închisorii, pe care regimul comunist instalat la guvernare la puţini ani după dispariţia sa i-ar fi rezervat-o cu siguranţă.

Ca romancier, aparţine galeriei întemeietorilor, mai mult invocaţi pios decât citiţi fertil, fiind insuficient de prezent în dialogul viu, actualizant, al confraţilor şi al criticilor. Nu doar opera merită însă rechestionată, ci şi biografia sa, adevărat „compendiu“ al unei epoci.

Burghez şi artist. Educat, în Imperiul austro-ungar, pentru o carieră asimilaţionistă (devine ofiţer în regimentul regal de honvezi maghiari), Rebreanu o părăseşte pentru a împlini destinul de scriitor. Integrarea sa socială e sabotată de aspiraţia imperioasă spre literatură.

Ispita scrisului a impus refularea pragmatismului funciar al lui Rebreanu. Reuşita artistică, dimpotrivă, îl deblochează. Marele romancier ţine un (pentru critică, atunci când va avea, în sfârşit, acces la el) decepţionant Jurnal de la vie (Valea Mare), care intrigă prin minuţiozitatea însemnărilor futile. Refugiul la ţară nu constituie, pentru Rebreanu, o regresie psihologică, ci aparţine condiţiei sale burgheze, pe care a fost nevoit să o sacrifice pentru vocaţia de scriitor. Notaţiile seci şi concise despre gospodărie şi despre vreme nu sunt însemnări din jurnalul unui romancier, consubstanţiale operei, ci se revendică dintr-un registru diferit (al administrativului) şi participă la actualizarea şi exercitarea, din partea scriitorului Rebreanu, a ambiţiei (provizoriu amânate, dar niciodată eradicate) de „proprietar“, bine instalat în „domesticitatea“ sa.

Utopia Limbii. Rebreanu debutează ca scriitor de limbă maghiară. Se confruntă, însă, cu o alienare dublă: lingvistică (scrie într-o altă limbă decât cea maternă, chiar dacă, prin instrucţie, o stăpâneşte perfect) şi stilistică: se acomodează unei literaturi livreşti, de gust salonard. Modelul culturii budapestane este, pentru el, impropriu. Deşi îi poate oferi un public şi prestigiu social, din punct de vedere artistic, rămâne artificial şi nefertil.

Un incident biografic neplăcut (acuzaţia de delapidare, urmată de demisia din armată, în pofida exonerării), moment accentuat până la gândul sinuciderii, naşte dorinţa plecării în România (Vechiul Regat), „ţară blagoslovită“ (v. Opere, 17, p. 296). Privind retrospectiv cu detaşare, Rebreanu îşi de-dramatizează decizia: „Era pe atunci o modă…“, va declara el. În realitate, fuga din Ardealul unguresc reprezintă o soluţie existenţială convenabilă (în pofida riscurilor şi angoasei viitorului) şi se înscrie într-o (i)logică a fantasmei. Se reunesc într-o utopie unică Patria şi Limba. Atracţia românismului şi proiectul de scriitor fuzionează. România exercită asupra sa un miraj capabil să catalizeze resurse şi talente încă embrionare. Îi conferă energie formativă, vizibilă în forţa cu care Rebreanu s-a smuls din cultura maghiară, unde începuse să-şi configureze, prin publicaţii (povestiri/schiţe) din lumea cazonă, un profil propriu, şi generează acţiune (trece aventuros Carpaţii).

În 1909, ca cetăţean al Imperiului, Rebreanu trăieşte frustrat, cu conştiinţa unui marginal. (Revenit, după demisia din armată, în ţinutul natal, exercită câteva funcţii sociale mărunte, de funcţionar notarial, executor judecătoresc ş.a., ducând o existenţă precară.) Îşi supralicitează starea de malaise, pentru a exorciza statutul de burghez integrat, pentru care fusese pregătit, pe care îl deţinuse şi pentru care poseda atuurile necesare. De altfel, Rebreanu va duce cu sine, din Transilvania austro-ungară, apetitul pentru ordine, gustul pentru existenţa organizată eficient şi asistată de tehnică, urbanitatea. I se va atribui, în cercul Convorbirilor critice, eticheta „Neamţul“. Pentru scriitorul Rebreanu, dacă incidentul biografic al „delapidării“ nu ar fi existat, o situaţie ca aceasta (cu potenţial existenţial transformator) ar fi trebuit inventată.

Sosirea la Bucureşti (în 15 octombrie 1909) îi accentuează nesiguranţa socială (e nevoit să găsească soluţii de supravieţuire). Resimte o brutală declasare, întâlnind „…un mediu care îmi dădea impresia că am coborît cu cinci trepte de la cel de unde venisem“ (Viaţa literară, x/4 1935), dar manifestă fermitate morală şi exuberanţă artistică: „Eram printre scriitori!…“, mărturiseşte el. Exilul devenise o necesitate absolută, pentru Rebreanu, nu ca soluţie existenţială, ci pentru a-şi putea conserva utopia scrisului.

Refuzând selecta Budapestă în favoarea pitorescului Bucureşti, Rebreanu face, pentru sine, o alegere artistic corectă. Auto-exilul îl ameliorează, îl disponibilizează interior, eliberându-l de complexe şi stimulându-l creator. Doar plecând, adică despărţindu-se de lumea familială (marele clan ardelean, cu care va întreţine legături sporadice şi adesea tensionale) şi de cea a confortului material (chiar dacă doar previzibil încă), poate obţine ceea ce îşi doreşte în mod exclusivist şi ceea ce şi devine: „Eram scriitor…“, declară el, cu mult înainte ca expresia să aibă deplină acoperire în realitate. Artist prin fibră, burghez prin biografie, Rebreanu îşi asumă menirea/ sarcina de a scutura somnolenţa burgheză.

Opţiunea pentru condiţia de scriitor român este un moment de turnură, ce va determina articularea unei serii de opoziţii fertile, organizate simbolic în jurul axei Budapesta-Bucureşti. Rebreanu lasă în urmă o civilizaţie solidă, o cultură bine articulată, sigură pe sine, şi o literatură cu accente manieriste pentru a regăsi o limbă „vie“ şi o literatură în stare genuină, nefixată în canoane, lipsită de instrumente eficiente pentru a-şi impune firavele sale constrângeri. În această cultură nouă, încă tânără, el găseşte climatul propice şi libertatea construirii propriilor canoane şi a inventării unui stil personal.

Existenţa, în primii ani din România, este mai curând dură, pentru Rebreanu. (Rugându-l să-l găzduiască, Emil Gîrleanu îi scrie prietenului său Caton Theodorian despre Rebreanu că l-a găsit „în Cişmigiu, dormind pe o bancă, fără casă, fără masă şi fără măcar cinci parale în buzunar“.) E un tărâm aspru, dar niciodată ostil (v. solidarităţile reconfortante cu Mihail Dragomirescu, Emil Gîrleanu, Ion Minulescu, Cincinat Pavelescu, Dimitrie Nanu, Nicolae Davidescu, Mihail Sorbul ş.a.), pentru că este locul (singurul) în care el îşi poate explora posibilităţile şi împlini destinul de scriitor. E extrem de intrepid şi nici incidentele, periculoase pentru el, de la izbucnirea Primului Război Mondial nu-l descurajează. În timpul refugiului de la Iaşi (mai – noiembrie 1918), proiectul afirmării artistice nu e abandonat, ci (aşa cum probează epistolarul cu soţia sa, Fanny) doar amânat. După încheierea războiului, Rebreanu valorifică pozitiv totul. Îşi proiectează existenţa ca pe un drum ascendent, al cărui început poate fi, iată, dificil, dar greutăţile incipiente vor face şi mai strălucitoare viitoarele succese. Apariţia romanului Ion (1920) îl consacră. Rebreanu este recunoscut ca „frate“ (v. Pârvan despre Ion). Odată cu România Mare, „ţara fratelui“ devine şi „ţara mea“. Totodată, şi pentru alţii, Rebreanu va fi un frate „trădător“ (v. campaniile Clarnet, Rampa), ceea ce nu este decât o formă perversă, inversată, de recunoaştere a identităţii comune. În următorul deceniu, nimic nu va tulbura această armonie, după cum nu reuşise să o strice nici episodul extrădării sale, din 1910. Chiar dacă România îi refuzase protecţia şi, pentru respectarea tratatelor internaţionale, îl expulzase, la cererea guvernului maghiar, Rebreanu o de-culpabilizează, interpretând actul ca pe o (nouă) dovadă a ostilităţii Budapestei şi, implicit, ca pe o reconfirmare a corectitudinii deciziei de a se auto-exila.

Comparaţia cu alţi trei confraţi, Goga, Cioran şi I.L. Caragiale, poate să-i lumineze parcursul. Deşi aparţine altei generaţii biologice, Rebreanu are în comun cu Goga statutul de scriitor naţional. Se numără printre acei scriitori reprezentativi din generaţia Unirii, care au trăit şi în Imperiu, şi în România şi care au tematizat, în opera lor, problema naţională. Prin exemplul „poetului pătimirii noastre“, Rebreanu pare să fi internalizat un posibil model de succes pentru scriitorii ardeleni ai începutului de secol xx: Goga este consacrat în Vechiul Regat (1905), ulterior recunoscut de corifeii literaturii din România Mare. Cei doi nu au, totuşi, o atitudine identică faţă de literatură. Pentru Goga, substanţa scrisului e definită primordial şi exclusiv ca misie naţională. (A fost el însuşi un naţionalist militant.) Utopia lui Rebreanu nu era, la origini, una naţională, ci o utopie a Limbii. El ajunge la problematica naţională prin scris: condiţia de scriitor devine însă sinonimă cu ideea de român. Rebreanu vorbeşte despre „mica mea criză pe drumul Damascului“, când „am simţit că, în tot ce scrisesem pînă atunci [în Ungaria] îmi lipsise pămîntul de sub picioare“(Rampa, 1927). Reconfigurându-şi existenţa, îşi restructurează, totodată, şi scrisul, mizând pe un acord mitologic între Artă şi Ţară. Venind dinafară (născuţi în afara graniţelor geografice şi politice ale ţării şi reintegraţi ulterior), aceşti autori aduc cu sine o temă (care va deveni recurentă şi chiar obsesivă, mai târziu, la scriitorii exilului comunist, de la Dumitru Ţepeneag, la Paul Goma): tema ţării, a patriei, integrată problematicii mai ample a identităţii naţionale şi comunitare. Ei ilustrează cazul excepţional al celor cu „dublă viziune“: implicată şi distanţată.

Fiu de învăţător de sat, unul, fiu de preot, celălalt, Rebreanu şi Cioran provin amândoi din intelectualitatea rurală a Ardealului. Ambii resimt imperios atracţia Sudului, ajungând, în momente şi contexte diferite, la Bucureşti. Atitudinile celor doi diferă şi ele, până la contrast. Pentru Cioran, „căderea geografică“ (Dan C. Mihăilescu, Scriitornicul, p. 75) este dublată de o cădere metafizică, colorată de nostalgia „izgonirii din rai“. Poetica rupturii se converteşte, în cazul lui Rebreanu, într-una a integrării. Opţiune deplin asumată, plecarea e o soluţie fastă (providenţială), care anticipează, în plan biografic, mitul ascensional al României, inaugurat de Marea Unire (pe care îl exaltă, într-o primă perioadă, Eliade). „Decăderea geografică“ şi declasarea socială reprezintă o via negativa prin care Rebreanu îşi transformă biografia anonimă în destin artistic.

În fine, Rebreanu inversează, la câţiva ani distanţă, traseul lui I.L. Caragiale, care se stabileşte la Berlin din saturaţie de „levantinism“ şi „balcanism“. Refugiul său autoprotectiv în centrul Europei este ambivalent: confortul existenţial şi de civilizaţie dobândit este dublat de o sterilitate creatoare, în pofida unei ascuţiri a gândirii şi a scufundării în marea cultură şi a aprofundării. Pentru central-europeanul Rebreanu, în schimb, Sudul e fertil din punct de vedere artistic.

O frescă a României Mari. Instalat în sud, Rebreanu nu va pierde niciodată din vedere Nordul. În noua sa patrie, acţionează ca un „erou civilizator“: se implică în proiecte de modernizare a ţării, iar activismul său civic e, în epocă, remarcabil. Utopia lui socială este aceea de a aduce cu sine Imperiul în România.

În literatura sa, ficţionalizează Ardealul. Pe când locuia încă acolo, România (ţară imaginară, patrie a libertăţii, Republică a Literelor) exercitase asupra sa o seducţie fatală. Ajuns aici şi devenind cetăţean român, Rebreanu fantasmează asupra Ardealului, ficţionalizându-l. Prin contrast cu lumea alienată şi alienantă a sudului, Ardealul, din care a plecat pentru a nu mai reveni niciodată cu adevărat (doar rare escapade, vizite superficiale), este scăldat romanesc într-o lumină tremurătoare, crudă, poleită cu aur, de tărâm mirific. Venind în Vechiul Regat, Transilvania rămâne geografic în urmă, dar ficţional, ea este reinventată şi fixată în efigie.

Bucureştiul, asemeni Parisului pentru Cioran, îi permite lui Rebreanu o „distanţare poetică“ (şi afectivă) faţă de Ardeal. Ion (1920) şi Pădurea spînzuraţilor (1922) sunt romane ale riturilor de despărţire, de separare, dar şi de integrare. Scrierile despre Ardeal sunt o mare ficţiune eliberatoare a unui sine reprimat. (În Ion, această proiecţie imaginară este pusă artistic, prin detaşare auto-ironică, pe seama idealismului adolescentului Titu Herdelea, poet şi dublu al autorului, alter ego, dar şi caricatura sa.) Fără îndoială, aici (precum şi în senzaţia unui imperativ al destinului) se află forţa acestor două prime mari creaţii rebreniene.

Rebreanu îşi propune (explicit) realizarea unei cronici a vieţii româneşti din cele trei provincii (v. intenţia de a scrie despre Basarabia, Opere, 19, p. xix, pp. 219-220). Calitatea reprezentărilor sale romaneşti diferă, iar vocea narativă este inegal creditabilă. O reducţie nu e posibilă pentru o operă vastă de o asemenea complexitate. Un paradox poate fi, totuşi, semnalat. Se revelează, din creaţia sa romanescă, pe de o parte, o Românie ţărănească (România „tăcută“, rurală), a cărei imagine narativă este convingătoare şi artistic validă. Pe de altă parte, România urbană este, cel mai adesea, schematizată, clişeizată, chiar caricată (voluntar, dar cel mai adesea involuntar; v. Gorila, în care limbajul „ardelenizat“ al Bucureştilor este strident, iar tipologiile neverosimile, Jar, Amîndoi). S-a vorbit despre lipsa sa de organ pentru surprinderea realităţilor citadine. (Comentând Metropole, Mircea Zaciu remarca, în cartea sa Paralipomene, nostalgia satului la Rebreanu şi rezistenţa sa la „mecanizare“). E o incapacitate curioasă pentru cineva care i-a deprins destul de bine mecanismele şi care avea dispoziţie spre urbanitate.

Valoarea de exponenţialitate a literaturii rebreniene nu a putut fi contestată, chiar dacă impresionantul său succes ca romancier (Ion cunoaşte, până în 1943, 9 ediţii şi un tiraj de cca 70 000 de exemplare, excepţional pentru acea vreme; Pădurea spînzuraţilor apare în 12 ediţii antume, iar Răscoala reuşeşte şi ea, între 1932 şi 1942, 4 ediţii, cu un tiraj de cca 25 000 exemplare) a fost greu digerat, în epocă, de către unii confraţi (Şeicaru, Nichifor Crainic). A beneficiat, însă, de respect generaţionist. Ireverenţiosul Ionescu din Nu, carte făcută din furii şi invective, în care se dedă unei critici vehemente a literaturii române canonice, pe Rebreanu îl valorizează, desemnându-l printre „generalii tinerei generaţii“ (v. şi Trecut, prezent…, p. 75). Sigur, merită semnalat reversul aprecierii: s-ar putea susţine că tânărul Eugen Ionescu era binevoitor cu „tradiţionalistul“ Rebreanu, deoarece acesta îi pare inofensiv, că e, deci, condescendent. Dacă e aşa (oricât de puţin probabil pare din partea acestui tânăr, la acea oră, frustrat şi necruţător), trebuie luată în calcul şi o posibilă eroare de apreciere. Rebreanu însuşi are orgoliul de a se autodefini drept un „tradiţionalist“, într-o perioadă în care modernitatea este mitologia zilei. A fost declarat, totuşi, „creatorul romanului românesc modern“, fapt ce ne obligă să ne gândim la el ca la un conservator şi, simultan, un modern radical.

Culpa morală. Ion Simuţ rezumă concis vinovăţia lui Rebreanu: „Carlist pentru aproape un deceniu, legionar de o zi, antonescian pînă la capăt, filogerman de-o viaţă, Liviu Rebreanu a trecut cu naivitate de la o speranţă la alta, vizionînd spectacolul politicii contemporane cu neliniştea profitului pentru sine şi cu sentimentul unei drame personale“ (România literară, nr. 2/2000). Deşi comprehensiv, criticul explică însă unilateral, prin oportunism, un comportament care necesită nuanţări.

Trebuie spus că atitudinea lui Rebreanu nu este atât de tranşantă pe cât reiese din analiza lui Simuţ. Spicuiri.

(i) Rebreanu despre Carol ii:

Luni, 2 ianuarie 1939 [Bucureşti]: „…regimul sub care trăim de un an, deşi a dat şi rezultate bune, distruge moralmente şi puţinul ce exista în ţara asta blagoslovită. Nu s-a văzut nicăiri şi de cînd lumea atîta laşitate, linguşire, kriecherei, lipsă de caracter. E o emulaţie fără seamăn în lipsa de demnitate…“ (Jurnal, Opere, vol. 17, p. 296).

Luni, 11 iulie [1940, Bucureşti]: „Prin politica de zece ani, regele a reuşit să dezorganizeze complet aparatul de stat, să devalorizeze toate personalităţile conducătoare, […] a distrus orice veleitate de caracter…“ (Jurnal, Opere, 17, p. 344).

Luni, 9 septembrie [1940, Bucureşti] (comentând fuga lui Carol): „Om foarte capabil, cu sclipiri de geniu […], venal… Pe urmele lui… haos şi anarhie…“ (Jurnal, Opere, 17, p. 346).

Luni, 7 octombrie [1940, Valea Mare]: „…şi-a luat pedeapsa prea mică faţă de relele ce s-au săvîrşit sub oblăduirea lui… Ocrotitorul asasinilor…“ (Jurnal, Opere, 17, pp. 347-348).

(ii) Drama evaluării Legiunii (numită, la 7 octombrie 1940, „mişcare revoluţionară“, „prima mişcare generoasă şi eroică românească“, pentru ca, după asasinarea lui Armand Călinescu, să-i numească pe adepţii ei „nespălaţi“; „Vai de capul lor de Lombrozieni“, iar mişcarea „iresponsabilă“, şi să formuleze, la 5 martie 1941, concluzia: „mişcarea legionară, marea speranţă a neamului acesta oropsit, s-a prăbuşit în ruşine, necinste şi crimă“, Opere, 17, pp. 365; 367-369) este reconstituită de Simuţ însuşi, ca şi antisemitismul rebrenian. Este, poate, de remarcat faptul că toată această dramă, care se consumă în tăcerea Jurnalului, se petrece, aşadar, „în subteran“, i-a pregătit scriitorului conştiinţa pentru ieşirea la rampă. Implicarea sa politică imprudentă nu e străină de această decepţie, reunind repulsie faţă de apetitul barbar şi criminal şi teamă faţă de comportamentul iresponsabil, care riscă să arunce România în haos, să o prefacă în neant.

(iii) Categoric, prestaţia generalului Antonescu îl impresionează pe Rebreanu, inclusiv prin contrast. După fuga lui Carol II, care a lăsat în urmă, „haos“ şi „anarhie“, notează în Jurnal (Luni, 9 septembrie [1940, Bucureşti]): „Măsurile ce le-a luat pînă acum sunt cuminţi şi îndeosebi arată o schimbare de metodă înspre bine. E autoritate… Şi parcă o tendinţă de a stăpîni necinstea, murdăria, ticăloşia…“ (Opere, 17, p. 346). La 5 Martie 1941, salută înfrângerea rebeliunii legionare, pentru ca atunci când Antonescu declară război contra Rusiei sovietice să-l numească „omul nostru providenţial“ (Miercuri, 22 iulie [1941, Bucureşti]. Jurnal, Opere, 17, p. 373). Salvator de neam, om al acţiunii, prin excelenţă, Antonescu devine, pentru Rebreanu, un posibil dublu („fratele blestemat“), umbra lui (în sens jungian). Seducţia dezvăluie o gândire de tip magic, ideea unui personaj politic, care fereşte societatea de cele mai nefaste dereglări.

Sunt toate acestea, fără îndoială, argumente/dovezi care atestă falimentul ideii de democraţie la Rebreanu. Nu şi comportamentul şi morala unui oportunist, însă. În cazul său, oportunismul (fără a putea fi exclus) e un răspuns stereotip şi simplificator, care blochează accesul investigativ. Există alte posibile explicaţii, care implică conjectura dintre o personalitate specifică şi un timp istoric tragic.

• Liviu Rebreanu, director al Teatrului Naţional din Bucureşti, la o festivitate de premiere a actorilor Naţionalului, 1940. Foto: Agerpres/Rompres/Agerpres Arhivă

Rebreanu are percepţia acută a unui moment excepţional, atroce, care refuză să se înscrie în tiparele gândirii: „Evenimentele se precipită vertiginos şi ameninţă să răstoarne faţa pămîntului“; „În jurul nostru pîrîie şi se prăbuşeşte tot…“, notează el în Jurnal (Opere, 17, pp. 332¸336). Nu doar individul, ci ţara întreagă este expusă unui mare pericol („Simt că toată România e în primejdie de moarte!“), pe care dezmembrarea sa teritorială îl confirmă: „Budapesta jubilează. […] Aranjamente pentru Balcani […], ceea ce înseamnă sfărîmarea noastră. Adică unirea noastră a fost un vis!“; „…cît suntem de singuri în mijlocul atîtor duşmani şi numai duşmani!“ (Jurnal, Opere, 17, pp. 336; 345).

Momentul de maximă gravitate reclamă soluţii excepţionale. Scriitorul („conştiinţa permanentă a neamului“; Opere, 17, p. 338) nu poate rămâne în afara evenimentelor: când fiinţa naţională se află în pericol, pasivismul devine vinovat. Dorinţa personală amuţeşte, destinul propriu e lipsit de sens/valoare: „Noi, cu micile noastre vieţi…ce mai contăm?“ (Opere, 17, p. 361).

În ceea ce-l priveşte, pierderea Ardealului are şi o semnificaţie subiectivă: este proba identităţii sale greu dobândite ce riscă să fie din nou pierdute. Mai exact, Rebreanu retrăieşte, în acest context contradictoriu, un caz de reduplicare. El reface, în plină maturitate şi cu dramatism sporit, un eveniment din tinereţe. Primul Război Mondial îi impunea, în calitate de ardelean, activism pentru salvgardarea patriei de origine. Dar atunci, el ratase, dintr-o logică perfidă a Istoriei, participarea, fiind silit de condiţia sa de extrădat să rămână un outsider, fapt ce i-a generat sentimente de vinovăţie. S-a dovedit ulterior o felix culpa: Marea Unire a reunit, în chip fericit pentru el, patria adoptivă cu patria propriu-zisă, făcând posibil destinul de scriitor. A venit, însă, iată, acest nou moment de criză. În dorinţa sa de implicare pot fi citite şi urme ale vechii culpe (obscure) din timpul Primului Război Mondial, reactivându-i traume mai vechi. Rebreanu vrea să recupereze, dar alegând să se implice alături de Germania nazistă, se situează pe poziţii culpabile şi astfel acum comite o culpă veritabilă (culpa implicării vinovate). Pe plan personal, se realizează însă o alianţă benefică, între fostul ofiţer (care a ratat războiul de întregire) şi scriitor. Activismul său nu mai e, în 1941, motivat de un ethos al riscului; e un gest moral menit să-l salveze, în propria conştiinţă, de sentimentul decăderii generale.

• La inaugurarea Muzeului Teatrului Naţional, septembrie 1942

Militantismul politic al lui Rebreanu alături de Germania nazistă şi de Italia fascistă nu este rezultatul oportunismului, ori al cinismului, ci al unui „demon al consecvenţei“ (M. Sebastian, Jurnal, p. 299). Filogermanismul rebrenian este structural. A considerat mereu că „germanismul“ ar fi salutar în cultura română, întrucât ar corecta „levantinismul“ acesteia şi ar eradica fondul ei fanariot, pe care influenţa franceză nu l-a putut disloca. În acest fel, „fanatismul muncii“ ar înlocui „fanatismul lenei“: „Mai ales sper că subt influenţă germană mai sănătoasă decît a fost cea franceză, neamul românesc ar dobîndi […] o disciplină a muncii. Dacă se va elibera de orientalismul, tembelismul şi pezevenglîcul şi şmecherismul şi se va cultiva seriozitatea, munca, hărnicia, vom ajunge la o înflorire vrednică de un neam mare […]. Pilda germană poate să ne fie folositoare.“ (Opere, 17, p. 334). Diagnostic corect, soluţie dezastruoasă: contextul istoric confuz îl împiedică pe Rebreanu să facă distincţie între spiritualitatea şi cultura germană şi un regim şi o ideologie politică aberante şi criminale.

Opţiunea pentru Germania este motivată suplimentar de anti-bolşevismul său funciar, de spaima de comunism. Mai intră în calcul unele raţiuni de tactică şi strategie militară, de analize complexe ale alianţelor politice posibile. (Doar că Rebreanu, ca atâţia alţii, se înşală aplicând gândirea raţională paranoiei istoriei.) Adevărul de necontestat este inexistenţa unei soluţii salvatoare necontroversabile. România se afla la ora opţiunilor fatale, prinsă într-un angrenaj infernal, condamnată la alianţe perdante: orice decizie ar lua este (şi una) împotriva ei însăşi. Rebreanu crede că întrevede o soluţie într-o situaţie de „imposibilitate logică“ (Marta Petreu): România pierduse şi Transilvania, şi Basarabia şi era somată să aleagă.

În ultimii ani de viaţă, aşadar, Rebreanu conferă o finalitate funestă unei existenţe trăite apolitic, având ca ax central creaţia şi condiţia de scriitor. Întotdeauna a participat la acţiuni străine literaturii cu sentimentul vinovat că astfel consumă un timp ce ar trebui rezervat integral scrisului. Pactul nazist (de pe urma căruia a avut certe beneficii) nu este, în cazul său, efectul unei opţiuni oportuniste. Este o orbire. El confirmă comportamentul deviant al unei gândiri altminteri lucide, prinse în menghina iraţionalităţii Istoriei.

Rebreanu şi generaţia ’27. În punctele sale nodale, biografia lui Rebreanu le intersectează (adesea doar pentru a se disocia) pe cele ale „generaţiei ’27“. Comparaţia cu cei pe care Claude Cantini îi numeşte „les complices aux mains propres“ (Cioran, Eliade, Noica) poate sugera un răspuns la întrebarea despre cât de inocentă a fost implicarea sa?

Un imperativ al discontinuităţii îl desparte pe Rebreanu (exponent de vârf al „generaţiei istorice“ de literaţi români, etnică şi etică) de generaţia criterionistă (ce se autodefineşte drept cea dintâi generaţie culturală). Aparţin la două vârste biologice şi literare diferite şi unor tipologii creatoare opuse. Rebreanu dezavuase la generaţia nouă „extremismul juvenil“, considerând-o prea „frenetică“, distructivă, „mistică“ (Opere, pp. 450; 20, pp. 294-295). Critică spiritul nietzschean al acesteia, exaltarea, dezechilibrul. Ia distanţă şi sugerează o distanţă necesară faţă de această generaţie (pe care, în repetate rânduri, declară că o preţuieşte literar), intuind că ascunde pericolul anarhiei.

Prin contrast, Rebreanu se autodefineşte ca un tradiţionalist. Contrar fascinaţiei (auto)distrugerii, prezente la majoritatea reprezentanţilor acestei generaţii (v. Eliade, Itinerarii spirituale, 1927: inutilitatea şi insuficienţa literaturii), el crede în mitul creaţiei şi are vocaţia construcţiei. Pune gravitatea în locul sentimentului de gratuitate existenţială. Îi lipsesc precocitatea şi paroxismul noii generaţii, „vitalismul ei barbar“ (M. Ralea), vocaţia metafizică (Petru Comarnescu o numea „euforie metafizică“), noncorformismul, disponibilitatea ludică, ironia, „cultul auto-expresivităţii“ (Dan C. Mihăilescu) şi, mai ales, dimensiunea agonală, „seducţiile delirului“ (E. Cioran). Spre deosebire de aceşti mari neliniştiţi, turbulenţi şi iconoclaşti, Rebreanu este imperturbabil şi senin (v. Dan Petraşincu îl numeşte un om „virgin de tristeţi“), egal cu sine însuşi, ne-problematic.

Ei traversează, însă, împreună un climat de fatalitate a istoriei, un timp convulsiv, în care, paradoxal poate, atitudinile lor se întâlnesc. Parcurg un traseu (în datele sale fundamentale comun), de la o poziţie, iniţial, apolitică (ideea de renaştere culturală şi legitimare prin cultură e, şi pentru unul şi pentru ceilalţi, un deziderat, o flamură), la o angajare inutilă şi vinovată. Marta Petreu fixează în anul 1933 momentul în care generaţia ’27 începe să migreze în masă spre politică. Pentru Rebreanu, perioada democratică a României interbelice coincide fericit cu maturitatea biologică şi artistică. Va avea el însuşi o poziţie consecvent democratică, condamnând totalitarismele, brun şi roşu deopotrivă (dar din motive diferite), făcând, în plan politic, elogiul parlamentarismului şi pledând pentru necesitatea schimbării, prin transformări progresive. Pe când, la tinerii săi confraţi, utopia Ţării se vădeşte în negativ, prin critica virulentă a românismului, Rebreanu oficiază un cult al românităţii. Manifestă indulgenţă faţă de partidele de guvernământ şi de formele de guvernare, considerând că ţara se află la începuturi, e în curs de aşezare, cu dificultăţi mari şi defecte inerente. În plan cultural-literar, poziţia sa programatică este în favoarea funcţiei sociale a artei şi a rolului scriitorului de a cultiva valorile democraţiei („legitimarea prin cultură“; Opere, 19, p. 4). S-a implicat în construcţia breslei, mizând dublu pe profesionismul scriitorului: pe de o parte, pentru a împiedica o declasare socială a acestuia, pe de alta, pentru a contribui (ca elită) la consolidarea structurilor moderne ale societăţii româneşti (v. Opere, 20, p. 58), la proiectul de europenizare a României. La începutul anilor ’30, vizita în Italia fascistă şi în Germania nazistă îi prilejuieşte entuziasme conjuncturale (v. Metropole, 1931). Implicarea sa politică (refuzată până atunci, în pofida multiplelor oportunităţi) datează din 1941, când acceptă funcţia de director al ziarului Viaţa, organ oficial de presă al regimului antonescian, deci instrument de propagandă. În anul următor (în ianuarie şi octombrie 1942), susţine un ciclu de conferinţe despre cultura română în numeroase oraşe din Germania şi Italia, având întâlniri cu scriitori şi oameni politici importanţi.

Confruntarea cu marile totalitarisme ale secolului i-a forţat pe intelectuali să ia decizii. „Curenţi de nebunie zguduie lumea“, consemnează Eugen Ionescu: „Am şters-o!“ (Trecut, prezent…, pp. 23; 72). E printre puţinii care apreciază că această stare de iluzie trebuie demistificată. Dimpotrivă, solidar cu Cioran, Eliade ori Noica, dar din considerente diferite, Rebreanu reinventează o nouă (veche) iluzie. Fiindu-i imposibil să iasă din propria paradigmă şi din paradigma generaţiei sale istorice (construită în jurul valorilor de responsabilitate, misie, asumarea identităţii de grup şi a identităţii naţionale, conştiinţa datoriei faţă de patria aflată în primejdie), el se angajează politic. Totuşi, calitatea înregimentării diferă.

Spre deosebire de unii criterionişti, Rebreanu nu a fost niciodată exasperat de România (cel mult îngrijorat, temător pentru soarta ei). Nu şi-a conceput destinul dincolo de graniţele acesteia şi nu a avut complexe de inferioritate pentru întâmplarea, dar şi opţiunea, de a fi român (chiar dacă a cunoscut şi recunoscut limitele românismului). A fi scriitor român, condiţie de elecţie, pentru el, şi nu doar de simplă biologie, a reprezentat un titlu de nobleţe. Neajunsurile acestei profesii (mai multe şi mai grave în România decât aiurea) nu l-au împiedicat să discute de la egal la egal cu confraţi europeni, de la Giovanni Papini şi Marinetti, la Colette sau André Malraux. Nu a aspirat la şi nu a încercat o salvare personală, prin evadare în marea cultură, pentru care, prin solida sa formaţie germană, deţinea o certă disponibilitate. Dacă Cioran, de exemplu, respinge „idealurile epocii“ (Marta Petreu), exprimând un refuz violent al României contemporane, Rebreanu se află, dimpotrivă, în acord cu România vremii sale. Angoasa sa este că destinul ţării riscă să fie întrerupt, pentru că istoria barează elanul constructiv şi ne aruncă cu 20 de ani în urmă, obligându-ne la noi întârzieri şi recuperări. Criza de creştere se va perpetua, iar maturizarea este din nou amânată.

• Încă o pană… (1939)

Rebreanu şi Cioran se întâlnesc în seducţia comună pentru nazism ori fascism doar pentru a se separa. Berlinul îl fascinează pe Cioran (la fel ca pe mulţi alţi intelectuali occidentali) prin „puritate“ şi „tinereţe“, ca semn al forţei şi al vitalităţii, prin puterea etalată în formele ei frustre şi extreme (Marta Petreu, Un trecut deocheat…). Dimpotrivă, pe Rebreanu îl preocupă relaţiile de putere productive (Metropole, p. 198). În timp ce unul este fascinat de „dezordine“ şi vede în revoluţie paradigma dezirabilă a dezvoltării rapide, în salturi („schimbarea la faţă“ a României), celălalt este atras de „ordine“. Speranţa lui Rebreanu este de a se restabili o ordine grav periclitată, în pofida presentimentului că „lumea veche“ se stinge iremediabil, că e inutil să se mai încerce salvarea acestei lumi condamnate istoric. Chiar dacă nu neagă o coordonată de destin şi un anume fatalism (mai curând retoric decât de viziune), el nu şi-a asumat mistica revoluţionară, care să zguduie din temelii ţara, ci s-a comportat ca exponent al unei Românii a progresului moderat, dar consecvent. Crezând sincer că Germania va câştiga războiul, Rebreanu îşi impune să gândească exclusiv prin ochii învingătorului. El cade victimă unui mod vinovat (dar cvasi-generalizat) de a gândi. Într-o conjunctură politică de practici iraţionale, raţiunea lui Rebreanu devine şi ea „nepractică“.

Distincţia care îi separă este următoarea: reprezentanţii noii generaţii au optat pentru nazism dintr-o exasperare de istorie care a condamnat România (şi pe ei deopotrivă) la minorat. Rebreanu procedează la fel, dintr-o teroare a istoriei: dereglarea ei conduce la o dereglare a gândirii. Obsedaţi de urgenţa unei schimbări radicale, primii recomandă o experienţă a violenţei, care accelerează ritmurile unei naţiuni somnolente, grăbind înscrierea sa în modernitate (inclusiv prin radicalizare estetică), pentru a evita astfel căderile periodice în istoricitate. La antipod, înregimentarea lui Rebreanu (incomplet asumată) este expresia unei neputinţe şi semnul unei conştiinţe înfrânte: „Mă cuprinde uneori un fel de silă de viaţă […]. Se clatină şi se zdruncină încrederea în însuşi rostul omului pe lume“ (Opere, 17, p. 348). „Mă simt parcă într-o lume smulsă din făgaşurile ei…“ (Opere, 17, p. 350). „E ceva lugubru şi atît de apăsător că-mi pare rău că mai trăiesc şi aş dori să mă culc şi să nu mă mai trezesc niciodată într-o astfel de lume.“ (Opere, 17, p. 365).

Cioran şi Rebreanu: un revoltat şi „un om sfârşit“. Frustraţi în propriul naţionalism, stau alături un revoluţionar mistic şi un democrat deziluzionat. Unul alege, pentru a o revitaliza, „abandonarea iraţională în naţiune“ (Marta Petreu, Un trecut deocheat…, p. 29), pe când celălalt aderă la un (alt) proiect naţional utopic: România Mare prin Germania nazistă. Amândoi şi-au propus o re-construcţie identitară: Cioran vrea să se facă tabula rasa din prezent, pentru a putea re-modela România viitorului (o Românie trufaşă – mare putere în Balcani, în sud-estul Europei), în timp ce Rebreanu visează incert la o Românie mai „burgheză“ şi mai democrată. Dacă pentru Cioran (şi Eliade), Germania nazistă reprezintă „modelul unei schimbări“ (Marta Petreu, Un trecut deocheat…, p. 39), pentru Rebreanu, Hitler este ultima soluţie credibilă pentru o tragedie naţională, deja pe jumătate consumată. Entuziasmului (juvenil) al lui Cioran îi corespunde resemnarea rebreniană.

Notă: am reunit aici, fără actualizare, însemnări dintr-un vechi proiect: Româniile lui Rebreanu. (L.M.)