În ultimele trei decenii, scriitorii au făcut exact ceea ce trebuia să facă, adică tocmai ceea ce a fost imprimat în tiparul talentului lor. Revoluţiile nu produc talente, ci înlesnesc accesul la exprimarea adevărului, ceea ce nu este deloc puţin, dar, să nu uităm, că tot ele pot să spună fără menajamente că împăratul e gol. Scriitorii au dobândit în primul rând libertatea de a renunţa la exprimarea sibilinică, ce tindea să devină comodă, dacă nu chiar primejdioasă.

Spre deosebire de perioada de după 1944, cele trei decenii nu au avut îndrăzneala să impună scriitori (e drept că veleitari sunt destui, care publică o carte, două, la edituri fantomatice, în speranţa că vor deveni membri ai Uniunii, dar asta e cu totul altă poveste). Dimpotrivă, au sancţionat necruţător false valori şi i-au aşezat la locul cuvenit pe aceia care se bucurau până mai ieri de statui în timpul vieţii.

Ceea ce scria Titu Maiorescu despre Eminescu e valabil, în general, şi astăzi: „Viaţa lui externă e simplă de povestit, şi nu credem că în tot decursul ei să fi avut vreo întâmplare dinafară o înrâurire asupra lui. Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc“. Ceea ce este scriitorul autentic al ultimelor trei decenii nu este aşadar rezultatul vreunei întâmplări „dinafară“ (cu înrâurirea de rigoare), ci al propriei vocaţii (să nu vorbim de geniu), care nu se mai lasă, de cele mai multe ori, confundată cu valori extraliterare. Dar să nu ne amăgim!

Din perspectiva pe care o am asupra literaturii celor trei decenii, încerc, cu inevitabila subiectivitate şi cu scuzabile scăpări ale memoriei (ceea ce nu înseamnă că cei uitaţi momentan nu se bucură de întreaga mea preţuire) să spun ce au făcut în această perioadă scriitorii români.

Imediat după decembrie 1989, interesul cititorului s-a concentrat asupra realităţii: se citesc ziare, memorii şi jurnale, mai puţin ficţiune şi literatură propriu-zisă, aspect explicabil prin faptul că realitatea fusese deformată timp de aproape jumătate de veac.

În perioada celor trei decenii au apărut (şi au dispărut reviste literare), aproape în toate zonele ţării, care au devenit, unele, spaţiu de manifestare a orgoliilor locale. Rămân autentice repere România literară, Viaţa Românească, Apostrof, Convorbiri literare, Tribuna, Vatra, Familia. Scrisul celor treizeci de ani nu poate fi delimitat de edituri de prestigiu: Humanitas, Polirom, Cartea Românească, Şcoala Ardeleană, Paralela 45, Eikon ş.a.

Un eveniment absolut notabil îl constituie publicarea celor patru volume ale Dicţionarului scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu (Trei, doamne, şi toţi trei…). La fel, publicarea Dicţionarului General al Literaturii Române.

Perioada este marcată de apariţia unor istorii literare şi remarcabile sinteze. I. Negoiţescu publică primul volum din Istoria literaturii române, anunţată înainte de 1989. La editura Paralela 45, apare Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură a lui Nicolae Manolescu, devenit „din cel mai important cronicar postbelic (…) cel mai important istoric al literaturii române de la Călinescu încoace“ şi, vorba cuiva, „comparabil doar cu Călinescu“. O Istorie a literaturii române contemporane (socotită de cineva o „minunată carte-spectacol“) publică Alex Ştefănescu, iar Ioan Holban realizează Istoria literaturii române: portrete contemporane. Ion Pop publică o carte de referinţă, Poezia românească neomodernistă, marcată de personalitatea remarcabilului critic de poezie (în primul rând). De menţionat cărţile Irinei Petraş, Oglinda şi drumul şi Vitraliul şi fereastra, precum şi cele trei volume din Literatura română în postceauşism ale lui Dan. C. Mihăilescu.

Tendinţa criticului de a trece de la cronica literară la cărţi dedicate unor scriitori este evidentă. După cronicile literare inteligente şi de o fină ironie, spectacol textual de o accentuată originalitate, Al. Cistelecan publica la începutul anilor ’90 eseul Celălalt Pillat, pentru ca, de curând, să publice Fişe, schiţe şi portrete, în care, cu sobrietatea magistrului, impune repere şi argumente pentru posibile specii ale criticii.

Tinerii critici de certă vocaţie sunt prezenţe de necontestat, şi când spun aceasta mă gândesc (îi consemnez aşa cum îmi vin în minte) la Andrei Terian (volumul despre G. Călinescu, dar şi excelentele eseuri despre clasici români), Cosmin Ciotloş (fin şi autoritar critic de poezie, autor al unui excelent studiu despre Mateiu Caragiale, Elementar, dragul meu Rache), Bogdan Creţu (cu profunda carte Inorogul la porţile Orientului), Doris Mironescu („biograful“ lui Blecher), Angelo Mitchievici, Mihai Iovănel, Marieva Ionescu (poezie şi profunzime la Gellu Naum), Paul Cernat, Alex. Goldiş (cronicar literar şi autor al Criticii în tranşee), Anca Haţiegan (cu o excelentă Dimineaţă actriţelor), Dragoş Varga (convingătoarea carte Radu Stanca. Sentimentul estetic al fiinţei), Daniel Cristea Enache, Răzvan Voncu, Gabriela Gheorghişor ori Adrian Lăcătuş.

Scrisul de treizeci de ani a impus nume importante în critica literară şi eseu: Ştefan Borbely, Al. Cistelecan, Virgil Podoabă, Vasile Popovici, Mircea Mihăieş, Gheorghe Perian, Ruxandra Cesereanu, Ion Simuţ, Corin Braga, Irina Petraş, Dan C. Mihăilescu, Ioan Holban, Sanda Cordoş, Ion Bogdan Lefter, Mircea A. Diaconu, Caius Dobrescu, Liviu Maliţa.

Şi nu obosesc numind critici şi eseişti, ca un argument pentru conştiinţa unei literaturi: Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Eugen Negrici, Cornel Ungureanu, Mircea Martin, Gelu Ionescu, Constantin Cubleşan, Ion Vartic, Livius Ciocârlie, Andrei Pleşu, Al. Călinescu, Sorin Lavric.

În ultimele trei decenii, se conturează, de neconceput înainte de ’89, ceea ce s-ar putea numi poezie religioasă, în orizontul căreia se înscriu poeţi care fac din elementul religios (şi din atitudinea pe care o presupune acesta) substanţa propriei poezii. Mă refer aici doar la Dan Damaschin, cu ceea ce I. Negoiţescu numea deplină „conştiinţă a unui sacerdoţiu“, care impune gesturi şi atitudini esenţiale; poetul se înscrie într-un timp „mitic“, pentru a face abstracţie de timpul modernităţii, ceea ce nu înseamnă că el trebuie socotit un pustnic şi un izolat, ci un om lucid, care întrezăreşte tiparul lumii camuflat de modernitate.

Poeţii scriu critică literară, eseuri ori romane de bună calitate. Poetul şi criticul definesc personalitatea lui Gheorghe Grigurcu, Mircea Cărtărescu scrie poezie, critică, jurnal şi admirabile romane, la fel, Ion Mureşan, poet, este şi autor al unui excelent volum de eseuri. Radu Vancu este poet, critic şi romancier. Poeta Marta Petreu publică admirabile eseuri, dar şi Acasă, pe câmpia Armaghedonului şi Supa de la miezul nopţii, romane din perspectiva cărora, vorba lui Nicolae Manolescu, dacă „şocul produs la apariţie va fi ridicat“, locul autoarei „în istoria literaturii române trebuie reconsiderat“. Eseu scrie şi poetul Cassian Maria Spiridon, iar poetul Nicolae Prelipceanu publica anul trecut o notabilă carte de proză. Şi exemplele pot continua!

Am insistat în mod deosebit asupra volumelor de critică literară cu atât mai mult cu cât literatura celor trei decenii, în mare parte „hrănită“ ea însăşi de universul superior livresc şi de plăcerea convenţiei, oricum dintr-o altă atitudine şi percepere a realului, tinde spre un anumit tip de cititor, şi acesta este în special criticul, care-i pune alături pe scriitori din generaţii diferite sub semnul dialogului şi care le-a confirmat valoarea prin actul critic şi prin premii literare, mai semnificative (cu anumite excepţii) decât succesul de vânzare. Am zis!