CIPRIAN VĂLCAN ÎN DIALOG CU SUMIYA HARUYA: DESPRE LITERATURA ROMÂNĂ ÎN JAPONIA
Sumiya Haruya s-a născut în 1931, în prefectura Gunma, într-o familie de agricultori-crescători de viermi de mătase. In 1953, a absolvit Universitatea Tokyo, Facultatea de limba şi literatura franceză. Din anii 1970, fiind interesat de limba română, se ocupă de traduceri din literatura română în japoneză: Liviu Rebreanu (Ion, Pădurea spânzuraţilor), Mircea Eliade (Noaptea de sânziene şi aproape toate prozele fantastice), Mircea Cărtărescu (De ce iubim femeile), ş.a.m.d. În anii 1987-89, a predat literatura japoneză la Universitatea Populară şi la Universitatea din Bucureşti. In 2004, i s-a decernat Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor. (C.V.)
SUMIYA HARUYA
Ciprian Vălcan: Cum aţi decis să învăţaţi româneşte? A fost gestul excentric al unui tînăr care voia să facă lucruri neobişnuite sau a existat un alt motiv?
Sumiya Haruya: N-a fost un gest al unui tânăr. Am învăţat engleza la şcoala medie, germana la liceu, franceza la facultate şi, după douăzeci de ani de seviciu ca redactor la diferite edituri şi când m-am simţit cam sătul de civilizaţia vest-europeană, atunci am aflat ceva despre România.
C.V.: A contat pasiunea dumneavoastră pentru cultura franceză în decizia pe care aţi luat-o de a învăţa româneşte?
S.H.: Din tinereţe i-am admirat pe Arthur Rimbaud şi Blaise Pascal, ca şi pe alţi moralişti.. Dar acest entuziasm n-a avut o legătură prea importantă.
Am ales România spunându-mi că, dacă cunosc oarecum limba franceză, ar fi mai uşor de învăţat şi limba română care este tot o limbă romanică.
C.V.: România a fost sub o puternică influenţă culturală franceză timp de aproape 200 de ani. Cum au funcţionat influenţele culturale occidentale asupra Japoniei şi ce rol a jucat influenţa culturii franceze?
S.H.: Jules Michelet a apreciat balada Mioriţa – de altfel, e primul text românesc care m-a impresionat într-un manual de limba română – pe care prietenul său, Vasile Alecsandri, i-a prezentat-o. Pe vremuri, când mulţi boieri întorşi de la Paris au contribuit la unirea principatelor şi la independenţa Regatului, Japonia şi-a deschis graniţele puterilor occidentale. In perioada feudală, Japonia shogunilor Tokugawa avea contact cu Occidentul numai printr-o firmă olandeză autorizată, situată la Nagasaki. După deschidere, a urmat Revoluţia Meiji, şi anume Restaurarea regimului împărătesc. A fost anul 1867. In cursul Revoluţiei, Franţa a sprijinit familia Tokugawa, vechea putere. Anglia a luat partea învingătorului şi în cursul următor al modernizării civilizaţiei a prevalat influenţa anglo-saxonă. Dar în aria culturală, mai cu seamă în literatură şi artă plastică, japonezii au învăţat foarte mult de la Franţa. Sensibilitate şi Raţiune. Nu mai prejos decât Shakespeare şi Dostoievski. Racine, Molière, Ionescu, Hugo, Balzac, Stendhal, simboliştii, suprarealiştii – impresionism, cubism.
C.V.: Care era imaginea japonezilor despre România în perioada în care aţi început să învăţaţi româneşte? S-a modificat această imagine sau a rămas neschimbată?
S.H.: Pe la începutul anilor ’70, mai mulţi japonezi puteau pronunţa trei nume româneşti: Nicolae Ceauşescu, Nadia Comăneci şi Dracula. După cinci decenii, observ că atmosfera nu s-a schimbat prea mult, în afară poate de Simona Halep.
C.V.: Aţi călătorit atît în România comunistă cît şi în România de după 1989. Ce s-a schimbat în bine şi ce s-a schimbat în rău?
S.H.: În anul 1987, Domnul Ion Coteanu, directorul Institutului de lingvistică, la o conferinţă în cadrul Cursurilor de vară pentru limba şi cultura română, ne-a vorbit nouă, cursanţilor străini: „Poporul român este un popor bun la înţelegerea situaţiei. Istoria noastră n-a avut niciun sfânt mucenic”. Din anii ’70, eu am început să-mi fac cunoştinţe printre oamenii de rând care sunt foarte deschişi, inimoşi şi mă întrebam frecvent: cum de aceşti oameni vieţuiesc sub un regim cu totul nepotrivit caracterului lor? Ion Coteanu mi-a lămurit acest mister. Dar, mai târziu, calificativul acesta, pasivitatea, faţă de care şi Jules Michelet şi-a mărturisit nemulţumirea, a fost negat de două ori. Dovadă. Primul eveniment a fost 1989, decembrie 21. Am fost şi eu la baricada din Piaţa Universităţii printre tineri şi am constatat pe viu că evenimentul n-a fost o simplă lovitură de stat, ci o adevărată explozie a mâniei populare, chiar dacă a fost trădat mai târziu. Al doilea, a fost anul 2017, manifestaţiile repetate împotriva corupţiei. În mare, dacă comparăm România din trecut cu cea de azi, schimbarea în bine e libertatea exprimării opiniei şi schimbarea în rău este libertatea corupţiei.
C.V.: I-aţi tradus în japoneză pe Rebreanu, Urmuz, Eliade, Goma, Cărtărescu, Săsărman. Cum i-aţi ales pe autorii pe care aţi hotărît să-i traduceţi?
S.H.: Am tradus Ion de Rebreanu pentru că m-a interesat subiectul intelectualilor sub regimul maghiar. Subiectul „ţăran” nu mi-a fost prima preocupare. Am fost impresionat de necazurile învăţătorului Herdelea care nu a vorbit bine limba maghiară. Japonia a dominat Coreea câteva decenii în secolul 20 şi i-a forţat pe coreeni să-şi schimbe până şi numele în nume japoneze. Romanul mi-a stârnit mustrări de ruşine. Urmuz. Am fost surprins de faptul că a existat în România un predecesor necunoscut al avangardiştilor. Mircea Eliade vede civilizaţia europeană numai ca pe un fenomen cu caracter local. Apreciez acest punct de vedere. El a fost bine cunoscut şi la noi ca un mare savant însă, până mai recent, aproape necunoscut ca scriitor de beletristică. Prezentarea acestui aspect – de scriitor de beletristică – al lui Eliade mi-a făcut mare plăcere. Când am vrut să fiu şi eu mai contemporan, l-am descoperit pe Mircea Cărtărescu, porte-drapeau al postmodernismului românesc. Din tinereţe m-a fermecat literatura sf (Science Fiction, Speculative Fantasy). Cuadratura Cercului de Gheorghe Săsărman a fost scris în vremea lui Ceauşescu şi atunci n-a cunoscut nicio popularitate. Dar e o capodoperă a genului şi nu este deloc ceva învechit. E un produs postmodern. Un prieten mi-a spus odată: România cunoaşte numai doi disidenţi adevăraţi: Regele Mihai şi Paul Goma. Goma însă mi-a răspuns: Nu sunt disident, sunt scriitor. Acum pregătesc traducerea romanului său JUSTA. E un roman palpitant.
C.V.: Există vreun scriitor român care se bucură de o veritabilă notorietate în Japonia?
S.H.: Cu toate că nu scrie în româneşte, din păcate, ci în franţuzeşte, adevărata notorietate română în Japonia este Emil Cioran.
C.V.: Graţie profesorului Ko Iwatsu de la Universitatea din Kanazawa, am aflat că există 19 traduceri din opera lui Cioran în japoneză, toate făcute însă din franceză. Există un alt scriitor român care să fi fost tradus la fel de mult în Japonia?
S.H.: Există alt scriitor-savant care este tradus în japoneză chiar cu mult mai mult decât Cioran. E Mircea Eliade. Aproape toate lucrările importante ştiinţifice au fost traduse în japoneză prin anii ’50-’80. Marea majoritate din aceste lucrări ştiinţifice au fost scrise în engleză sau franceză. Pe de altă parte, literatura lui a fost compusă numai în româneşte. Mircea Eliade spune că activitatea lui ştiinţifică e făcută de spiritul de zi şi cea literară e produsul spiritului de noapte, nici unul din aceste aspecte nu poate lipsi pentru el. Fiindcă a scris opere beletristice numai în limba maternă – nu putea el altfel – introducerea literaturii lui în Japonia a întârziat oarecum. În anii 1980-2010, am tradus marea majoritate a romanelor, nuvelelor – în afară de câteva romane din perioada studenţească. În domeniul dramaturgiei, Eugen Ionescu e bine cunoscut în Japonia – piesele lui reprezentative sunt traduse din franceză. Tot prin intermediul francezei, poezia lui Tristan Tzara e cunoscută.
C.V.: Am aflat că ultima dumneavoastră traducere din română, Cuadratura cercului a lui Gheorghe Săsărman, a avut un extraordinar succes, întregul tiraj al primei ediţii (3000 de exemplare) fiind epuizat după doar o săptămînă. Cum explicaţi acest interes al cititorilor japonezi pentru un scriitor român?
S.H.: Vorbind mai exact, primul tiraj încă n-a fost epuizat. Adevărat, editura prevede eventuala epuizare şi se pregăteşte pentru reimprimare. În orice caz, sunt uimit şi eu de acest fenomen. Bănuiesc că este parţial şi efectul pre-promovării făcute de editură şi succesul copertei. În altă ordine de idei, se putea recunoaşte curiozitatea cititorilor. În domeniul sf-ului şi fanteziei străine, rafturile librăriilor sunt acaparate de grămada anglo-saxonă. În acest peisaj, o carte românească aduce prospeţime.
C.V.: În copilărie, ne place să ne imaginăm cum va fi lumea în vremea maturităţii noastre. Corespunde lumea în care trăim astăzi aşteptărilor dumneavoastră din copilărie?
S.H.: În copilăria mea, Japonia a pierdut războiul, aproape toate oraşele mari şi mijlocii au fost arse de bombe incendiare sau distruse de bombe atomice. Predarea împăratului a nimicit sentimentul patriotic şi am trăit răsturnarea valorilor. Copilul s-a făcut pesimist. Singura mea speranţă e o lume fără război. Idealul e realizat parţial. Franţa şi Germania nu se mai bat. Constituţia Japoniei interzice războiul. Dar mai încolo, cine ştie? Şi perspectiva civilizaţiei e oarecum dubioasă. Inteligenţa artificială face progrese şi, în multe domenii, a depăşit deja capacitatea umană, ceea ce n-ar însemna binele umanităţii.