CONVERSAŢII CU LIVIA PISO ŞI ION PISO

În data de 14 septembrie, am participat la Simpozionul intitulat Maramureşul şi unitatea spiritual-sufletească şi culturală a României Mari. Este cel de-al şaselea simpozion organizat la Centrul Documentar-Expoziţional al Nobilimii Române Maramureşene din cadrul Fundaţiei Ion şi Livia Piso din Vişeul de Sus. De această dată, manifestarea s-a desfăşurat sub semnul împlinirii a 88 de ani de către doamna Livia Filipaşcu-Piso de Dolha şi Petrova, ctitor al acestui centru, descendentă a uneia dintre cele mai vechi familii nobiliare maramureşene, care se trage din neamul lui Tatomir, voievod de Ung şi Bereg, între 1280-1320. Cu prilejul acestei aniversări, am fost invitată să vernisez expoziţia de schiţe de costum, realizate de Livia Piso şi să vorbesc despre cariera ei de scenograf, cu precădere, în Germania. Prezentarea mea s-a intitulat Livia Filipaşcu-Piso, scenografă de renume european, necunoscută în România, căci şi această artistă face parte dintre mulţii artişti români despre care nu se ştie nimic, sau mai nimic, sau despre care, în orice caz, nu se mai vorbeşte.

Despre Ion Piso ştim – sau unii din noi mai ştiu – că a fost tenorul emblematic al generaţiei sale, că el a făcut o carieră strălucită atât în România, cât şi în străinătate, unde a cântat pe mari scene europene şi americane. Dar, despre soţia sa, pictoriţa şi scenografa Livia Piso, nu se ştiu prea multe, pentru că, pe de-o parte, ei au părăsit România, instalându-se în 1968 în Germania, iar pe de altă parte, pentru că titanica muncă de scenograf pe care a desfăşurat-o în perioada 1971-1991 (în care a făcut decorurile şi costumele a peste 100 de spectacole) a stat sub semnul unei extreme modestii, izvorâte din natura ei sensibilă şi profundă şi din educaţia aleasă pe care a primit-o.

Ei au revenit în România în 1990, când Ion Piso şi-a încheiat mandatul de director al Operei din Oldenburg (Germania) şi a fost invitat să devină director al Operei Române din Cluj, unde a rămas în această funcţie, doar doi ani.

Pe Livia şi Ion Piso i-am întâlnit doar în 2016, când, cu prilejul Festivalului Internaţional de Artele Spectacolului Muzical Scena, pe care îl organizam, Academia Naţională de Muzică „Gheorghe Dima“ l-a invitat pe maestrul Ion Piso pentru a-i conferi titlul de Doctor Honoris Causa. Întâlnirea cu doamna Livia Piso a trezit în mine dorinţa de a o revedea şi de a afla mai multe despre viaţa şi munca ei de scenografă. Cu prilejul unor vizite pe care le-am făcut la Bucureşti, dânsa a acceptat să vorbească şi să scoată la lumină zeci şi zeci de schiţe, picturi, fotografii şi alte documente în care erau consemnate viaţa şi cariera ei. Interviul care urmează constituie un fragment dintr-una din lungile discuţii pe care le-am purtat cu prilejul acestor întâlniri. Maestrul Ion Piso a intervenit, mereu, contrapunctând discuţia cu completări, comentarii, fredonări şi glume. De aceea, deşi concepută, iniţial, ca un interviu „la două voci“, discuţia s-a îmbogăţit cu încă o voce – celebră, de altfel! – cea a lui Ion Piso, care rămâne prezent pe tot parcursul acesteia. (Anca Mihuţ)

 

Anca Mihuţ: Cum aţi ales pictura?

Livia Piso: Eu aş fi vrut să fac balet, dar tatăl meu a zis că ar trebui să merg la şcoală în Rusia… Aveam note bune la toate disciplinele, la chimie aveam zece plus, dar….

Ion Piso: Am avut, şi eu, 10 plus la… gimnastică.

L.P.: Ei, tu erai deştept, lasă că ai avut şi tu zece plus, dar nu la gimnastică. Destul şi bine că tatăl meu, care mă iubea foarte mult, drăguţu’, Dumnezeu să-l ierte… m-a ajutat. La noi în casă era obiceiul consiliilor de familie. Au venit fraţii mamii şi ţineau consiliu, iar eu eram pe-afară, năcăjită, disperată, că unu’ voia neapărat să fac medicina, ălălat chimia, ălălalt nu ştiu mai ce… Profesorul meu de chimie fusese convins că aveam să merg la chimie! În fine! A ieşit tata de la consiliu şi mi-a zis: „Vrei să faci pictura?“ şi eu zic: „Da“. Zice el: „ Mă duc şi te înscriu“. Şi s-a dus şi m-a înscris la pictură. Nota bene că pe optzeci de locuri, am fost patru sute de candidaţi. Am intrat cu şapte, cred, sau cu şase şi ceva, dar am intrat. Fără pile… Mai târziu, când au făcut ei o… o triere de studenţi…

I.P.: O epurare.

L.P.: Da, o epurare politică. Au vrut să mă dea afară, fiindcă tata era profesor universitar.

A.M.: Ce preda tatăl dumneavoastră?

L.P.: Religia. Istorie şi religie, la Institutul ortodox de teologie.

I.P.: Da… Dar era şi la Institutul de istorie.

L.P.: El a fost, dar l-au dat afară de acolo. L-au epurat… Oare în cât? …În ’48. El era şef de lucrări acolo, scrisese o mulţime de lucrări, era la Centrul de Studii Transilvane. Şi l-au numit, apoi, profesor de geografie la Şcoala primară nr. 3. După care l-au chemat la Securitate şi i-au spus că are loc la Institutul ortodox. El fiind greco-catolic, cu studii făcute la Roma…

I.P.: La cel mai mare institut, la Institutul Lateranum. Ăsta era Institutul Papei… Propaganda fide…Nu era pentru toată lumea… ci pentru cei care se pregăteau pentru rangurile superioare în ierarhia bisericească şi pentru diplomaţie…

L.P.: Cei din care se alegeau forurile superioare… Da, dar tata a refuzat să primească de acolo hirotonisirea, din cauză că el era greco-catolic şi a zis că nu vrea să se facă preot celibatar. A zis că, de fapt, el nu a avut această chemare şi că el a nimerit întâmplător acolo. De fapt, cum s-a întâmplat… Pe el l-a dus  acolo unchiul lui, Bilaşcu – cel care a pus bazele Institutului stomatologic la Cluj şi care era profesor la Budapesta.

I.P.: Era un fel de „Gojdu“…tot aşa, foarte, foarte bogat. Le făcuse dinţii tuturor baronilor unguri…

L.P. (râde:) Da, era supranumit „Regele dinţilor“. Şi când mergeau rudele lui din Maramureş, ţărani, îi ducea la Operă, în loji de prim rang. În fine… Am auzit de la tata că avea un tablou înrămat cu opincile lui din copilărie. A fost mare român! Nenorocirea lui a fost, însă că, deşi făcuse un testament minunat, s-a căsătorit cu o ajutoare, adică o asistentă medicală, care i-a luat absolut tot, şi n-a îndeplinit dorinţa exprimată în testamentul lui. În fine… Nu-i ce face… aşa se întâmplă. Că săracu’ Bilaşcu, care era destul de tânăr, şi fusese invitat chiar la un congres american, unul din congresele internaţionale de stomatologie, din vremea aceea, inventase nişte cleşti speciali şi era o personalitate… Ei, şi s-a întâmplat că s-a dus în plimbare şi i-a intrat o pietricică în bocanc, şi când a coborât nu s-a dezinfectat în mod special, a făcut tetanos şi a murit în patru zile. Dar acuma revin… Familia l-a trimis pe tatăl meu la el ca să-l facă stomatolog. Tata nu putea suferi sângele.  (râde) Leşina când vedea sânge şi atunci, cum şi-a dat seama Bilaşcu că din ăsta doctor nu poate face, că degeaba era bun la teorie că nu era bun la practică, atunci, fiind în bune relaţii cu nunţiul, i-a spus: „Uite, am un nepot, care e nobil de Maramurăş – pentru că acea şcoală era o şcoală dei nobili, nu oricine intra acolo – şi-atunci, imediat i-au dat o bursă, şi tata a plecat acolo şi a făcut teologie şi filosofie. A urmat cursuri, ca audient, şi la München, şi la Paris… În filosofie şi-a luat doctoratul în 1922, dar în teologie şi-a luat numai licenţa. Urmând să-şi dea doctoratul aici. Greco-catolicii îşi dădeau în Polonia, la Liov…

A.M.: Lvov…

L.P.: Şi, bineînţeles că Episcopul Hossu a fost foarte aspru, reproşându-i că nu s-a făcut celib. Greco-catolicii îşi făceau mare propagandă cu celibii… Mă rog… Şi l-a trimis la Zalău. Deci, îţi vine un doctor de Roma, filosofie… mă rog… cu studii terminate în teologie, şi-l trimiţi la Zalău. Nu ştiu ce era tata, acolo, ceva ajutor la internat…

A.M.: Pedagog, probabil…

L.P.: Da, pedagog! Şi, după un an, a primit voie să-şi facă şi doctoratul, la Lemberg. Şi-a susţinut teza în latină! Şi a scris atunci şi o carte minunată, Roma şi frumuseţile ei.

I.P.: Aia da… pe care a publicat-o la Zalău… E foarte bună… Nu am găsit niciun Baedeker aşa de frumos…

L.P.: Explică totul, te plimbă prin Roma…

A.M.: Cum se numea tatăl dumneavoastră?

L.P.: Alexandru Filipaşcu. Mă rog… a avut de tras greu… Şi cel mai greu a avut cu mine (râde). Ei, i-am pricinuit „bucurii“, că ne-am dus prin Cluj, şi l-am luat de braţ, bineînţeles… Eram la şcoala „Maica Domnului“ şi mi s-a spus să-mi aduc părinţii la şcoală, că am fost văzută cu un tânăr de braţ. Iar tata a zis: „Lasă că mă duc eu“. Căci el era „tânărul“… Lui i-a căzut foarte bine, drăguţu’… El a fost foarte frumuşel. Dar a slăbit, pe urmă, foarte mult. Douăzeci de kilograme, a slăbit la Refugiu. Pe ăştia i-a costat teribil cedarea Ardealului! În fine… Destul şi bine că s-a dus la liceu şi le-a spus cum stau lucrurile şi l-au recunoscut. Le-a arătat buletinul şi le-a zis: „E fata mea“. Şi s-a mai dus o dată pe capul maicilor că aveam o năfrămuţă de lână şi trebuia, totuşi, să-mi pun, peste năfrămuţa de lână, bascul cu inscripţia „LMD“, iar eu nu-l pusesem… lucru care era o inepţie, în fond…

A.M.: Liceul „Maica Domnului“…

L.P.: Da…

A.M.: Şi unde era liceul acesta?

L.P.: Pe Avram Iancu… cred. Aveam profesori buni,  şcoala era bună, dar… mă rog… Pe urmă s-a desfiinţat şi liceul ăsta şi am fost trecută la numărul unu. Şi acolo am terminat. Şi acuma revenim la oile noastre. Deci, tata s-a dus, m-a înscris la pictură şi am ajuns studentă în anul întâi. Mi-era foarte greu pentru că aveam colegi şi foarte talentaţi, oameni care făcuseră, deja, studii. De exemplu, Helmut Arz, din Sibiu, el luase ore de pictură. Eu nu. Eu, la liceu, mai pictasem… îmi plăcea foarte mult. Şi mai era şi ideea asta cu scena, mă rog… Şi când au vrut să mă dea afară din facultate – pentru că tata era atunci profesor universitar – chiar tata s-a dus şi a vorbit cu rectorul şi i-a zis: „E păcat. Fata asta ar fi putut merge oriunde cu media ei şi ea a visat şi a dorit să fie la dumneavoastră şi văd că are note bune…“. Că ce se întâmpla? Noi ne puneam lucrările, le expuneam. Săptămânal, se schimba tema şi se aşezau, pe rând, după valoare, adică după cum le aprecia profesorul. Aşa că, eu, mai de la coadă, am ajuns binişor, pe la mijloc. N-am fost în vârf niciodată că erau atunci alţii. Era Arz, era Frenţiu, care era, şi el, un foarte bun pictor. Cu ei am avut relaţii colegiale minunate! Pe urmă, pe tatăl meu l-au arestat şi l-au dus la Canal.

I.P.: În ziua de Sfânta Maria…

L.P.: Da… Şi de-atunci nu l-am mai văzut. Am aflat, pe urmă, că a fost călcat de un caterpilar. (Spune răspicat) Avea cincizeci de ani. Tatăl meu a scris „Istoria Maramurăşului“, care a apărut prin ’40, pentru că, fiind prim-ajutor de primar în Sighet, el avea acces la Arhiva Maramureşului.

I.P.: Sighetul a fost comitat….

L.P.: Da… Asta înainte de epoca pe care ţi-o spun eu. Înainte de cedarea Ardealului. Înainte de ’40. El avea dreptul să intre în arhiva Comitatului Maramurăş şi şi-a făcut notiţe. La Roma, el a urmat şi cursuri de istorie. Deja, din clasa a cincea de liceu, tata făcea colecţie de documente, umbla prin podurile oamenilor care aveau de dat documente vechi.

A.M.: Aşadar, de origine, el era din Petrova.

L.P.: Da, s-a născut în Petrova, pe Valea Vişeului. Din familia nobilă de Dolha şi Petrova.

A.M.: Petrova.

L.P. : Da. Deci, tata a vorbit cu rectorul. Şi… în fine, rectorul a fost drăguţ şi nu m-a dat afară, până la urmă. Rectorului i-a plăcut cum lucram. M-a ajutat Dumnezeu. Am început eu prima lucrare în ulei, în culoarea albastră şi, pe urmă, mi-am zis eu: „Prea e lunatec“ –  era Venus de Milo… Şi mi-am cumpărat un maro Sienna şi am pictat deasupra cu maro… Bineînţeles, n-am pus culoare prea gros, că nu lucram cu culoare groasă. Şi au ieşit nişte irizaţii, s-a combinat în unele părţi – în alte părţi nu s-a combinat –  şi a ieşit o lucrare extraordinară, care le-a plăcut la toţi şefii mei, s-au mirat cum de mi-a venit ideea. (râde) Asta e una… Şi a doua e că am lucrat un nud. Şi venea domnul Ciupe, care era la noi şeful…

I.P.: Aurel Ciupe…

L.P.: Da…Şi stătea, fuma şi se uita, şi se uita, şi se uita. De fapt, mi-a ieşit foarte frumos. Eu aveam şi talent la pictură, dar nu trebuie să-mi fac mie – cum să spun? – laude. Am avut profesor la pictură pe Catul Bogdan, care era un mare…

I.P.: Băiatul lui Bogdan-Duică…

L.P.: Da, era un mare colorist! Şi de la el am învăţat. Că el îmi spunea: „Vezi, aicea ce ai făcut e foarte frumos, dar trebuie să radem că nu e realist-socialist şi trebuie să o faci, din nou, aşa realist-socialist, dar – zice – să-ţi notezi că aicea ai făcut un lucru foarte frumos“. Şi îmi spunea cum să fac culorile pe paletă, îmi făcea câteva mostre şi zicea: „Uite, aşa trebuie făcut“. Când am făcut primul peisaj (râde) eu am pus, direct din tub, verde, la frunze. Şi mi-a zis: „Da, ai făcut un spanac de toată frumuseţea! Ei – zice el – nicio culoare nu se face aşa“. Şi Catul Bogdan m-a învăţat pe mine că o fi simţit, şi el, că eu aveam simţ la culoare. Destul şi bine că am învăţat foarte multe de la el. Pe-urmă, l-au mutat la Bucureşti şi l-am pierdut! Şi cum zic, nudul acela mi-a ieşit foarte frumos. Până şi mie îmi plăcea. Şi-am primit un alt profesor – dacă pe Bogdan îl mutaseră la Bucureşti – şi a venit unul, Abrudan, care s-a băgat cu pensula, cu verde, şi mi-a făcut pe sub sâni, aşa – cică „contrastul“. Eu lucram în nuanţe finissime şi ăsta s-a băgat… Aşa m-am enervat! Toţi colegii mei au ieşit din clasă că şi ei au fost jigniţi. De atunci, când venea să facă corectura, ieşeam cu toţii. Da’, el nu s-a sinchisit. Banii mergeau. În fine. Multe sunt pe lume. Şi-a trecut. Dar Ciupe mă remarcase. Nu m-a scos.

A.M.: Ciupe era rector în vremea aceea…

L.P.: Da… Ciupe. Pe urmă, în schimb, pe tata l-au arestat, cum ţi-am spus.

A.M.: Asta când a fost? În ce an a fost?

L.P.: În ’52… După Sfânta Mărie Mare… Când ne-am întâlnit noi doi (face semn  către Ion Piso) eu i-am spus: „Ştii, că s-a întâmplat că tata e arestat“ şi el a spus: „Şi tata“… (râde). Eram copii de „duşmani ai poporului“.

A.M.: „Duşmani ai păcii“, „ai poporului“…

L.P.: Din fericire, eu mă înscrisesem pentru scenografie mai demultă vreme. Eu voiam să fac şi scenografia, asta se făcea numai la Bucureşti. Aşa că am plecat la Bucureşti. Nu cred că mi s-a pierdut urma, însă datorită notelor bune – cred! – nu m-au dat afară. Şi mi-am putut termina facultatea. La Bucureşti.

A.M.: V-aţi transferat cu totul.

L.P.: Da. Trei ani i-am făcut la Cluj şi trei la Bucureşti. Erau şase ani. În ultimul a fost lucrarea de diplomă pe care trebuia să o fac la Cluj, la Opera Română. La Bucureşti, l-am avut profesor pe Siegfried Wolfinger. Bun profesor, n-am ce zice. Dar nu învăţai mai nimic de la el, doar dacă ştiai să caşti ochii bine, puteai…

I.P.: „Să furi“…

L.P.: „Să furi“. Aveai ce „fura“. Am avut noroc mare cu un profesor – fost de marxism – care fusese comunist în ilegalitate, dar care era un om foarte sensibil. S-au dus la el doi colegi de-ai mei să-i spună să nu-mi dea notă aşa mare că eu sunt fată de profesor universitar. Tata era deja… îl declarasem, de acum, mort, căci el murise de două luni… l-au omorât. Şi nu l-am declarat arestat… că, deja, murise. Şi ăia s-au dus să-i spună să nu-mi dea notă mare… Şi el a zis: „Faptul că e fată de profesor şi învaţă aşa de bine este o ruşine pentru voi, care sunteţi de origine socială sănătoasă şi nu învăţaţi. Voi ne faceţi de ruşine!“. Şi i-a beştelit, şi mi-a dat, întotdeauna, notă bună, foarte bună. La noi, conta nota socială. Aşa că, deşi eram fată de intelectual, n-am avut note mai proaste de opt, în facultate. Ei, şi pe urmă, m-au trimis să fac Trubadurul, la Cluj. Lucru de care eram foarte încântată, că doar veneam acasă. N-am ştiut, însă – cum să spun? – la ce mă expun. Pentru că n-am venit eu singură. A venit şi Tamara Ioan şi domnul Arbore, regizor…

I.P.: Tata lui Arbore, care a fost director, la Bucureşti.

L.P.: Da… Tamara a locuit la mine .

I.P.: Pe Arbore l-am luat eu… în familie…

L.P.: Dar Tamara venea şi pleca, nu stătea mult. Şi pe el l-ai luat tu. El stătea tot timpul. Foarte ambiţios! Şi a ajuns, pe urmă, director al Operei din Cluj.

A.M.: Deci, ei erau regizorii…

L.P.: Ăştia doi îşi dădeau examenul de regie şi eu îmi dădeam examenul de scenografie. Eram, toţi trei, absolvenţi din Bucureşti. Aşa, şi colegii mei, care lucrau la atelierul de pictură, în Cluj, fuseseră mai mari ca mine, în facultate. Ne ştiam din facultate, eram chiar prieteni, dar acum, să vină o doamnă cu studiile gata, la Bucureşti şi să ajungă, eventual, şefă, la ei – asta nu!

I.P.: Bogdan… şi Nemeş…

L.P.: Da. Şi au făcut de i-au impus directorului, care era Eugen Lazăr… şi care era şi dirijor… să-mi dea un termen pentru Trubadurul. Mi-a zis: „Da, se poate face“, dar mi-a dat mai puţin de o lună pentru prepararea a opt tablouri şi patru sute cincizeci de costume. Sigur că fondul Operei, la ora aceea, era bogat, aşa că n-am făcut eu toate costumele, ci le-am şi aranjat din acest fond. Am făcut costume complete pentru solişti, le-am potrivit pe celelalte şi am făcut decorurile. Dar la pictură a fost aşa: în prima zi, s-au întins pânzele, Bogdan şi cu colegii mei au tras o bidinea şi-au plecat acasă. Asta a fost ziua lor de lucru cea dintâi.

I.P.: Ei trebuiau să stea…

L.P.: Să stea şi să continue mai departe pictura, că aşa se face… Pânzele se uscau repede că era cald în atelier. Când am văzut asta, m-am plâns la colegii mei, şi-atunci a venit Frenţiu, cu Arz, cu alţi câţiva doi…. Alfred Grieb. Şi eu, bineînţeles. Mai era şi ţiganul Rebo, care era foarte drăguţ. Rebo făcea vopselele… era foarte drăguţ, de mare ajutor, că el ştia puţin să şi picteze. Şi ceilalţi erau pictori buni, şi tineri, şi puternici. Lucrau repede şi bine. Aşa că, în seara cu repetiţia generală, am avut totul gata.

I.P.: Apoi, Bogdan a început să spună că nu se poate… Că se dărâmă nişte elemente de decor, nişte arcade…

L.P.: Da, bine… Şi-atunci eu am plătit un expert din Bucureşti, care a venit să vadă dacă stă decorul… Arhitectul de la Opera Română din Bucureşti. Şi-a venit. I-am plătit avionul. Deci, la Cluj mi-au făcut mult necaz…  Dar a trecut. În seara repetiţiei generale, totul a fost gata, şi a ieşit foarte bine. S-a spus, sigur, că meritul îi aparţine domnului Arbore.

I.P.: După aceea a ajuns director la Operă.

L.P.: Da… de cât s-a străduit cu Trubadurul… De fapt, regia au făcut-o ei, dar şi eu am contribuit cu unele „găselniţe“ şi le-am servit „găselniţelor“ lor prin decor, aşa cum doreau. Ei, eu am câştigat diploma, dar am pierdut postul. În post îl angajaseră pe colegul meu, Ghiţă Codrea.

I.P.: Care a fost mult timp… până la pensie…

L.P.: Da. Ei, sigur, ei erau o gaşcă – vorba lui Johannis cu „gaşca“ – aşa… Eu am mai lucrat la Teatru o piesă, c-am crezut că mă pot angaja la Teatru, dar n-am putut nici acolo. Aveam succes mare la public şi în presă, dar degeaba…

A.M.: Ce piesă aţi lucrat la Teatrul Naţional?

L.P.: A fost Într-un ceas bun de Rozov. Şi pe urmă, Împărătiţa lui Machidon. Apoi, am lucrat un pic la Galaţi, aşa… m-am dus pentru Traviata.

A.M.: Ce aţi mai lucrat la Galaţi?

L.P.: Am mai lucrat o piesă pentru Teatrul de păpuşi, Veveriţele şi două balete. Puse de cineva din Bucureşti – cred că era Capsali…

A.M.: A! Floria Capsali?

L.P.: Da, dar nu mai ştiu sigur… Urma să fac Traviata pentru care m-am deplasat cu macheta cu care m-am şi întors, apoi, acasă.

I.P.: Da’ n-ai făcut-o?

L.P.: Nu, pentru că, între timp, au angajat un soţ şi o soţie – el dirijor şi ea scenografă. Aşa. Şi-atunci m-am întors acasă, la Cluj, şi am lucrat la Fondul Plastic. Şi am avut buna idee că am racolat-o şi pe cumnata mea, fie iertată, Lucia Piso, soţia lui Ladea… Şi pictam hărţi pentru diverse magazine, şi firme, şi figuri pe maşini de lapte, pe camionete… Desenam trei copii pe camionetele de lapte… Şi am câştigat enorm. Dar enorm! Ăştia de la Operă să crape, că ei aveau salariul destul de mic. Nu se putea compara cu ce câştigam eu. Acolo, comenzile se dădeau pe cerere. Şi noi, cum ne-am făcut un renume bun, aveam un ungur care scria, aveam o evreică, care a şi plecat, apoi, în Israel, care, şi ea, picta cu noi. Eram ceruţi, mereu, că, de fapt, făceam lucrări foarte bune. Şi-apoi făceam şi desene, pictam şi le expuneam. Aveam timp. Ăştia de la Operă, să crape, atâta-ţi pot spune. Din păcate, după aia ne-am mutat la Bucureşti. Că Ionuţ s-a mutat la Bucureşti, cu postul. Ei, la Bucureşti am dus-o foarte greu…

A.M.: În ce an v-aţi mutat la Bucureşti?

L.P.: Prin ’59-’60, aşa ceva. La Bucureşti, m-am dus la doamna Bulandra, a fost foarte drăguţă, i-am arătat schiţe, i-au plăcut şi i-a spus directorului administrativ să mă angajeze şi m-a şi angajat la Municipal. Dar m-a angajat doar pentru o piesă… Al patrulea de Simonov cred că era. La Cluj am făcut Într-un ceas bun de Rozov.

A.M.: Atunci astea se jucau…

L.P.: Şi aici, la Municipalul din Bucureşti, am făcut Al patrulea de Simonov. Pe-urmă, am făcut costume pentru un show al echipei cfr, am luat parte la expoziţia de scenografie românească şi, apoi, am fost angajată la Ansamblul Armatei. În ’63. Tot în ’63 am făcut şi colaborări… La Braşov am făcut Şeherezada, Eine kleine… Mica serenadă de Mozart – Eine kleine Nachtmusik şi Rapsodia de Enescu.

A.M.: Bănuiesc că acestea erau spectacole de balet.

L.P.: Da, balet…

I.P.: Acolo era Mercedes Pavelici, o bună maestră de balet.

L.P.: Şi-apoi, în ’64, am făcut Troienele de Euripide, la Craiova.

I.P.: Când era Ion D. Sârbu secretar literar….

L.P.: El era secretar literar al Teatrului. Dar, pe mine, cum am zis, m-a angajat directorul, cu care am făcut piesa asta, Într-un ceas bun de Rozov.

A.M.: Şi director cine era?

L.P.: Călin Florian îl chema.

A.M.: Deci, în ’64, Ion D. Sîrbu era secretar literar, la Teatrul din Craiova.

L.P.: Da, drăguţă.

A.M.: După aceea, Călin Florian a fost rector al Institutului de Teatru din Târgu Mureş. În anii ’90…

L.P.: Da, da… se poate. El a studiat la Moscova.

A.M.: Voiam să revin şi să vă întreb despre tatăl dumneavoastră, care spuneaţi că a fost prim-ajutor de primar la Sighet… Aţi locuit la Sighet şi apoi, aţi venit cu toată familia la Cluj?

L.P.: Noi am fugit, la refugiu, la Alba-Iulia şi Sibiu. La sfârşit de ’45, început de ’46, am venit la Cluj, fiindcă tata fusese, între timp, angajat la facultatea de istorie din Cluj. Ajunsese şef de lucrări. Dar dacă nu veneam la Cluj, poate tata nu murea cum a murit… Pentru că la Cluj era un director al Poliţiei… cum îl chema numa’? (către Ion Piso) Cum îl chema pe cel care a fost şefu’ Securităţii din Cluj?

I.P.: Nu ştiu…

L.P.: A fost însurat cu… A avut o fată… pe Monica, măritată cu un scriitor… Naiba… O să-mi vină mie în minte… Poate că da, poate că nu…

A.M.: Aţi ajuns, deci, la Craiova, în ’64, unde aţi montat Troienele de Euripide. Director Călin Florian şi secretar literar Ion D. Sârbu. Dumneavostră când aţi terminat studiile?

L.P.: Păi, în ’55.

A.M.: În ’55.

L.P.: În ’55 când am zis că am montat la Cluj şi Împărătiţa lui Machidon. Şi spuneam că la Bulandra, pe atunci… Municipal, necazul a fost că nu m-a dat la Ciulei, ci la Dinu Negreanu, care luase regia spectacolului la care făceam scenografia.

A.M.: Deci, el a luat la Al patrulea…

L.P.: Da. Dinu Negreanu. Şi-atunci am ajuns, nu în conflict, ci în „tabăra adversă“ lui Ciulei. Că între ei era mare adversitate, lucru de care eu habar nu aveam, bineînţeles. Şi n-am mai primit, la Bulandra, nimica după aceea. Nicio piesă. Negreanu a lucrat cu altă scenografă…

A.M.: Ce păcat că n-aţi ajuns la Ciulei…

L.P.: Acuma, să ştii… Mare lucru nu era de capul lui atunci.

A.M.: Vorbiţi de Liviu Ciulei?

L.P.. Da… Era un arhitect cu mai mult sau mai puţin talent, dar…

I.P.: Dar personalitate… Se-nfigea.

L.P.. Personalitate, asta da.

A.M.: Şi vă mai amintiţi ce actori erau în distribuţie?

L.P.: Păi… parcă Mircea Albulescu, Fory Etterle…

I.P. Parcă, Beate… Beate Fredanov….

L.P.: Nu mai ştiu… Să-ţi arăt acum, aicea… (Îmi arată schiţele la costumele din Şeherezada) Asta era Şeherezada, ăsta e Vizirul.

A.M.: În stil Bakst…

L.P.: Da!

A.M.: Vai, ce frumoase sunt!

I.P.: Uite, aici e semnătura lui Mercedes Pavelici.

A.M.: Cred că Nijinski are, în schiţele lui Bakst, un costum asemănător.

L.P.: Tot ce se poate, că e aceeaşi treabă, acelaşi subiect.

A.M.: Mă refeream la manieră… foarte frumoase! Iar astea, sunt la Rapsodia întâi… Splendide!

I.P.: Pum… pum pum pum pum ta ra ri ra raaam (fredonează din Rapsodia întâi)

A.M.: Dar şi aşa, alb-negru, sunt foarte frumoase.

L.P.: Ştiam desen.

I.P.. Era foarte inspirată la culoare şi a învăţat şi desenul, asta e!

A.M.: Şi cum aţi învăţat desenul? Cum se învaţă desenul?

L.P.: Uită-te, să vezi!

I.P.: Acuma, treci aicea, şi uită-te la astea!

L.P.: Ăsta e Ion, pe plajă. (Râde)

A.M.: Astea le făceaţi cu chibritul muiat în tuş, aşa cum îmi povesteaţi adineaori?

L.P.: Mare lucru e chibritul la casa omului! (Către mine) Da’ nu ţi-ar fi venit prin minte? (Râde.) Uite… racursiuri… asta e greu de făcut… La malul mării e minunat, că nu stă nimenea mult timp în aceeaşi poziţie şi se tot mişcă. Şi, mişcându-se, tu eşti obligat să faci altă schiţă. Nu era timp să mă uit de două ori că tipul se mişca. (Râde) Ăsta-i marele avantaj la plajă: că ăia se mişcă des şi tu eşti obligat să lucrezi repede…

L.P.: Depinde… Că dacă te duci la cinci dimineaţa nu se mişcă, dar dacă mergi la douăsprezece se mişcă…. uite… Ia, uite!

L.P.: Aici, e Ion pe Piatra Craiului.

I.P.: Asta-i grozavă. (îmi întinde schiţa) Pierdut în peisaj…

L.P.: Aicea-i marea, iar… Foarte mult se învaţă la mare, ştii?

A.M.: Ce vi s-a părut cel mai greu la desen?

L.P.: Mâinile, picioarele…. cred… (arătându-mi nişte schiţe în creion)… uite, aici: mâini, mâini, mâini… După ce faci atâtea, înveţi. Începi să ştii şi, atunci, e altfel! Uite, mâini!

I.P.: Ale cui?

L.P.: Păi, ale tale, că alt model n-am avut!

A.M.: Pot să fac nişte fotografii? Vai, ce bune sunt toate!

L.P.: Ai tot ce vrei la mare… capuri, funduri, mâini, picioare….

I.P.: Şi-apoi să le pui într-o compoziţie…

A.M.: Dumneavoastră în ce an v-aţi întâlnit?

L.P.: Noi, la Cluj…

I.P.: Noi nu ne-am întâlnit încă… Suntem pe cale să ne întâlnim.

L.P.: Ăsta e Dănuţ! Ăsta tu l-ai făcut! Nu e opera mea, e opera ta!

I.P.: O băgăm aici, ca să-i crească valoarea.

A.M.: Şi dumneavoastră desenaţi?!

I.P.: Da!

I.P.: Când nu mai am cuvinte, atunci… Şi-apoi, mai făceam ceva. Când mergeam în Italia, cu maşina, pe autostradă, ea făcea peisagii. Aşa, cât putea, în viteza respectivă. Trebuie să apară şi alea, undeva…

L.P.: Pe alea nu le-am mai pus. Erau prea mari. Asta-i dulce, asta-i nepoată-mea, când era mică.

I.P.: (uitându-se la alte schiţe): Ăsta trebuie să fie Tata. Asta trebuie să fie prietena ei, Edith Gross.

L.P.: Da, Edith Gross. A fost colegă cu mine.

A.M.: Era scenografă?

L.P.: Daa…

I.P.: Foarte talentată.(Uitându-se la schiţe şi fredonând un cântec popular) Tu ştiai aşa de bine să desenezi ca marii maeştri italieni. Nu ştiu pe mulţi care să deseneze corpuri aşa cum făceai tu… cu plaivasul… cu chibritul… Da’ nu ştiu de ce n-ai continuat.

L.P.: Ei, ce să mai continui?

I.P.: Păi, da’… prea româneşte! Începem fantastic… Şi nu mai continuăm. E adevărat, că trebuia să aibă un impresar…

L.P.: Am lucrat, la Cluj, foarte frumos. N-am ce zice. Sunt mândră de ce-am făcut la Cluj. (Dând peste alte schiţe:) A! Astea eu le compuneam. Că ne băgau în cap că trebuie să fie „moderne“… „Modernitate, modernitate…“. Uite, o idee de compoziţie!

A.M.: A! Uite-o şi pe „Mama“ lui Dürer! V-a ieşit extraordinar!

L.P.: Lui i-a ieşit, că eu doar am copiat-o… Dar, uite! Troienele. Astea-au fost alb-negru.

A.M.: Mă duc cu gândul la Cocteau…

L.P.: Nu ştiu… Sunt vasele acelea greceşti, sunt modele luate de pe vasele greceşti. Pentru că, atunci când faci o schiţă, trebuie să fie în epoca respectivă – asta e Andromaca –  aşa am învăţat eu. Şi aşa am făcut.

I.P.: În stilul respectiv, dacă poţi. Dacă-l înţelegi.

L.P.: Pe urmă, uite, aici e baletul care se numea Balet în alb şi negru, iar ăsta e Doctor fără voie. Aici am făcut doar costumele.

A.M.: Unde aţi făcut Doctor fără voie?

L.P.: La Teatrul din Reşiţa. În ’65, cred… (arătându-mi  altă  schiţă) Dar, uite… Am lucrat această piesă pentru Teatrul de copii din München. A fost primul meu angajament, în Germania.

A.M.: Frau Holle? Şi în ce an era asta?

L.P.: 1971. În Germania, când mergeam la câte un scenograf – pentru că scenografii aveau nevoie de asistenţi – ziceau: „Eu am mare nevoie de asistent, dar, totuşi, aş vrea să văd o schiţă făcută de tine“. Asistenţii erau cei care luau costumele şi le „realizau“. Şi atunci, eu mă ofeream ca asistentă. Dar, când mergeam cu schiţa făcută de mine, brusc, nu mai avea nevoie de asistent… Şi aşa a durat un timp, până m-am prins eu…

I.P.: Passau… (uitându-se la o schiţă) Uite, teatrul ăsta e făcut din lemn. Are trei-patru sute de locuri, dar are acustică foarte bună. Aici a făcut Ţara surâsului.

A.M.: În stagiunea ’77-’78.

L.P.: În orice caz, am avut mare succes, aici, la oameni. Oamenii mă opreau pe stradă şi îmi mulţumeau pentru frumuseţea costumelor. Pe urmă vine Waffenschmied, opera germană, de Albert Lorzing. Noiembrie ’77. Şi acum, aici, e Frumoasa Helena, de Offenbach. Din ’78.

I.P.: (Citind şi traducând o cronică dintr-un ziar german) „Costumele sunt, în mod excepţional, pline de fantezie. Te impresionează. Costumele sunt pline de caracter“…

L.P.: Păi, îţi spun că mă opreau pe stradă… Da… Iar ăsta este Gianni Schicchi.

I.P.: Tic, tic, ti ti ti ti ti…stai să vedem…. (traducând dintr-o cronică) „Special, plin de efect, und für dass“… Schlette e regizorul. El era atunci director al teatrului. Iarăşi, „pline de fantezie… culoare… caracter… Kostüme von Livia Piso“.

L.P.: Dar cel mai frumos a ieşit Andrea Chénier. Nici n-ai zice într-un teatru aşa de mic! Ce frumos mi-a ieşit! Am fost foarte mulţumită. Am mai făcut un Andrea Chénier şi la Oldenburg. În ’89.

L.P.: Iar ăsta e Fehrnseh Preis-ul!

I.P.: Premiul internaţional, la Salzburg, în ’77. Cu Niobe. Scrisă de unul din moştenitorii marelui compozitor… Hiller. Compozitor contemporan… uite, Wilfried Hiller. Pe texte de autori greci…

A.M.: Pentru această operă, Niobe, aţi primit premiul internaţional.

L.P.: Nu eu personal, ci toată echipa. Stai că-ţi citesc eu. Zice-aşa: „Opera Niobe, cu minunatele sale Kamerablendungen – adică proiecţii – şi costume, aparţine acestor foarte rare veritabile opere de cultură…“ Da’ asta mi-a plăcut cum mi-au zis. „Veritabile opere de cultură“.

I.P.: Da’ mie! „Welt-Uraufführung“. Premieră mondială. Premiul ăsta a propulsat-o în elita scenografilor.

L.P.: Uite, aicea sunt copiii lui Niobe… Asta-i Niobe. Prima dată, am conceput costumele mai clasic, adică în epocă, dar apoi le-am refăcut şi le-am dat semnificaţii simbolice – reprezentau Plantele benefice, Ierburile otrăvitoare, Vântul, Apele curgătoare, Focul, Regiunile exotice, Deşertul… Au fost foarte apreciate costumele. Decorul consta într-un platou cu nisip roşu, iar în mijlocul lui se afla un grup statuar, înfăţişându-i pe cei paisprezece copii ai Niobeei, ucişi de zei. Nefiind fonduri suficiente să se facă lucrarea, m-am oferit să o fac eu. Eu foarte mult am învăţat de la Ladea, care îmi fusese cumnat. Am făcut o machetă mică, din plastilină, pe care am adaptat-o, apoi, la dimensiunile scenice. Şi nemţii mei, foarte buni, ce-au făcut… Au adus polistiren, şi au asamblat ei, şi au ajuns să-mi facă toate nivelele soclului. După care eu am băgat pânze în soluţie de gips şi le-am drapat, şi am făcut feţele personajelor. Şi-apoi asta este…

A.M.: Foarte ingenioase!

L.P.: Şi tot la Televiziune, în ’77, am făcut… Così fan tutte… Mozart… cu marea cântăreaţă, marea doamnă Brigitte Fassbaender.

I.P.: O mezzo-soprană foarte bună! Şi tatăl ei a fost bariton…Willi Domgraf-Fassbaender.

L.P.: Şi ăsta e Hermann Pray… Iar asta e tot Fassbaender în Carmen. Trebuie să spun că am avut condiţii ideale de lucru. Nemţii erau aşa de impresionaţi şi ziceau că aşa schiţe frumoase n-au văzut. Venea la mine şeful de la atelier şi-mi spunea: „Oare, aici, aţi dorit nuanţa asta sau, oare, s-o fac puţin mai caldă?“ Aveau grijă, lucrau bine… Aici sunt, deja, spectacolele de la Trier… Când m-am angajat la Trier, prima mea lucrare a fost Gräffin Maricza. În ’79. Apoi, au urmat multe altele… printre ele şi Cântăreaţa cheală.

A.M.: Ionesco!

L.P.: Da. Şi Lecţia. Am făcut decorurile şi costumele.

I.P.: A fost în decembrie ’79.

L.P.: Uite, asta e Cântăreaţa cheală, aici e Lecţia…Profesorul cu Eleva…

I.P.: Şi i-au trebuit pentru program câteva cuvinte din partea lui Eugen Ionescu şi directorul m-a rugat să vorbesc cu el, cu Ionescu, şi i-am adus câteva vorbe… Uite, aici (citeşte) „Merci au Théâtre Trier, merci aux comédiens, merci d’avoir choisi mes deux premières pièces. Cela, donc, me convient et me rajeunit. Eugène Ionesco“…

A.M.: Scrisoarea lui Ionesco?

L.P.: Da. Ionescu. În ’79. Ieşeau una după alta, ca la maşină…

L.P.: Da. Din două în două săptămâni era premieră.

A.M.: Deci, aţi lucrat şi pentru teatru, şi pentru opera din Trier?

L.P.: Da, acolo aşa erau toate laolaltă. Mai ales în teatrele mai mici. Am făcut, alternativ, şi opere, şi piese de teatru…

I.P.: Ca să fie clar cum se lucra. Ăştia nu se jucau. Produceau! Ştii, ca să fie clar, să vadă puturoşii noştri cum se lucrează.

A.M.: Pe bandă rulantă!

L.P.: În ’80, a fost o mare expoziţie de pictură modernă la „Haus der Kunst“, la München, la care am participat şi eu. „Casa Artei“, aşa se cheamă asta. Am expus un tablou, o natură moartă cu fructe. Au fost expuse tablouri de Pilar von Bayern, Arno Breker, Chagall, Salvador Dali, Leonor Fini…

I.P.: Mai departe! Uite, ăsta e Trubadurul. Cel din ’55, de la Cluj. Am vorbit de el, dar nu i l-ai arătat. Cel cu  arcadele despre care-au spus că nu se pot construi.

L.P.: Şi nici nu s-au construit. Astea au fost doar pictură.

A.M.: Aduc cu unul din desenele lui Craig. E foarte frumos. Desenul acesta seamănă  cu una din schiţele lui făcute pentru Hamletul de la Moscova, din 1911…

L.P.: O fi văzut Trubadurul! (râde)

I.P.: Schiţa asta e dintr-un Ceas bun. A jucat Zighi Munte.

L.P.: Iar schiţa asta e din Don Pasquale. Scenografia am făcut-o pornind de la commedia dell’arte.

A.M.: Da, exact ca scena de commedia dell’arte! Cu pânze de fundal pictate în trompe-l’oeil!

L.P.: În stagiunea ’81-’82 am fost angajată la Oldenburg. Am făcut, printre altele, opera barocă L’Ormindo, de Cavalli. Erau schimbări de scene foarte multe şi rapide. Singura soluţie a fost să fac un corp central, cu arcade, căruia i-am tot adăugat elemente pe care le-am pus în diferite combinaţii. Arhitectură de inspiraţie renascentistă… Şi am mai completat decorul cu basoreliefuri şi porţi.

A.M.: E foarte ingenios!

L.P.: După aceea, am lucrat iarăşi două opere de Offenbach, Ehemann vor der Türe şi Die Insel Tulipatan, în august ’82. Şi după aceea am lucrat Silfidele! În stagiunea ’82-’83 s-au împlinit 150 de ani de la înfiinţarea Teatrului din Oldenburg. Foarte frumos teatru… Întâi a fost Zaïde de Mozart. Pe urmă vine şi Abu Hassan, imediat. Aici e Zaïde, aici e Ionuţ. Şi el a cântat în Zaïde… Şi trecem în ’83 cu Liliacul. A fost un spectacol frumos! Plin de umor… Am făcut Liliacul şi la Cluj…

I.P.: Mai târziu.

L.P.: Aici este Schnee… Zăpada… de Auber. Asta a fost dată în premieră când s-a deschis Teatrul din Oldenburg, în 1800… Şi noi am reluat opera de atunci, la aniversarea de 150 de ani.

I.P.: Eu am fost fulgul de zăpadă. Am jucat „pă fulgul“.

A.M.: Iar în august aţi făcut Boema.

I.P.: Cu românul Gherman. L-am angajat eu…

A.M.: Gherman era un bun cântăreţ.

I.P.: Da. Bun. Era foarte prudent. Era un fel de Pavarotti… Pavarotti era foarte grijuliu, cânta încet şi cu grijă.

A.M.: Mă uit la lista asta cu spectacolele la care aţi făcut scenografia… Am numărat şapte în ’83, cinci în ’84…

L.P.: În ’85 am început cu Hasenclever, Ein Besserer Herr. Adică, Un domn mai bun…

A.M.: Deci, suntem la Oldenburg, în 1985.

A.M.: Dar tot nu mi-aţi spus când v-aţi întâlnit. Înainte ziceaţi că încă nu v-aţi întâlnit şi după aceea am sărit peste momentul în care v-aţi întâlnit.

L.P.: El cânta la Operă şi eu eram în turnul de electrică, că am lucrat la lumini, un timp. El cânta, eu eram sus la lumini şi, fără să vrei, te întâlneşti. Şi ne-am întâlnit. Ne-am cunoscut. El avea treaba lui, eu aveam treaba mea, şi-apoi, din vorbă în vorbă, am ajuns la conversaţie. De fapt, a fost aşa, o simpatie, din prima întâlnire. Eu şi-acuma îmi aduc aminte că ne-am întâlnit pe stradă – străduţa care duce de la Avram Iancu la cealaltă, unde-i statuia Sfântului Gheorghe şi Biserica Evanghelică… El venea cu…

I.P.: Gomboş, regizorul.

L.P.: Gomboş îmi tot făcea complimente… Şi ne-am oprit… Şi eu plecam la Revelion… eram invitată la Turda… Asta era înainte de Revelion… Am vorbit un pic şi după aceea mi-am adus aminte, n-am ţinut minte la el decât o sclipire verde din ochi. Foarte ciudat, impresii de pictor. Şi pe-urmă ne-am întâlnit la Operă, şi uite-aşa.

A.M.: Din vorbă-n vorbă.

L.P.: Din vorbă-n vorbă. Da, pentru că, de fapt, pentru mine, erau foarte importante vorbele. Eu nu puteam să dau atenţie unui om care nu ar fi avut ce să povestească. Eu, acasă, nu auzeam decât lucruri deştepte. Unul care nu ştia ce să vorbească nu mă atrăgea cu nimic, chiar dacă era frumuşel. Am avut un domn foarte frumuşel, avocatul din colţul străzii noastre, unul aşa lung, foarte drăguţ era. Atâta că a vrut să mă pupe şi cu asta a terminat-o cu mine. Aşa, pe frunte, bineînţeles… Dar eu eram mai sălbatică. Ei, aşa-i. Aicea, la Rigoletto,  este regia făcută de Ion. Noi, la Rigoletto, am făcut o şmecherie grozavă. Am folosit toată scena. Şi cea din spate. Şi a ieşit un adevărat palat.

I.P.: Şi, ia uite ce spune aici! (Citeşte şi traduce din cronica germană) „…La deschiderea cortinei, au fost aplauze spontane, văzând măreţia care te copleşeşte, a frumoasei scene… Livia Piso… etc.“

L.P.: Da…(Îmi arată altă fotografie) Asta-i la Dublin. Am făcut eu Carmen, cu costume frumoase. Îmi pare rău că le-am lăsat lor schiţele, numai mi-am făcut fotocopii după ele.

A.M.: Şi-apoi Oneghin. Zigeunerbaron, după aceea, la Oldenburg. În ’85.

L.P.: După aceea, Aikona Boss, o piesă modernă. Iarăşi, o aiureală… Că nu pot să zic altceva. Apoi, Pescuitorii de perle de Bizet… şi gata!

A.M.: Dar, mai sunt foarte multe! Şi această Rotkäppchen care este, deja, în noiembrie 1990.

L.P.: Da. Cât m-am străduit cu costumele lor! Şi cu asta am cam terminat! Şi-apoi, de-aicea am vrut să-ţi arăt unele lucrări, care mi-au făcut plăcere. E vorba de Enescu.

A.M.: Da. Iată, portretul pe care i l-aţi făcut!

L.P.: Da, pentru discul Enescu al lui Ionuţ.

A.M.: Şi icoane cum v-aţi apucat să pictaţi?

L.P.: Eu aveam icoane care trebuiau restaurate. Şi aşa m-am apucat.

A.M.: Apoi aţi început să pictaţi chiar dumneavoastră icoane.

L.P.: Da. Am învăţat metoda.

L.P.: În 15 august 1985, s-a sfinţit iconostasul de la Biserica Greco-Catolică din München.

A.M.: Cel pe care l-aţi pictat…

L.P.: Da

A.M.: O splendoare!

L.P.: Am şi lucrat. Doi ani. Nu poţi să faci repede un iconostas. Aste-s Porţile şi astea sunt icoanele. Acuma dacă dai pagina, aici vezi icoanele mari. Mie, cel mai tare îmi plac Uşile Împărăteşti. Foarte frumoase sunt şi sus – iconiţele ale două mici.

L.P. (Întorcându-se cu portretul:) Uite, Enescu!

I.P.: În cinstea vizitei de-aici, îţi dăm discul.

L.P.: Aicea sunt două icoane Împărăteşti, de la biserica din Freiburg. Biserica Ortodoxă din Freiburg.

A.M.: A fost, oare, vreun spectacol care v-a plăcut, pe care vi-l amintiţi cu drag?

L.P.: Mie mi-a plăcut Rigoletto, să ştii. Foarte mult, chiar. A şi ieşit foarte bine.

A.M.: Cel pe care l-aţi lucrat împreună.

L.P.: Da. Că ştii… la alţi regizori erau probleme, băgau tot felul de strâmbe, şi mă enervau cumplit. Că eu îs foarte nervoasă.

A.M.: Da?

I.P.: Şi Pescuitorii de perle, şi Răpirea din serai.

L.P.: Şi Răpirea, dar ea m-a întrebat care mi-a plăcut mai mult.

A.M.: Da.

L.P.: De fapt, are el dreaptate. Cel mai mult mi-a plăcut Pescuitorii. Am făcut costume inspirate din arta indiană… Ion a făcut regia şi a conceput postúrile, şi mişcarea, şi gesturile personajelor, ca de rugăciune. A fost foarte frumos! De la aia aş mai fi putut continua. Şi am continuat. Am mai lucrat şi în România. Răpirea am făcut-o – şi chiar foarte frumos a ieşit… La Cluj. Şi am făcut, de Revelion, Liliacul.

A.M.: Dumneavoastră când aţi venit la Cluj? Când aţi fost director?

I.P.: În ’90 şi ’91.

A.M.: Numai atâta? Doi ani?

L.P.: Da.

I.P.: Numa’ doi, că după aceea i-am lăsat în pace. Când i-am văzut că revin cei dinainte….

L.P.: La Răpirea am desfiinţat fundul scenei şi am făcut în mijloc un bazin unde făceau baie cadânele. A fost un spectacol foarte reuşit! Dar şi celălalt a ieşit frumos, Liliacul.

A.M.: Aşadar, numai doi ani aţi fost director la Cluj?

I.P.: N-a fost destul? Păi, am făcut zece premiere în doi ani. Când, înainte, Bucureştiul făcea la cinci ani o premieră.

A.M.: După experienţa clujeană, aţi venit aici, la Bucureşti?

L.P.: N-a fost nicio experienţă, că eu ştiam… Le-am spus la început: „O să regretaţi că…“. Pe urmă, am plecat în Italia (râde) din câte îmi amintesc.

A.M.: La Viterbo?

I.P.: La Tuscania, chiar lângă Viterbo… Livia pictează – uite fotografia – sub un măslin, chiar în faţa casei. Făcea icoana cu episcopii martiri greco-catolici. (Către Livia Piso) Asta-i dat-o la Vatican, nu?

L.P.: Da, la Vatican am dat-o. Celui care a devenit Papa Benedict al xvi-lea. I-am dat-o domnului Andrei Marga să o dea.

L.P.: L-au făcut pe Papa Doctor honoris causa şi el a acceptat, deşi a spus că după ce ajungi Papă nu mai există niciun titlu care poate să-l egaleze pe cel de Papă. Şi se punea problema ce să-i dea cadou… Ce să-i dăm, ce să-i dăm cadou…

A.M.: Dar şi portretele acestea sunt foarte reuşite – şi cele ale lui Enescu, şi cel al lui Eminescu!  Foarte vii. Sunt frumoase toate schiţele şi toate fotografiile. Sunt foarte fericită şi vă mulţumesc foarte mult.

L.P.: Cu multă plăcere!

A.M.: E fantastic să ai acces la lucruri atât de preţioase şi cu aşa o valoare istorică!

L.P.: Da.

 

Interviu realizat de
Anca Mihuţ