RADU GĂVAN

În Leipzig

Miercuri

 

Pe drum

 

Avionul a decolat şi ca întotdeauna

mi-am simţit inima în gât şi o presiune teribilă între tâmple

ca şi când capul meu era un balon şi

nişte guri îl umflau suflându-mi cu furie în urechi

Cu fălcile încordate, ca un buldog furios

Şi ochii cârpiţi

La două mii, trei mii, şapte mii de metri

Strângând Bivolul nopţii între degete şi apoi

încercând să adorm, să ascult muzică, să citesc, să dorm, o nelinişte

subtilă rozându-mi măruntaiele.

 

În Viena

 

Am mai fost aici

Eram tânăr şi eram

cu ea şi poate de aceea

aeroportul părea minuscul

Acum pare să nu se mai termine

Oameni: prea mulţi,

întotdeauna prea mulţi

Vorbesc cu două fete, şi asta e cea mai bună parte, apoi

fumez o ţigară într-o cuşcă şi

beau suc de portocale

şi aştept.

Hainele îmi sunt îmbâcsite de fum

Mintea îmi e amorţită.

Într-un sfârşit, se termină şi aeroportul ăsta şi

Strânge centura, strânge din fălci

Strânge Bivolul între degete

Strânge pleoapele

Dormi.

 

În Leipzig

 

Am părăsit luminile aeroportului şi

Cerul Leipzigului arăta ca un val uriaş şi negru

acoperind lumea

Ne-am înghesuit într-o maşină, nişte scriitori mai mari sau mai mici

Şi am traversat şoseaua, apoi străzile oraşului care

în noapte ar fi putut fi orice oraş din lume, orice oraş fără gropi şi bombe căzând pe străzile întunecoase

Orice oraş în care oamenii beau bere şi mănâncă aripioare de pui şi merg la teatru şi râd cu poftă.

 

La hotel, am privit o vreme pe fereastră,

apoi am coborât şi am mers pe un câmp pustiu, vântul era rece, dar îmi era foame,

până la un KFC, unde am mâncat singur la o masă privind în gol, apoi

m-am întors în cameră, eram îngheţat şi mă simţeam fericit şi singur şi

îmi era teamă

dar mai mult eram fericit şi curios şi

asta era tot ce mi-aş fi putut dori în acea clipă.

 

Joi

 

Joia e despre Edith,

privirea mea din altă lume. Joia e despre ţigări fumate în frig şi cafele fierbinţi şi în primul rând despre literatură, dar despre asta e vorba în fiecare zi, şi despre prietenie şi căldură. Joia e şi despre un uriaş blând, cu suflet mare. Joia e despre altă lume.

 

Vineri

 

Sunt în regatul cărţilor, la hotel am o cameră frumoasă, micul dejun e spectaculos, patul meu e moale şi stofa costumului meu e moale şi ziua e plină de promisiuni, am ţigările mele şi cafeaua şi toată libertatea din lume şi nu am nimic. Ziua asta e despre singurătate. Am ajuns unde îmi doream şi totuşi un gol şi mai mare se cască în mine. Seara, mă duc într-un hypermarket de lângă hotel şi caut jucării şi ursuleţi gumaţi. Iau o cutie mică de lego, apoi îi găsesc pe River Scott şi Louise Nash “Ambasadoarea” şi sunt fericit. Afară viscoleşte. E frig şi vântul îmi arde faţa, dar sunt fericit. Păşesc de unul singur pe câmpul alb şi pustiu, ca un rege în exil. Un rege în ninsoare. Fără cal, fără supuşi, cu o pungă cu maşinuţe şi ursuleţi gumaţi într-o mână şi o pungă de hârtie de la KFC în cealaltă. Mănânc singur în cameră.

 

Sâmbătă

 

Tot n-am apucat să vizitez Leipzigul. Sunt un turist leneş. Spre înserare, un tramvai arhiplin mă poartă spre centrul oraşului. Cobor. E încă frig. E martie şi e iarnă. Înghit străzi. Fac poze. Ajung la Schauspielhaus. E seara de lectură. Scriitori mari vorbesc şi citesc pe o scenă micuţă. Sala e plină.

În întuneric, oamenii ascultă în tăcere, apoi aplaudă. Înăuntrul său, scriitorul zâmbeşte.

Pe scena luminată, din întunericul său, fără să-i vadă pe cei din faţa sa,

scriitorul vorbeşte. Singur, întotdeauna singur. Seara asta e despre o clipă de fericire.

 

Duminică

 

Cel mai bun şi cel mai trist mic dejun din ultima vreme, apoi

un ultim drum prin târg

şi

înapoi în cameră, înapoi în microbuz, înapoi în aeroport, înapoi

 

Avionul a decolat şi privesc pe geam

Luminile Leipzigului se pierd şi totul a fost doar un vis. Închid ochii.

Înapoi spre o altă zi de luni.

 

 

Creaţie

să vezi viaţa în toată splendoarea sa

printre razele alburii şi reflexiile albăstrii

din hăul cel mai adânc,

să auzi şoaptele îndrăgostiţilor

şi gemetele torturaţilor

în cea mai senină zi şi în cea mai tulbure noapte,

să percepi poezia unui trup contorsionat pe podeaua rece a închisorii

şi durerea din ochii mamei în clipa naşterii,

să-ţi priveşti umbra

şi ea să te privească îndărăt,

să o îmbrăţişezi şi printre lacrimi să-i ceri iertarea,

să atingi o coală albă

şi în urma degetelor să rămână viaţă.

 

(Poeme din volumul Bestia obișnuinței, în curs de publicare la editura Herg Benet)