IULIAN BOLDEA: CRITICUL „ÎN STARE PURĂ“

Literatura română postbelică (Lista lui Manolescu), apărută la Editura Aula în 2001, cuprinde, într-o selecţie exigentă, o activitate de cronicar literar de mai bine de patru decenii, fără sincope, fără pauze, fără compromisuri sau nesiguranţe axiologice. Longevitatea unei vocaţii s-a întâlnit, la Nicolae Manolescu, „cel mai important critic al perioadei postbelice“ (Al. Cistelecan), cu o etică nuanţată a receptării operei, cu repere de interpretare sigure, caracterizate de rigoare, echilibru, sobrietate şi expresivitate. Într-o reprezentare pregnantă a canonului literar, criticul notează „sterilitatea încercărilor de a da canonului o definiţie cât mai larg acceptabilă“. O soluţie ar fi, precizează Manolescu, configurarea unei istorii a canonului, a cărui evoluţie, în literatura română, cuprinde canonul romantic-naţional (1840-1884), canonul clasic-victorian (1867-1918), cel modernist (începutul secolului xx, până la 1948), canonul neomodernist (de după sincopa proletcultistă şi până în anii ‘80) şi acela postmodernist. Cum se articulează, în devenirea unei literaturi, canonul estetic şi ce este el? Nicolae Manolescu concepe canonul ca o „suprapunere de trei elemente: valoarea (cota de critică), succesul (cota de piaţă) şi un amalgam eterogen de factori sociali, morali, politici şi religioşi. Echilibrul acestora fiind unul dinamic, prezenţa tuturor nu poate fi pusă la îndoială“. Literatura română postbelică, culegerea antologică de cronici literare a lui Manolescu, e o ilustrare, cu exemplificările necesare, a canonului literar postbelic, concretizat în operele cele mai semnificative şi scriitorii reprezentativi ai epocii. Desigur, sunt şi omisiuni, absenţe mai mult sau mai puţin elocvente, explicabile prin opţiunile şi ierarhiile criticului, exprimate uneori tranşant, alteori metodic sau subliminal.

Cronicile lui Nicolae Manolescu ilustrează poate cel mai bine calităţile criticului: fermitate, efort analitic, argumentaţie riguroasă, deprinderea demonstraţiei elaborate, acurateţea scriiturii. Într-o cronică la volumul al doilea al Operelor lui Perpessicius, sunt exprimate câteva dintre particularităţile definitorii ale cronicarului literar, luând naştere astfel o imagine în oglindă a autorului însuşi, care se priveşte pe sine, în abisul textului, cu naturaleţe şi spirit analitic: „Dacă am pune semnul egalităţii între judecata de valoare şi critică, atunci cronicarul literar ar reprezenta, sublimat, pe critic. El ar fi criticul în stare pură. Toată personalitatea cronicarului se reduce la felul cum spune «da» sau «nu» operei; restul este figură de stil. Cronicarul nu este decât un funcţionar căruia cititorul nu-i îngăduie nici o libertate, nici un capriciu, nici o fantezie. El trebuie să înceapă mereu cu începutul, să nu uite să informeze exact, să nu-şi piardă capul din admiraţie sau din dezgust (dar fără extravaganţă), plat cu măsură, inteligent cu măsură şi, mai ales, cu un cuvânt care vine imediat în minte când e vorba de critică, să fie obiectiv. Cronicarul n-are dreptul la preferinţe, nici la idiosincrazii. El înregistrează totul“.

Acesta ar fi cronicarul şi acestea ar trebui să fie însuşirile sale: o anume umilinţă a consemnării literei şi spiritului textului, fără să fie însă ignorate sensurile ascunse, esenţele. Cronicarul e un grefier al cărţilor nou apărute, iar nu un exeget „grav“, erudit, morocănos. Cu cronicile lui Nicolae Manolescu se întâmplă altceva: ele îşi nuanţează statutul şi condiţia; analizând opera, fac apel la cronologie, la context şi la racordurile cu opere sau etape anterioare, fără să ignore registre stilistice particulare, instrumentele hermeneuticii sau limbajul eseului.

Un fragment dintr-o cronică despre Cornel Regman propune spectacolul unui stil critic inimitabil, spontan şi riguros, asociativ şi frenetic, în caracterizări plastice, aprecieri savuroase şi descrieri alerte („Cronicile lui C. Regman se caracterizează printr-o ardelenească pedanterie, care le face cu siguranţă cele mai minuţioase din presa ultimelor decenii, prin nemenajarea autorilor comentaţi, pe a căror cotă la restul criticii cronicarul nu dă doi bani, şi printr-un umor lingvistic rezultat din cel mai neaşteptat amestec de elocinţă şi de căzneală. Rar un critic care să aibă, în scris, atâta sămânţă de vorbă, şi care, în acelaşi timp, să fie mai puţin spontan şi mai nevoit să-şi înfrângă lipsa de uşurinţă, de fluenţă a expresiei! Aş spune că C. Regman are un umor laborios. E de ajuns să-i cercetăm limbajul care, în secţiune verticală, arată ca un conglomerat în ochii geologilor: format din straturi şi aluviuni succesive, extrem de diferite, dar cu nădejde presărate. În acest amalgam, găsim elemente de stil familiar la un loc cu altele din cel mai tehnic  limbaj de specialitate, exprimarea populară coabitând cu aceea sofistică, jocul de cuvinte cu împrumutul masiv din limba autorului comentat, totul în fraze foarte lungi, în care aspectul de oralitate volubilă e necontenit supus exigenţelor sintactice ale limbii scrise, până la decantarea unei veritabile comedii a limbajului critic“).

Cele peste trei sute de cronici literare reunite în volumul Literatura română postbelică oferă o imagine sintetică şi totalizantă a patru decenii de evoluţie a literaturii române, într-o radiografie a operelor şi autorilor săi cei mai importanţi, într-o selecţie riguroasă, severă uneori, capricioasă alteori. Mulţi autori, absenţi, ar avea motive de contestaţie. Oricum, harta literaturii române postbelice, rezultată din cronicile lui Nicolae Manolescu, are un desen clar, cu inerente sinuozităţi, cu unele convulsii comentate prompt de autor. Criticul nu se hazardează prea des în aprecieri, există un echilibru al atitudinii, tonului şi expresiei ce exclude exaltările şi ezitările. Fără a fi un entuziast, Nicolae Manolescu nu e nici retractil. Judecăţile sale, neechivoce, argumentate, sunt susţinute de o intuiţie sigură a valorii intrinseci a operei.

Comentând cărţi de diverse genuri literare, criticul apelează la disocieri şi asocieri, la comparaţii şi analogii, la radiografii atente ale textului şi la înscrierea scriitorului într-o anumită orientare, tipologie sau postură estetică. Astfel, poezia lui Nichita Stănescu e percepută din perspectiva unei reconcilieri a fiinţei umane cu lumea, într-o fuziune a senzitivului, reflexivităţii şi a detentei metafizice: „Direcţia dominantă în poezia din ultima sută de ani, care a fost aceea de a privi pe om (senzaţiile şi formele lui exterioare specifice) ca pe un locuitor al unui univers mult mai vast şi nonuman, pare a se fi inversat la Nichita Stănescu, unde tot cosmosul nonuman e găzduit de făptura umană, ca de o anatomie michelangiolescă. Vedem natura ca pe o planşă, unde un contur corporal o înconjoară şi o separă de vidul exterior (…). Omul şi lumea s-au reconciliat. Această împrejurare permite sentimentului să reumple lirismul. Poezia lui Nichita Stănescu – în erotice la fel ca şi în meditaţiile metafizice – este sentimentală, aşa cum este senzorială sau reflexivă. Desigur, sentimentul nu mai este acelaşi de odinioară şi nu se mai răsfaţă, în stare pură, ca la romantici, după cum nu mai este doar sugerat ca la simbolişti“. Literatura română postbelică e o carte ce înregistrează valorile literaturii contemporane, o radiografie exactă, necomplezentă, a câtorva decenii de literatură, dar şi un argument al faptului că în literatura română postbelică nu a existat un vid absolut, cum au crezut unii – de o intransigenţă absolută – ci s-au creat şi opere literare de cert interes şi de neîndoielnică importanţă estetică.

Cronicile lui Nicolae Manolescu explorează fenomenul literar românesc în extensiunea şi profunzimea lui, în dinamica sa interioară, constituindu-se într-o cartografie credibilă a literaturii române, ele anunţând, în multe privinţe, masiva Istorie critică a literaturii române, carte credibilă, autentică, lectură nuanţată a literaturii române, cu edificiile sale certe, dar şi cu iluziile şi complexele sale.