ILINCA ILIAN: NEO-GOTIC ARGENTINIAN

După ce Borges a fost deja etichetat ca autor fascistoid, i-a venit acum rîndul lui Cortázar, în Argentina, să fie criticat acerb de tinerii critici şi scriitori: nu e vorba doar de naivitatea lui politică din ultimii ani şi nu doar de sentimentalismul dulceag, cu insuportabile accente machiste, din Rayuela, văzut în ansamblul lui ca un experiment avangardist tardiv şi de aceea „născut mort chiar din faşă“. Chiar opera lui majoră, de autor de povestiri neofantastice, e pusă sub semnul întrebării din cauza detectării unui ton fals şi plin de pretenţii fără acoperire. Mariana Enriquez, o scriitoare născută în 1973 şi aflată în plină afirmare, nu participă deloc la acest (nejustificat) rechizitoriu: pentru ea, Cortázar e viu pentru o tendinţă pe care cititorii din perioada lui de afirmare nu au observat-o, anume faţeta sa neo-gotică. Julio Cortázar e demn de a fi urmat pentru sondările sale curajoase în zonele inexprimabile ale fricii, iar pentru Mariana Enriquez, aşa cum declara într-un interviu, frica e un liant in extremis: într-o epocă a dispersării individualiste, cînd nici familia, nici asocierile profesionale nu mai asigură coeziunea socială, teroarea reprezintă „un factor de aglutinare, obligînd la a fi împreună şi a te proteja reciproc, e o formă de «solidaritate» uşor perversă“.

Se ştie că scriitorii vorbesc despre opera lor cînd îşi comunică impresiile de lectură: comentînd primul său contact cu opera cortazariană, Mariana Enriquez spune, într-un alt text, că, pentru ea, Cortázar a fost „primul autor argentinian care a reuşit să mă sperie. În adolescenţă, mă zbăteam între a termina povestirea şi dorinţa de a azvîrli cartea cît colo – lucru care nu mi s-a mai întîmplat decît cu Cimitirul animalelor de Stephen King – fiind convinsă că acea vrăjitoare de cartier se va vădi a fi însăşi vecina mea“. Este exact reacţia pe care o deşteaptă povestirile Marianei Enriquez din Ce-am pierdut în foc (Bucureşti: Art, 2017): un amestec de groază pe care o doreşti cît mai curînd curmată (aruncînd, fireşte, cartea cît mai departe) şi o fascinaţie care te îndeamnă să o citeşti pînă la capăt, chiar cu preţul unei groaznice suferinţe psihice.

E de mirare că volumul de povestiri care i-a adus Marianei Enriquez faima internaţională a avut un ecou atît de slab în cultura română. Motive obiective nu sînt: traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari este impecabilă (toate traducerile sale sînt ireproşabile, dar aceasta, alături de Ocolul orei în 80 de lumi de Cortázar, atinge culmile perfecţiunii). Probabil sîntem ocupaţi cu alte lucruri, probabil că avem alte traume de rezolvat, dar e păcat că impactul – pînă acum – al Marianei Enriquez nu a fertilizat în aceeaşi măsură cultura română aşa cum a făcut-o, la vremea lui, Cortázar, în anii ’70, cînd i s-au tradus primele povestiri.

De unde îşi extrage Mariana Enriquez forţa tulburătoare? Dacă în cazul lui Cortázar marile sale povestiri instilează, în linia existenţialismului în care scriitorul argentinian s-a format, o vină abstractă faţă de o inautenticitate funciară, imposibil, de fapt, de depăşit, la Mariana Enriquez vina e cît se poate de concretă: trăim, noi cei din clasa medie educată, într-o bulă formată din prejudecăţi şi comodităţi, care ne face să trecem impasibili peste tragediile din imediata noastră vecinătate. „Copilul jegos“, povestirea care deschide volumul şi, poate, textul cel mai puternic din întreaga carte, o prezintă pe o graficiană hipster care, dintr-un fel de gest de sfidare, şi-a ales ca rezidenţă casa bunicilor dintr-un cartier al Buenos Airesului devenit un fief al marginalilor periculoşi. Într-o seară, e solicitată de fiul de cinci ani al unei adolescente depedente de droguri să îi ofere cîteva ore de îngrijire. Mama l-a lăsat singur, copilul jegos, care cerşea prin metrouri e speriat şi îi cere ajutorul. Femeia nu ştie să facă altceva decît să îi dea ceva de mîncare şi să îl ducă la o gelaterie deschisă pînă tîrziu, ca să îi ofere o îngheţată. Copilul e desculţ, dar e prea tîrziu şi prea complicat să îi găsească nişte încălţări. La întoarcere, mama, aflată într-un grad avansat de drogare (e şi însărcinată în ultimele luni), o ameninţă, iar naratoarea e decepţionată că băiatul nu îi ia apărarea, cînd ea a fost atît de amabilă cu el. Mama adolescentă şi fiul ei dispar chiar a doua zi, iar la foarte scurt timp toate posturile de televiziune transmit ştirea unei crime cumplite: un copil de cinci ani, decapitat, violat, cu buzele  şi pleopele cusute etc. Cu multă probabilitate, e vorba de un sacrificiu adus unuia dintre idolii veneraţi în cartierele mărginaşe, Sfîntul Moarte, care oferă protecţie închinătorilor săi în schimbul unor acte de o atrocitate nesfîrşită. De ce nu l-am îmbăiat măcar, de ce nu am chemat poliţia, de ce nu am încercat cu adevărat să-l scot din acest infern? Regretele sînt tîrzii, dar mai ales inutile: universul Marianei Enriquez, care nu e cîtuşi de puţin o scriitoare militantă, demascatoare făţişă a unor inechităţi evidente, este unul de tip gnostic. Lumea este infernul, nu există scăpare niciunde. „În ape negre“, preotul care încercase din răsputeri să ridice nivelul moral al comunităţii dintr-un slum buenosairez nu mai are altă soluţie decît să îşi tragă un glonte în gît. Copiii, la rîndul lor, sînt departe de a reprezenta puritatea în numele căreia merită efortul acţiunii tenace: asistenta socială din „Curtea interioară a vecinului“ îl descoperă pe copilul abuzat din vecini mîncînd de vie, cu un sadism inimaginabil, pisica pe care o iubea mai mult decît pe soţ.

Aşa cum nu există un denunţ explicit la adresa injustiţiei sociale, nu există niciun feminism militant, deşi în majoritatea povestirilor bărbaţii apar într-o lumină detestabilă. Greoi, stupizi, insensibili, e mai bine pentru partenerele lor să profite de prezenţa supranaturalului (fantome care apar fulgurant, dispariţii sau răpiri ciudate) ca să scape de ei („Pînza de păianjen“) sau să îi înlocuiască în ordinea pasiunii cu un craniu descărnat, aparent apt să le ofere împlinirile fantasmale, care au chipul unei stranii tanatofilii („Nici urmă de carne pe noi“). Femeile din povestirea care dă titlul volumului îşi dau foc singure, automutilîndu-se, ca un remember peste secole al rugurilor pe care au fost arse vrăjitoarele din vechime. Există o lectură feministă a Marianei Enriquez, dar e parţială (şi chiar autoarea o respinge).

Există şi o lectură din perspectiva alegoriei politice, justificată din plin de una dintre obsesiile care traversează opera sa: dispariţiile criminale din anii dictaturii militare, la care fac referire clară multe dintre povestirile din acest volum şi din alte opere anterioare. Traumele unei naţiuni greu încercate de istorie în secolul al xx-lea îşi pun inevitabil amprenta asupra operei Marianei Enriquez, care a resimţit în anii săi de formare mutilările la care a fost supusă societatea argentiniană. Dar circumscrierea sa în strictul cadru naţional e limitativă. Aşa cum Cortázar, în „Casa tomada“, făcea simultan o alegorie a peronismului şi transcria un coşmar personal, cu reverberaţii universale, proza Marianei Enriquez transcende frontierele spaţiului din Río de la Plata şi intră în dialog cu autori contemporani ei din întreaga lume. E de altfel sugestiv că, aşa cum declara undeva, unul dintre autorii care i-au atras cel mai mult atenţia în ultimul timp este Mircea Cărtărescu, cu a cărui proză opera sa nu e lipsită de afinităţi (În special „Casa Adelei“ mi se pare extrem de cărtăresciană). O semnalare de final: legăturile lui Cărtărescu cu Borges şi Cortázar sînt studiate atent de Pedro Pujante în cartea sa apărută în luna mai a acestui an la Editura Académica Española cu titlul Mircea Cărtărescu. La rescritura de lo fantástico. Nu ar fi deloc surprinzătoare, cîndva, o lectură neo-gotică a scriitorului român, după parcurgerea operei Marianei Enriquez. O ştim din eseul Kafka şi precursorii săi al lui Borges: un mare autor modifică percepţia operelor anterioare, iar Cărtărescu citit prin prisma cruzimii din proza Marianei Enriquez n-ar fi lipsit de interes.