(corespondenţă D. Ţepeneag- Radu G. Ţeposu)

Paris, 20 noiembrie 1990

Stimate d-le Ţeposu,

Am ezitat mult timp până să vă scriu despre fragmentul de eseu şi despre toate câte au declanşat în mintea mea paginile pe care mi le-aţi lăsat la plecare. Ca să fiu absolut sincer (e pariul pe care îl fac cu mine însumi în această scrisoare), mi-am formulat nişte prime impresii după ce l-am citit (deja cu întârziere, căci m-am întors la Paris abia prin septembrie) şi pe urmă am rupt scrisoarea: era scrisă, cum să zic, din vârful creionului, cu o falsă detaşare. Scriam de parcă aş fi trăit pe «acoperişul lumii», adică, aici, la Paris şi nici măcar nu mi-am dat seama că se întâmpla o schimbare de paradigmă mentală. Pozam în locuitor al Ierusalimului din primul deceniu al «epocii noastre» care numără încă în mii de ani, nu în unităţi. Ar fi putut să pară ironică scrisoarea mea şi n-ar fi reflectat adevărata mea «stare sufletească» mai puţin ironică şi mai mult amară. Chiar dacă ironia asta (post-modernă?) nu era îndreptată împotriva d-stră ori a altor teoreticieni ai post-modernismului, ci împotriva noastră, a tuturora. Ce mai tura-vura, nu găseam tonul potrivit şi, iată, mai încerc o dată mizând pe sinceritate (romantică?), fie ea şi brutală, e mai simplu aşa…

Adevărata dificultate în găsirea tonului e alta. Îmi dau seama că nu ştiu în ce măsură mă cunoaşteţi, în ce măsură aţi citit cărţile mele şi deci dacă am dreptul la «subînţelegere» ori sunt silit să mă fac înţeles trăgându-vă ridicol de mânecă…Judecând după omiterea numelui traducătorului cărţii lui Béguin (menţionată în bibliografie) n-ar avea rost să-mi fac nici cea mai mică iluzie. Deşi, în realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate…D-stră aţi citit desigur cartea lui Béguin şi ştiaţi că eu am tradus-o. Dacă n-aţi indicat numele traducătorului (cum aţi făcut-o în toate celelalte cazuri) e pentru că numele meu era pus la index în momentul în care aţi predat manuscrisul. Pe urmă, din neglijenţă, nu l-aţi mai adăugat. Amănuntul acesta n-ar avea nicio importanţă şi nu l-aş semnala, dacă n-ar fi un soi de simbol (derizoriu!) a ceea ce s-a întâmplat cu toată «opera» mea expulzată cu brutalitate din literatura română şi în continuare lăsată, aşa, în suspensie… Sigur că nu d-stră sunteţi vinovat de asta, adică de expulzare. Dar cum se face că d-stră şi alţi critici şi eseişti din generaţia d-stră care aţi citit şi citiţi, câteodată în original, lucruri atât de «complicate» din literatura şi filosofia occidentală, n-aţi avut curiozitatea să citiţi şi cărţile mele? Ale unui compatriot, ca să zic asa…Ori le-aţi citit şi aţi ajuns la concluzia că nu merită să fie băgate în seamă? V-aş fi recunoscător să mă ajutaţi să ies din această stare de incertitudine.

Acum că mi-am luat inima în dinţi şi am reuşit să scriu  rândurile de mai sus, nu-mi mai rămâne decât să sper că voi putea duce scrisoarea până la capăt fără s-o rup…

Fac o paranteză (post-modernă). N-am avut ocazia să-mi exprim prin cuvinte directe simpatia şi admiraţia pe care le încerc faţă de d-stră şi de generaţia d-stră. Cu cât vă citesc şi vă cunosc mai bine, creşte în mine un fel de mândrie patriotică («nasc şi în Moldova oameni!») de care nici nu vă daţi seama câtă nevoie aveam. Creşte însăşi amărăciunea izolatului, a îndepărtatului, a celui care nu e acceptat în jocul celorlalţi şi trebuie să rămână spectator. Am scris ceva în sensul acesta şi în «dialogul» nostru. Dacă n-aş avea admiraţie pentru generaţia d-stră de ce credeţi că mi-ar păsa că mă ignoră? «Bătrânii» nu mă ignoră şi se tem de mine, prosteşte şi fără să aibă curajul s-o recunoască: se tem după ce-au fost geloşi sau pentru că au fost geloşi. Asta e musca lor pe căciulă: direct sau indirect ei m-au expulzat ori, din gelozie, au acceptat expulzarea fără să crâcnească. Simţindu-se mai mult sau mai puţin vinovaţi, nici nu se prea grăbesc să aducă vorba despre asta, o lasă încurcată. Sunt mulţumiţi că rămân pe margine, că nu intru în nici un fel pe scenă. Şi atunci nu e normal să aştept «reparaţia», «repunerea în drepturi» de la cei de după ei, de la cei mai tineri ca ei, de la generaţia d-stră?

Ce legătură are treaba asta cu post-modernismul? Are. În primul rând, pentru că mi se pare că aş putea să pretind – şi poate nu numai  în «provincia» literaturii române, ceea ce  «orişicâtuşi de puţin e totuşi enorm de mult» (Pâcă) – că sunt printre primii post-modernişti. D-stră vorbiţi de «strămoşi, străbunici, mătuşi, unchi» şi citaţi grupul Tel Quel (Sollers, Ricardou etc.). Dar să ştiţi că fiind de aceeaşi vârstă cu Sollers, între cărţile noastre «textualiste» diferenţa nu e mai mare de trei-patru ani (la apariţie, la scriere nici atât). Sigur, rămâne de văzut dacă ele au cam aceeaşi valoare…Nu vă încurajez la «protocronism», dar parcă nici atitudinea exact inversă nu e cea mai recomandabilă, căci vine exact din acelaşi complex de provincial… Arpièges («Zadarnică e arta fugii»), de pildă, e deja o parodie a  «noului roman», şi în sensul acesta a şi fost comentată pe ici pe colo (printre altele şi în cursurile ţinute de Bruce-Morisette în Statele-Unite). Iar pe plan teoretic (unde m-am manifestat foarte rar), tot în anii ’70, am participat la diverse colocvii unde încă nu se vorbea de post-modernism, ci de «noul-roman» şi unde luările mele de poziţie, acum îmi dau mai bine seama, erau deja post-moderniste (am regăsit un expozeu la un colocviu, vi-l trimit). Ca Monsieur Jourdain?… Bineînţeles! Asta ar putea fi o dovadă de autenticitate. Credeţi că, la sfârşitul secolului trecut, corifeii modernismului chiar ştiau că sunt moderni? (Nici măcar Baudelaire sau Rimbaud care folosesc primii termenul, legându-l mai ales de aspecte minore ale culturii vestimentare etc.) Demonstraţia mi se pare uşor de făcut pentru toate cărţile mele publicate aici. Dar şi mai interesant ar fi de cercetat textele publicate în România şi în care, în ciuda barierelor cenzurii pe atunci vigilente şi pe plan estetic («noi» am început să curăţăm terenul pe care după aceea «voi» v-aţi manifestat cu atâta strălucire!), poate că ochiul criticului «post-modern» descoperă semne premergătoare. Fireşte, sunt multe de spus à propos de post-modernism. Iar discuţia cea mai pasionantă cred că s-ar isca dacă am privi problema literaturii, a artei în general, dintr-un punct de vedere pur axiologic. Care sunt criteriile de valorificare? Dacă noul nu mai constituie o valoare în sine, ne vom întoarce oare la criteriile, preluate între timp de artizanat, ale clasicismului, vom face cu ochiul (gest post-modernist prin excelenţă!) reţetelor, regulilor, «lucrului bine făcut» şi, de fapt, publicului? Protestatarii se vor cocoţa pe teorii nihiliste, îşi vor răcni de sus disperarea. Iar jos, vor domni amalgamul, confuzia de valori şi gâdilitura la public. D-stră ştiţi, desigur, unde şi-a rupt gâtul modernismul! Ştiţi că pe plan politic i s-a făcut de petrecanie… În pretenţia lor de-a împinge la progres cu orice preţ, «moderniştii» occidentali au cauţionat regimuri politice monstruoase, mai ales de stânga. Avangarda europeană s-a compromis susţinând «marea poveste» (le Grand Récit) a comunismului. (Vă atrag atenţia că Sollers şi tot Tel Quel-ul – pe care am impresia că nu-i cunoaşteţi prea bine – au fost maoişti înfocaţi. Iar în momentul când această giruetă naţională care e Sollers s-a îndepărtat de stânga, şi-a schimbat şi felul de-a scrie, şi nu în sensul post-modernist, ci în acela al marelui public). Dar avangarda – sau ceea ce se pretindea ca atare – din ţările «socialiste», din România? Grupul oniric, de pildă? Nimeni nu s-a gândit că ideea de progres fiind confiscată (ca şi aceea de revoluţie!) de către Putere, «moderniştii» români din perioada «dezgheţului» erau, fără s-o ştie, post-modernişti. Căci, în măsura în care încrederea în progres, în viitor, în tehnică etc. caracterizează modernismul, în aceeaşi măsură grupul oniric (şi alţii ca Mircea Ivănescu, Radu Petrescu etc.) nu mai puteau fi modernişti. Dar cum nu erau nici tradiţionalişti, nici producători de literatură de consum, atunci ce dracu’ erau?

Nu mă miră faptul că în anii ’80, în România, post-modernismul a avut un răsunet atât de mare şi s-a putut manifesta şi teoretic graţie acestui post care îl apăra de ochii semi-docţi şi obosiţi ai ideologilor de partid pentru care duşmanul principal rămăsese modernismul cosmopolit, occidental etc. Mă rog, istoria e complicată, dar ar trebui să ne suflecăm mânecile şi să încercăm să punem puţină ordine în jurul nostru, măturând mai întâi în faţa casei. Să ne reintegrăm ideile şi oamenii care ar merita să joace rolul ăsta de repere. D-stră nu vă daţi seama că aţi rămas cu o mentalitate care preferă, cu o prudenţă firească doar în ceauşism, să privească mai degrabă ce se întâmplă la vecini decât la noi? După «răsturnare», n-aţi mai avut timp să vă revizuiţi propriile păreri exprimate în condiţiile specifice ale dictaturii…

E adevărat: e mai uşor, şi poate mai urgent, de «reabilitat» şi de «reintegrat» unul ca Paul Goma, scriitor realist-politic, decât unul ca mine cu pretenţii de «deschizător de drum». Şi-mi cer iertare pentru lipsa de modestie (deşi mi-a trebuit umilinţă ca s-o exprim) şi vă asigur că nu vă trag de mânecă ca să vă cer socoteală şi nici ca să vă oblig la un «gest». Nu de glorie am nevoie, ci în primul rând de identitate. Aş vrea să ştiu şi eu –şi să mi-o spună şi ceilalţi – cine sunt.

În orice caz, al d-stră admirator şi amic,

1. Ţepeneag

Nu v-am făcut abonament la Express ca să nu trăiesc cu obsesia că m-aţi confundat cu un «sponsor» ori cu un emigrant care cumpără bunăvoinţa «tinerilor patrioţi». E brutal ce vă spun şi sper să înţelegeţi cât m-a costat să vă scriu scrisoarea asta. Mă bizui pe inteligenţa d-stră, sunt sigur că veţi înţelege situaţia în care mă aflu de atâta timp. Şi pentru că îmi place într-adevăr ce scrieţi şi cum scrieţi, aştept cu nerăbdare paginile promise pentru numărul din «Nouveaux Cahiers de l’Est» consacrat erotismului.

Bucureşti, 18.08.1991

Stimate d-le Ţepeneag,

Vă rog să luaţi tăcerea mea prelungă (şi cam impertinentă) drept un răgaz de reflecţie. În primul rând, de reflecţie literară (sau criticească), întrucât acesta era obiectul principal al ultimei dv. depeşe mâhnit-ironice. Într-adevăr, cărţile dv. au avut o soartă ingrată în România. Când ele ar fi trebuit citite (şi citate), prohibiţia oficială a aruncat peste ele o pânză de păianjen. Era, din punctul de vedere al vechilor satrapi, mult mai lesne să comentezi şi să vehiculezi nume de noi romancieri francezi, de semiologi şi de alţi experimentalişti, decât să pomeneşti o carte ca a dv. care se afla totuşi în rafturile noastre. Aceasta e o greşală, dar nu o îndepărtare (şi o ignorare) premeditată. Credeţi-mă, că-i ştiu bine pe colegii mei de generaţie şi am resimţit eu însumi inerţiile de care eşti mânat, la un moment dat, fiindcă acela era fluxul realităţii ideologice. Sînt ghinioane care intră în componenta destinului. Apoi s-a întâmplat altceva, pentru că, totuşi, tehnica bulgărului de zăpadă a fost şi este o strategie perfidă. Fiind obligaţi să-şi abandoneze părinţii literari (aşa cum oamenii erau împinşi să-şi renege părinţii cu un dosar politic inconvenabil), tinerii scriitori s-au obişnuit cu alte rude de care s-au putut apropia fără oprelişti. Acum ei sunt deja maturi. Au deja reflexe condiţionate. E greu să-ţi modifici comportamentul literar/cultural. Eu nu spun acum că e bine ce s-a întâmplat şi nici nu vreau să le (să-mi) apăr ignoranţa. Încercam doar să-mi explic ce s-a întâmplat.

Aţi văzut, de altfel, că nici măcar în acea nevinovată bibliografie n-am putut cita numele dv. în calitate de traducător. În tot răul a fost totuşi un bine. Faptul că foştii politruci mi-au interzis să public cartea timp de cinci ani m-a scutit de-a da o imagine ştirbă asupra fenomenului nostru literar. Acum câteva zile am predat, în sfârşit, varianta completă a cărţii la Editura Eminescu, în care am încercat să operez, atât cât am putut, adausurile de rigoare. Dacă lucrurile vor merge bine, cartea va vedea lumina tiparului în două-trei luni şi veţi vedea atunci că numele dv. apare situat corect în ierarhia reală a premergătorilor noştri.

Coborând acum niţel înspre bucătăria spiritului, trebuie să vă spun că m-am simţit destul de jenat de încurcătura (confuzia) care s-a produs în legătură cu acel nefericit fax. Eu, nevolnicul de mine, n-am făcut decât să iau drept foarte serioase cuvintele  lui Radu Călin Cristea pe care nu-l puteam suspecta,  la vârsta pe care o are, de senilitate, şi să vă scriu cu entuziasm inofensiva depeşă. De altfel, el nu retractează nici azi acel mesaj, aşa încât găsesc de cuviinţă să punem incidentul pe seama unor neînţelegeri burleşti de care e plin acest sfârşit de secol. Numai de impertinenţă n-aş vrea să fiu acuzat, păcatele mele! Peste câteva zile, apare noul număr din Amfiteatru, în care Ioan Buduca recenzează cartea dv., pentru care eu însumi vă mulţumesc, căci am primit-o la momentul potrivit. Vă vom trimite revista.

Despre activitatea noastră gazetărească, devenită, între timp, chiar pâinea noastră, multe lucruri n-am a vă spune. Sînt prea penibile eforturile pe care le depunem, ca să merite a fi relatate. Din exemplarele pe care vi le expediez vă puteţi face singur o imagine.

Vă rog să primiţi gândurile mele bune, neatinse încă de nicio ipocrizie, sărutări de mâini doamnei Mona şi să fiţi încredinţat de preţuirea mea constantă.

Al d-stră,

Radu G. Ţeposu

Paris, 6 martie 92

Dragă d-le Ţeposu,

Mulţumesc pentru scrisoare şi pentru ziare. Sondajul de opinie publicat în ziarul d-stră m-a uluit. Mai întâi, când mi-a arătat Breban pe acela pentru proză (publicat separat, nu mai ştiu), l-am asigurat că e o farsă. – Nu vezi că l-au pus pe Ioanid ăsta, ca să nu ne certăm, între noi, iar pe Goma la coadă ca să-i dea cu sâc!…

Chiar aşa credeam.

Bineînţeles că un sondaj nu fixează o ierarhie de valori; e totuşi o informaţie despre felul cum are loc receptarea. De aceea nici nu înţeleg cum e posibil să am eu mai mulţi cititori (fie aceştia şi o elită!) decât Breban ori Goma. Sînt atât de mirat încât nici nu pot să mă bucur într-adevăr. Oricum aş lua-o şi aş suci-o, tot nu-mi iese la socoteală. Să fi creat «optzeciştii» un public cititor mai  rafinat decât în Occident? Dar atunci de ce Cochinescu e doar pe locul  5? (Pentru că nu face parte dintre «grei»; literatura clasificată ca la box, de ce nu!?)             Oricum, sondajul ăsta are un efect de destabilizare. Nu numai pentru Goma şi pentru Breban (acesta din urmă îmi arunca nişte priviri uşor asasine), dar şi pentru mine; căci eu îmi construisem un sistem de apărare în care părerea publicului nu conta, iar acum trebuie să fac eforturi să rămân calm; şi să păstrez relaţii de amiciţie cu Breban, pentru care publicul contează. Nu e uşor!…

Sper ca Nunţile necesare, un roman şui, baroc, fără punctuaţie şi prost tipărit (e plin de greşeli de tipar!) să fie respins chiar şi de publicul d-stră, vreau să spun de «sondaţii» d-stră – şi totul să reintre în ordine. Nu sînt obişnuit să am succes. În anii ’60, am avut un oarecare succes, dar graţie confuziei care se făcea între om şi operă. Pe urmă am fost uitat (cum zicea Breban), Europa liberă nu mă mai pomenea.

Mi-a plăcut expresia d-stră «miroase a democraţie». Exilaţii ceilalţi ar respinge-o cu indignare. Ei ştiu că democraţia înseamnă pentru ei pierderea oricărui rol politic. Căci ei întreţin iluzia nebună şi pernicioasă de-a juca un rol politic de la distanţă. Nu pot să spun că-mi vine să le plâng de milă. Şi îmi pare bine pentru d-stră cei de-acolo care aţi ţinut la tăvăleală şi sub Ceauşescu, şi sub Iliescu. Muştele la arat să înceteze să mai bâzâie! As vrea să scriu un articol în sensul ăsta… Deşi mi-a frică să strig Victorie! prea devreme.

Fragmentul din eseul d-stră va apare în nr. 4, adică în frumoasa lună mai,când probabil voi veni şi eu la Bucureşti.

Cu toată preţuirea,

Ţepeneag

7 noiembrie 1999

Dragă Ion Buduca,

Am auzit vestea îngrozitoare. Nu ştiu ce să spun, cum să vă consolez. Aş vrea să ştiţi că-l preţuiam foarte mult şi pe om, şi pe critic. L-am cunoscut mai bine în 1990, când a venit la Paris şi şi-a prelungit şederea. Atunci am făcut şi un dialog împreună. Câtva timp ne-am şi scris. Pe urmă, el era  din ce în ce mai ocupat cu administrarea ziarelor pe care le conducea. Mi-am exprimat în mai multe rânduri regretul că această intensă activitate administrativă şi ziaristică îi mânca tot timpul şi nu mai avea când să scrie critică literară. Când i-a apărut cartea despre generaţia ’80, regretul meu a fost şi mai mare, căci mi-am dat seama cât de autentic îi era talentul pe care nu şi-l mai exercita aproape deloc. Oricum, cartea aceasta va rămâne ca una din cele mai bune cărţi despre faimoasa generaţie. La fel şi cărticica despre Blecher, care e o mică bijuterie.

Sunt sincer mâhnit. De fiecare dată când veneam în România îmi făceam drum pe la redacţia Cuvântului ca să-l întâlnesc. În ultimii ani, părea din ce în ce mai ocupat, mai puţin disponibil. Cred că anul acesta nici nu l-am văzut.

Dragă Ion Buduca, puneţi şi din partea mea o floare pe mormântul lui Ţeposu.

Vă îmbrăţişez cu prietenie,

Ţepeneag