SANDA CORDOŞ: ABISALITATE SOCIALĂ LA LIVIU REBREANU
• Liviu Rebreanu
IMAGINARUL REVOLUŢIEI
Deşi neînregimentat politic, un mare scriitor din prima jumătate a veacului xx preocupat de revoluţie este Liviu Rebreanu (1885-1944). Tema revoluţiei este prezentă în publicistica scriitorului încă din 1914, când publică în două numere din Universul literar articolul Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan, în care, între altele, îşi exprimă concepţia mereu pozitivă despre un asemenea eveniment teribil, care întotdeauna are (chiar dacă întârziate) consecinţe benefice pentru comunitatea din care pleacă: „Revoluţia a fost înăbuşită în sânge, dar totuşi a avut roade pentru viitorul românilor. La 22 august al aceluiaşi an împăratul acordă iobagilor români dreptul de a se muta…O verigă din lanţul robiei a fost ruptă“ 1. Câţiva ani mai târziu, o călătorie la Roma (ale cărei însemnări le publică în Metropole. Berlin-Roma-Paris, 1931) îi prilejuieşte scriitorului reflecţii asupra revoluţiei şi chiar o definiţie a acesteia: „Revoluţia e sfârşitul unei lumi şi începutul alteia. E întotdeauna o destrucţie şi o creare din nou. Şi totdeauna adevărata cauză profundă e o putreziciune sufletească, morală. Neajunsul economic poate provoca schimbări de guvern sau chiar de regimuri: niciodată însă o revoluţie. De aceea devizele revoluţiilor sunt cuvinte înflăcărate, mistice, care consolează sufletele şi le fac să se complacă în suferinţe sau în cruzimi“2.
Valorificând constant în opera sa partea instinctuală, stihială, abisală a fiinţei umane, prozatorul extinde investigaţia asupra acesteia de la individ (dominantă în romane precum Ion, Pădurea spânzuraţilor etc.) la mase în Crăişorul Horia (1929) şi Răscoala (1932). Aici, în aceste două romane3 este evidenţiată o problemă de psihologia maselor, aşa cum reiese aceasta în timpul unui eveniment major din istoria poporului (răscoala ţăranilor din Transilvania, conduşi de Horia, Cloşca şi Crişan în 1784, în primul caz; răscoala ţăranilor din 1907, în cel de-al doilea, despre care scriitorul crede că ar fi „singurul adevărat război civil din toată istoria noastră“4). Sigur, indiferent de eveniment şi de data istorică la care se declanşează, principiul social (pus în pagină epic prin întâmplări concrete, generate de sărăcie, foamete şi boală) este acelaşi: al nedreptăţii. Ajuns la Viena şi intrat (în aşteptarea audienţei la împărat) în dialog cu un notar care îi este favorabil, Horia îl enunţă cu claritate: „fără dreptate şi fără lege nu putem trăi“5. Lui îi corespunde, în Răscoala, afirmaţia (de asemenea principială) a lui Titu Herdelea, personaj-martor: „Legea învinge revoluţia. Numai fărădelegea provoacă şi propagă revoluţiile!“6.
• Casa memoriala „Liviu şi Fanny Rebreanu”. Sursa: Muzeul Naţional al Literaturii Române (https://mnlr.ro)
Aşa cum am anunţat deja, Rebreanu este interesat de mecanismele iraţionale ale declanşării violenţei colective, care sunt aleatorii şi incontrolabile7. Romanul Răscoala e considerat împlinit – îi mărturiseşte scriitorul într-un interviu lui Dan Petraşincu – atunci când acesta „poate sugera acel joc impersonal de forţe obscure“8. Ce se întâmplă când o mulţime informă, tăcută şi răbdătoare este cuprinsă de furie şi trece – cu o expresie din Crăişorul Horia – de la „vremea iertărilor“ la „vremea pedepselor“ (p. 242) sau – de data aceasta cu cuvinte din Răscoala – atunci când „sufletele sunt prea agitate din cauza foamei şi a mizeriei“ (p. 263)? Ca un bun strateg, Horia înţelege că „mulţimea iobăgească“ are nevoie, pentru a se pune în mişcare în contra nedreptăţii, de „o momeală, un cuvânt fermecat sau un semn deosebit“ (p. 220). Aşa încât, el îi ridică pe „sărmanii năpăstuiţi“ (p. 179) şi porneşte „rebelia“ sub semnul poruncii împărăteşti; oricât ar părea de paradoxal, viziunea care se exprimă în Crăişorul Horia este a revoluţiei ca poruncă împărătească: „Desfăşură alte hârtii, zicând: – Aşa că a venit vremea, cum am spus şi înălţatului împărat, să căutăm să ne facem singuri dreptate! – Cu voia şi porunca împăratului! adăogă Crişan puţin întrebător. – Apoi vezi bine, cu voia şi porunca înălţatului împărat! întări Horia uitîndu-se neşovăitor în ochii lui“ (p. 223). Tot astfel, în Răscoala ţăranii se ridică în conformitate cu spusele unei fantasme (însă, cât se poate de reale pentru ei), pe care şi le împărtăşesc cu tărie şi febrilitate (motivul – perpetuat subtil de-a lungul romanului – apare pentru prima dată cu claritate în capitolul Vestitorii): călăreţii lui Vodă (adică ai Regelui) umblă prin sate şi îi anunţă pe ţărani că acesta le porunceşte să împartă pământurile boierilor. Ţăranca Anghelina le împărtăşeşte prima conlocuitorilor din Amara vestea cea mare, porunca regală: „noi aducem veste mare, că pe noi ne-a trimis Vodă să dăm de ştire oamenilor că toate moşiile sunt ale lor de-aci înainte şi să apuce de îndată să le împartă după dreptate, iar pe boieri şi pe arendaşi să-i alunge şi să le ardă conacele şi curţile şi toate acareturile ca nu cumva să se mai întoarcă înapoi!“ (pp. 282-283). Odată declanşată, furia mulţimii este de nestăvilit: dacă în Crăişorul Horia, „năvala venise aşa de fulgerător“ (p. 245), în Răscoala ţărănimea „se manifestă fatal în explozii de sălbăticie“ (p. 497), având loc „răsturnări fără seamăn“ (p. 502) care includ incendieri, crime, violuri.
Pentru că Liviu Rebreanu nu este partizanul vreunei ideologii politice, pe care, într-un fel sau altul, s-o exprime în literatura sa, el înscrie (din nou, atipic pentru literatura secolului xx) revoluţia în tipare biblice, transformând violenţa colectivă într-o violenţă sacră. Astfel, în Crăişorul Horia, înfrângerea răscoalei şi drumul spre roată al deja legendarului său conducător reeditează drumul cristic al Golgotei: „Căprarul mustăcios avusese chiar răgaz să facă o coroană de nuiele, în formă de roată, pe care, în momentul plecării, o pusese în capul lui Horia, strigând:
– Uite craiul valahilor! Grănicerii făcură mare haz de gluma căprarului“ (p. 341). În schimb, în Răscoala, mişcarea răzvrătiţilor devine o apocalipsă, anunţată nu doar de „glasul trâmbiţei, necruţător şi ameninţător“ (p. 510), având uneori „ţipete de aramă“ (p. 512), care se înalţă din regimentul ce se ocupă cu represaliile, ci explicată mai ales de Anton, nebunul satului, care aude „poruncile care trâmbiţează în văzduhuri“ şi proclamă „judecata cea mare“ (p. 540) a lui Dumnezeu.
Note
1 Liviu Rebreanu, Opere, 16, ediţie critică de Niculae Gheran, stabilirea textului în colaborare cu Nedeea Burcă, Bucureşti, Editura Minerva, 1995, p. 116.
2 Liviu Rebreanu, Opere, 15, ediţie critică de Niculae Gheran, stabilirea textului în colaborare cu Nedeea Burcă, Bucureşti, Editura Minerva, 1991, pp. 102-103.
3 Pentru strânsa legătură dintre cele două romane, în care cel dintâi ar putea fi citit ca „o jertfă necesară“ pentru cel de-al doilea, vezi studiul care rămâne de referinţă al lui Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, mai ales pp. 197-201.
4 Liviu Rebreanu, Opere, 20, ediţie critică de Niculae Gheran, Bucureşti, Editura Minerva, 2000, p. 205 (expresie preluată din conferinţa Procesul de creaţie la „Răscoala“, 1943).
5 Liviu Rebreanu, Opere, 7, ediţie critică de Niculae Gheran, variantele în colaborare cu Valeria Dumitrescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 173. Sigur că, în mod constant, Horia se exprimă mai colocvial despre inechitatea socială pe care o trăiesc românii din Transilvania. Astfel, aceluiaşi notar îi spune: „Românul numai apa n-o plăteşte şi aerul, încolo tot, tot!“ (Ibidem, p. 181).
6 Liviu Rebreanu, Opere, 8, ediţie critică de Niculae Gheran, variantele în colaborare cu Valeria Dumitrescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 549.
7 Este interesant de semnalat faptul (paradoxul) că, în timpul regimului socialist, critica literară, în general, se fereşte, probabil sub presiunea clişeelor ideologice, să exploreze dimensiunea socială a operei rebreniene (pe care, însă, o proclamă adesea). Tocmai de aceea, cele mai percutante şi interesante observaţii rămân, în această privinţă, cele ale criticilor interbelici, cele mai multe formulate cu ocazia apariţiei romanelor în cauză. Dintre acestea, consider că se distinge cronica lui G. Călinescu (apărută în Adevărul literar şi artistic, în ianuarie 1933) care, între altele, afirmă: „Pregătirea înceată a sufletelor pentru nemulţumire, propagarea ideilor, acordarea urilor individuale cu pornirea colectivă, revoltă pasivă prin incapacitatea de a mai crede în făgăduieli, disoluţia, încetul cu încetul, a spiritului de autoritate, crearea miturilor, dezlănţuirea bestialităţii, determinarea neprevăzută a mişcărilor şi instinctului de turmă, frica bestială şi restabilirea sentimentului de dependenţă, toate aceste stadii sunt tratate de d. Rebreanu cu mijloace shakespereariene. Nu mi-aduc aminte să fi citit vreodată ceva mai impresionant ca document sociologic, ca expresie a revoluţiei, decât Răscoala“ (text reluat în Liviu Rebreanu, antologie, prefaţă şi aparat critic de Paul Dugneanu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987, p. 157).
8 Liviu Rebreanu, Opere, 19, ediţie critică de Niculae Gheran, Bucureşti, Editura Minerva, 2000, p. 219. Ca cititor, o foarte bună intuiţie în acest sens o are Marian Papahagi care consideră că „laitmotivul cărţii este tocmai al absurdului şi iraţionalităţii“ (Marian Papahagi, Extemporal: Rebreanu, în Liviu Rebreanu după un veac, o carte gândită şi alcătuită de Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985, p. 270).