ION BOGDAN LEFTER: TRIPTIC PETCULESCU

Nu toţi artiştii se zbat să iasă-n faţă. Există şi mari timizi, mari discreţi. Un exemplu: Valentin Petculescu. A publicat în 2018 două culegeri de poeme, O pisică împotriva melancoliei şi Cartea de Zoo-logică, aceasta din urmă – pentru copii şi rafinaţi (cu faimoasa expresie a lui Max Jacob), un Jurnal în zig-zag în care sînt presărate şi versuri, o culegere de proze scurte, Înapoi spre Elada, şi una de teatru, Alice în Ţara merveilor (toate la Editura Muzicală, Bucureşti). N-au fost recenzate, iar bilanţurile „anului literar“ le-au ignorat în bloc.

Pentru cunoscători, pentru rafinaţi, numele nu e necunoscut: îi aparţine unui respectat muzician, compozitor şi profesor universitar, cu state vechi de servicii şi în literatură. O primă contribuţie sesizabilă a fost aceea din Desant ’83 (din 1983, adică), antologia de proze ale Cenaclului Junimea (al doilea), condus de criticul Ovid S. Crohmălniceanu. Însă Petculescu scria şi citea în faţa colegilor de cerc literar şi poeme, şi piese de teatru. Din păcate, n-a reuşit să publice decît tîrziu, la finele lui 1989, o primă culegere de versuri, Oraşul fără ieşire la mare, difuzată la-nceputul lui 1990, cînd, după prăbuşirea regimului comunist, nimeni nu mai era atent la literatură. În acelaşi gen, abia după 15 ani – Ragtime (2004), apoi Spiralis (2010), Anotimpul ploilor (2013) şi Oglinzi veneţiene (2015). Între timp, „pentru copii – Opt zmee colorate (1990) şi Mic ficţionar poetico-muzical (2002, cu o versiune multimedia în 2004). Multilateralului Petculescu i-am făcut portretul în prefaţa la culegerea de piese Cînd vor înflori magnoliile (2008; text reluat în 7 postmoderni: Nedelciu, Crăciun, Müller, Petculescu, Gogea, Danilov, Ghiu, 2010). Cu tot cu cele cinci apariţii din 2018, sînt treisprezece volume în toate genurile literare, plus opt de muzicologie, deci douăzeci şi unu de titluri, e-adevărat că la case de editură de mică vizibilitate, ceea ce, dimpreună cu discreţia autorului, explică foarte slabele ecouri critice.

Completez portretul referindu-mă acum doar la poet. O pisică împotriva melancoliei confirmă formula din prima carte, prelungită şi-n următoarele trei, şi-n cea de-acum (masivă, de aproape 200 de pagini), căci avem de-a face cu un autor „fără evoluţie“, nu şi monoton, precum – să zicem – Bacovia (menţionat în carte, altfel!: „Plouă/ plouă plouă/ Bacovia ăsta nu era nebun/ ştia el ceva“ – p. 4). Consecvenţa include la urmaş o bună marjă de variaţie. Îl defineşte pe Valentin Petculescu un tip special de calofilie, poemele sale părînd – dimpotrivă – improvizate, consemnări de detalii din proximitate sau de gînduri fulgurante, de obicei ludice şi/sau livreşti, totul „rotunjindu-se“ din mers, prin mici acumulări savant-regizate, prin rulaje abile de elemente componente, prin derivări subtile şi uneori prin finaluri „muzicale“, simetrice, care reiau, eventual uşor – dar semnificativ! – modificate, versurile de la începutul textelor. Aspectul general e de simplitate a notaţiei, de lejeritate a scriiturii: enunţuri concise, din cuvinte înşirate fără puncte şi virgule, pornind de la cîte un vers-pretext, cu literele îngroşate şi înclinate („aldine cursive“ pe stil vechi, „bolduri italice“ în limbajul actual), trecut în Cuprins drept titlu, în pagină neexistînd spaţiere faţă de restul rîndurilor care-l continuă cu detalii, cu amintiri, cu contextualizări culturale sau asociaţii fanteziste, pentru a face la urmă volta concluzivă. Cu aceste date, poemele se succed ca secvenţe ale unui soi de jurnal de însemnări şi reflecţii în versuri, ca-n toate culegerile autorului, ceea ce ţine ansamblul în contururi bine „adunate“, permiţînd şi libertăţi mari de mişcare: se-acceptă orice divagaţie, niciun subiect nu e tabu, decorurile pot fi elegante sau banale, sau mizere, merg şi unele crudităţi sau chiar vulgarităţi, „estetizate“ instantaneu în aceste mici naraţiuni spontane, de fapt caligrafiate atent de un poet de efecte riguros controlate.

Există – totuşi – în carte, tratată cu dezinvoltura caracteristică, o noutate tematică apăsătoare: senectutea, singurătatea, boala, suferinţa, condiţia de „universitar la pensie“ (p. 79), „amurgurile noastre“ (p. 48), proximitatea sfîrşitului, căci „e pe-aproape Cernita Doamnă“ (p. 3), judecata de apoi, „în faţa Domnului“ (p. 49). Scriitura autorului e aceeaşi dintotdeauna, maniera s-a păstrat, la fel apetitul improvizatoric şi reflexivitatea în fond filozofică din spatele retoricii jucat-ingenui, dar au trecut deceniile şi… „O să lipsesc puţin/ plec la Capul Horn/ acolo unde morsele se sinucid de singurătate/ sînt frumoase morsele/ cu mustăţile lor de husar/ cu botul lor umed/ şi ochii sticloşi în care se oglindesc gheţarii/ plutind pe placenta putredă a Nordului/ o să lipsesc puţin/ să nu mă aşteptaţi“ (p. 62) – în mic joc parabolic, graţios, comic în detalii, de-o copleşitoare tristeţe disimulată în comicăria peisajului.

Alte exemple. Poemul titular, „chinezărie“ cu pensulaţie la-nceput amuzantă, prelungită într-o sugestie de lume post-apocaliptică: „O pisică împotriva melancoliei/ un cîine împotriva singurătăţii/ un bob de orez împotriva/ foamei nesfîrşite ce surpă lumea/ atîtea alte minuni pe care nu le observi/ care nu te observă/ şi totuşi/ mai cauţi piatra filozofală/ în grămăjoarele de scrum/ de la ultimul incendiu“ (p. 16). O notaţie sfidător-prozaică, demonstraţie antifrastică a omniprezenţei poeziei: „Azi nu scrii poezie/ faci doar o fasole scăzută/ scăzută din zi/ din operă/ din viaţă/ pui pătrunjel din grădina magistrului Anselmus/ pui dafin – frunza zeiască/ pui toate cele/ la urma urmelor se poate trăi şi fără poezie/ nu fără fasole scăzută“ (p. 7). Sau jocul de cuvinte dintre „toane“ şi „tonurile“ muzicii mult-iubite: „Azi sînt în tonuri bune/ nu bat nu scuip/ nu afurisesc/ nu-ţi mînjesc mîinile cu smoală/ şi nu le dau prin fulgi de pinguin/ se-aude în surdină Andantele/ muţumescu-ţi ţie Mozart/ azi sînt în tonuri bune“ (p. 100).

Penultimul text din Pisică… e un Jurnal în zig-zag în versuri, de 6 pagini, înşiruire de notaţii paradoxale, pseudo-definiţii şi false sentinţe, numerotate şi uneori cu date de calendar consemnate: „1 – (decembrie) trebuie să fie tare frig/ în interiorul unei pietre preţioase“ etc. (p. 179). Sub acelaşi titlu sînt adunate în cartea următoare, în cîteva zeci de pagini, notaţii mai narativ-confesive, precedate şi urmate de alte jurnale mai scurte, ocazionale: al unei călătorii în Spania, al unei ediţii de festival muzical, al unei întîlniri pe teme teatrale, consemnate sub forma unui – fireşte – scenariu dramatic, şi-al scrierii unui roman colectiv, cel de la amintitul Cenaclu Junimea. Textul din urmă e chiar o evocare versificată, de discutat separat, în rama respectivului proiect. Însemnări mai „lirice“, între altele strict anecdotice, sînt şi-n Jurnalul în zig-zag, presărat din loc în loc cu secvenţe-poeme notate aici în loc să fie transcrise separat.

Un interesant melanj de genuri, caracteristic pentru polivalentul autor – care-şi şi ilustrează, cu picturi proprii, coperţile Pisicii… şi Jurnalului…

Cartea de Zoo-logică. Poezii cu fulgi mai lungi. Poezii tunse scurt (subtitluri ale celor două cicluri componente; coperta şi ilustraţiile: Ria Cabral) rimează săltăreţ, alăturat, în jurul unor specii din regnul animal. Cu mult haz, prin asociaţii în cascadă, „zoo-logice“, dar şi aiuristice, simili-suprarealiste, căci… „Mă scuzaţi! Rima te fură“ (p. 12). Comparaţie posibilă: cu Cărţile cu Apolodor ale lui Gellu Naum sau, prin disponibilitatea sporită pentru combinaţiile gratuite, cu experimentele de gen ale lui Şerban Foarţă. Animale, animăluţe, situaţii comice, invenţii trăznite. Cu tîlc – menţionarea Humuleşteanului („Creangă-o zice, nu trenci-flenci“! – p. 12). Un „jupîn Urs“ i se adresează direct autorului: „– Mă asculţi, dom’ Valentine?“ (p. 13). La extrema jocului lexical – Rime şi rîme: „(Barză, varză, rîs şi haz.)/ Capra crapă de necaz/ Că e niţeluş cam surdă./ (Urdiniş şi-un bulz de urdă.)/ Crapul crapă dintr-o rîmă/ Agăţată de o sîrmă./ (Bărzăune, barză, bîrnă.)/ Zice rîma: Aş rîma/ În păstrăvăria ta/ Da’ mă-ncurcă-un pui de curcă,/ Mai catîr ca o… catîrcă!/ (Deci nu rîma-i dă de furcă!)/ Ştiu că ştiuca-i peşte, şi-ncă,/ Ştiu că broasca-i de la uşă./ N-o brusca, fiindcă-i a mea!/ Dacă vrei să facă Oac!/ Trebuie s-o arunci în lac,/ Doar cu clanţa, fără uşă!/ (Veri, nepoţi şi unchi, mătuşă)/ Fiindcă-o casă fără uşă/ E ca mierla fără guşă;/ Nu tu tril, nu tu mordent,/ Şi se face şi curent!“ (p. 17).

Fantezie, haz, graţie…